Amaradia

Un roman inedit al lui Eugen Lovinescu: Mălurenii.

Legenda – adevărat mit de întemeiere, imortalizat de altfel şi pe biserica înălţată de un străbunic al acestui boier progresist – începe cu episodul unei năvăliri turceşti. Iată cum s-a petrecut ea în realitate:

Năpădiseră regiunea, satul, curtea. Omorâseră bărbaţii, nu cruţaseră nici copiii. Unul dintre ei se agăţase de carâmbii cizmei unui turc şi-i ceruse să se miluiască de el.

Fusese aruncat într-o căruţă şi dus cu puhoiul, de i se pierduse urma. De fapt, adoptat de un paşă, crescuse la Istanbul; nu doar frumos, dar şi cu conştiinţa apartenenţei sale; un om dintr-un sat învecinat, robit şi el de turci, avusese grijă să nu fie „turcit” copilul preacredinciosului şi creştinului său boier.

Paşă, când a vrut să cumpere căi de rasă din pusta maghiară, şi-a chemat fiul adopotiv – dar preferat, şi i-a dat o ceată de bazbuzuci, galbeni şi cele trebuincioase călătoriei.

Şi aşa s-a făcut că au dat turcii a doua oară în Cruşeţ.

Mama copilului dispărut a leşinat când a văzut curtea din nou învolburată de arme şi nu şi-a revenit decât după ce i s-au frecat tâmplele cu oţet de trandafiri.

De trezit a trezit-o de-a binelea vocea propriului fiu care, în straie de bei, îi glăsuia în cea mai pură limbă română, învăţată cu ţăranul rob de la Istanbul…

Şi astfel şi-a regăsit pe ai săi, şi-a întemeiat o familie şi a ridicat biserica, dacă nu mă înşel la Hurezani, pe zidul căreia sunt toţi zugrăviţi, care în straie turceşti, care mai de pe la noi, cu aceeaşi cuvioşie în priviri şi preasupunere faţă de soarta aleasă de Domnul.

Monica Lovinescu

Am citat-o aici pe nepoata lui Gheorghe Bălăcioiu, pentru a corija versiunea din fragmentul romanesc al mult prea mizantropului observator din afară al familiei, în care beiul se întoarce ticăloşit, săvârşind numai grozăvii şi necinstindu-şi până şi soră.

Ceea ce ar fi vexat cu siguranţă întreg neamul Bălăcioiu, dacă varianta lovinesciană i-ar fi ajuns la cunoştinţă şi dacă n-ar fi înţeles că „nu se face literatură cu bunele sentimente”.

Pe biserica înălţată în Gorj de un străbunic al boierului progresist Gheorghe Bălăcioiu, străbunic al Monicăi, se găseşte imortalizat întrutotul mitul de întemeiere de mai sus, toate detaliile fiind respectate şi recognoscibile şi azi.

Poveştile întemeietoare de mituri de familie se vor transfera în tezaur de frumuseţe morală şi de românitate, pe care copilul Monica Lovinescu îl va prelua şi îl va duce mai departe.

Sursa: Jela Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 12.

Pisania menţionează următorii ctitori: „Dimitrie Hurezanu zis si Lipoveanu, soţia sa, Chiriu Chir Zamfiriţa, mama sa, Chiriu Chir Aniţa şi pe Dimitrie Gârbea împreună cu soţia sa Maria şi Zamfir, la fel cu soţia sa Maria.”

Mănăstirea Hurezani din județul Gorj a fost construită în secolul al 19-lea de familia Hurezanu, după cum se menționează în pridvorul bisericii.

O lungă perioadă de timp, începând cu anul 1900, biserica a funcționat ca lăcaș de cult pentru cimitir. După anul 1970, a fost abandonată, suferind o degradare accentuată.

În urma demersurilor comunității locale, Mitropolia Olteniei a înființat așezământul monahal în anul 2015.

Sf. Mănăstire Hurezani s-a înființat odată cu începutul lucrărilor de restaurare a bisericii din localitate, care a trecut în patrimoniul mănăstirii.

Biserica de zid cu hramurile „Sfântul Dumitru” și „Sfinții Împărați Constantin și Elena” situată in curtea complexului monahal este un monument de arhitectură ecleziastică situat în partea de est a satului Hurezani, pe malul stâng al râului Amaradia, la poalele împădurite ale dealului ”Marazi” în afara vetrei satului.

Sursa foto:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Dumitru_din_Hurezani

Articol scris de: Ruxandra Hurezean

Data: 05/11/2022

PressHUB

Elevii ai școlii gimnaziale Crușeț, prezentând povesti culese din sat despre familia Monicăi Lovinescu

„Mă revăd – încadrată de sute de coline din Oltenia, revăd râul care-n sufletul meu se identifică cu Amaradia, sau vișinii, prunii în pâlcuri; îți mai amintești de prunii din Crușeț? «pe deal, pe vale» acolo unde, pe când erai mică așteptai ecoul vocii tale imperative și amplificate care-ți umplea sufletul de copil de bucurie și uimire hrănindu-l cu porții mari de supranatural și de legendă.”

Este un fragment din scrisoarea scrisă de Ecaterina Bălăcioiu către fiica sa, Monica Lovinescu, aflată la Paris, cu două zile înainte de a fi arestată de Securitate și dusă la închisoarea Malmaison.

Mergem pe drumul Craiovei, spre Crușeț, o comună foarte aproape de satul meu natal, dar despre care nu am știut până de curând că este și locul copilăriei Monicăi Lovinescu. Locul de naștere al mamei sale și satul vacanțelor Monicăi.

E târziu, sunt aproape 33 de ani de la revoluție. Și abia acum, datorită cărților scrise de Doina Jela despre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și fiica sa Monica Lovinescu, aflarăm, cum spun oltenii, că rădăcinile acestei familii sunt de sub deal, de lângă teiul și heleșteul din Mierea Birnicii.

Doina Jela (în mijloc), autoarea cărților despre familia Bălăcioiu-Lovinescu, lângă teiul de la fosta poartă a conacului boieresc.

Din Crușeț. Și poate că n-ar fi fost atât de mișcător acest fapt, dacă scrisorile și memoriile lor n-ar fi pomenit cu atâta emoție, căldură și durere despre Crușeț ca despre un „paradis pierdut”.

Un paradis din care au fost smulse cu totul destinele lor. Și unde astăzi se adună o mână de oameni inimoși, gata să întoarcă timpul înapoi dacă ar mai putea și care vor să-și amintească împreună istoria acestei familii de boieri intelectuali, marcată de teroarea comunistă.

La inițiativa Mihaelei Albu, profesor universitar și expertă în exilul românesc, Primăria, școala din Crușeț, Radio Craiova, Inspectoratul Școlar Gorj și Consiliul Județean s-au mobilizat pentru ca-ntr-o zi de toamnă frumoasă să se întâlnească la școală, în sat și la cimitir, să lanseze o nouă ediție a cărții „Această dragoste care ne leagă” a Doinei Jela, să cinstească memoria Monicăi Lovinescu și a mamei sale, moartă în închisoarea comunistă în 1960.

Îi vor spune „Festivalul Monica Lovinescu”.

Monica Lovinescu

Cine au fost

Gheorghe Bălăcioiu, bunicul Monicăi Lovinescu, a fost un boier al locului, dar unul altfel. Un idealist incurabil și-a împărțit pământurile către țărani înainte de 1907. De aceea i se spunea „Boierul roșu”, iar la răscoala din 1907, pe el țăranii nu l-au atacat, ci l-au apărat. Avea idei fanteziste, și-a demolat conacul visând să-și facă unul mai mare, dar s-a trezit cu buzunarele goale.

Demolase biserica și până să ridice alta ținea slujbele în cimitir, nu avea curent electric și făceau duș în grădină, printre plante, dintr-o stropitoare. Felul acesta de a trăi, de-a dreptul supranatural, hrănea cu aventură și poezie copilăria Monicăi Lovinescu.

Deși a revenit în România după revoluție, Monica n-a mai ajuns niciodată la Crușeț „nu credea că poate să facă față emoțiilor”, explică Doina Jela, cea care a stat alături de ea până la moarte. Emoțiile îi erau sporite și de tragicul sfârșit al Mumei, Paulina Bălăcioiu, bunica Monicăi.

Cea care fusese o „Cocoana bună” – umbla cu căruța cu haine, mâncare și daruri pentru copiii săraci, cea care acceptase ca soțul ei să împartă moșia între țărani, avea să fie dusă de comuniști la Craiova pentru anchetă, legată cu lanțuri de car în puterea iernii. De aici i s-a și tras moartea.

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, fiica ei, a urmat facultatea de litere din București, apoi a studiat franceza la Paris, a devenit profesoară la București și, mai târziu, inspector general în Ministerul Educației. Căsătorită cu Eugen Lovinescu, a născut-o pe Monica în 1923. Venea cu fetița în vacanțe la Crușeț, iar amintirea acestui loc avea să le bântuie amândurora visele, în zilele și nopțile de dor.

Organizatorii, invitații și elevii de școală din Crușeț la prima ediție a Festivalului „Monica Lovinescu”

În 1947, Monica primește o bursă de la statul francez și pleacă să studieze în capitala Franței. În țară se intalează comunismul iar atmosfera devine insuportabilă. Monica rămâne în Franța. Mama ei va fi hărțuită și pedepsită pentru vina de a avea legături cu fiica sa din străinătate. I se va cere să o cheme acasă, să colaboreze cu regimul comunist. Mama nu va ceda.

Se va sacrifica pentru libertatea fiicei. Va muri în închisoarea comunistă, dar nu-și va rechema fata din exil. Vocea Monicăi Lovinescu va continua să semene speranță, să se confunde cu libertatea pentru toți românii care ascultau Europa Liberă. Va fi un punct de sprijin și pentru alți români refugiați la Paris, va fi o ușă deschisă pentru scriitori și oameni de cultură. Împreună visau și plănuiau renașterea României, eliberarea ei de comunism.

Noiembrie, primul Festival

Trebuie să vă spun că școala în care ne adunăm în dimineața zilei de 4 noiembrie 2022 la Crușeț este proaspăt renovată, curată și modern dotată. Răsună de voci de copii. Sunt 210 elevi, 315 în toată comuna. Ni se spune că meritul este al primarului Tiberiu Godeanu.

Directoarea, Irina Godeanu ne arată expoziția de picturi donată de o artistă care a stat o vară la Crușeț, Octavia Milculescu-Florescu: vechea școală, case din sat, heleșteul de lângă conacul Blăcioiu… Lucrările frumos înrămate sunt expuse în holul școlii, lecții de artă și loc de muzeu pentru educația copiilor. De acum vor avea și cărțile despre Monica Lovinescu și familia ei, donate de Doina Jela, în biblioteca școlii: „Această Dragoste care ne leagă” și „100 de zile cu Monica Lovinescu”.

În sala de conferințe se vor întâlni oaspeți de la Paris, Doina Jela și Dinu Zamfirescu (un vechi politician liberal, jurnalist și fost deținut politic), profesoara Mihaela Albu de la Craiova, oficialități de la Târgu Jiu și localnici din comună, dar și din satele vecine.

Prima ediție a acestei calde și intime întruniri a pus la cale acordarea unei burse și a unui premiu „Monica Lovinescu”, numirea școlii după Ecaterina Bălăcioiu și Monica Lovinescu, amenajarea unui colț muzeistic dededicat familiei Monicăi Lovinescu, organizarea unei noi ediții a acestui „festival” în 2023 când se împlinesc 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu.

Pentru care, Doina Jela propune ca loc unic de desfășurare, Crușețul. „Îmi doresc să punem Crușețul pe harta culturală a lumii”, confirmă și Mihaela Albu.

Elevii dau un mic spectacol, cântă doine, cântă la vioară. Micul alai emoționat pornește spre cimitir și acolo are loc o mică slujbă de pomenire la mormântul lui Gheorghe Bălăcioiu. Fac poze sub teiul de la margine de drum, unde cândva fusese conacul boierului.

Din el nu se mai vede nimic acum. Un vecin, Liță, le povestește tot ce știe despre bunii boieri la care lucra mama lui. Și cu mândrie le arată dealul cafeniu și pădurea: „Toată valea a fost a lor, îi spuneam Valea Bălăcioaiei!”

Printre toți, micuță și tremurând de emoție, lăcrimând aproape tot timpul, dar într-un fel fericită că a putut să aducă o mângâiere memoriei acelor femei pe care sincer le-a iubit, se strecoară Doina Jela.

Vorbele ei, cărțile ei au plecat astăzi de la Crușeț în mințile și sufletele multora. Propune ca elevii să culeagă mărturii din sat. Unii chiar au făcut-o și cu voci cuminți le-au citit în fața audienței. Propune ca o stradă să poarte numele Monicăi Lovinescu. Ne dă întâlnire la anul, la centenar.

O bucurie nouă o găsește pe Doina Jela uimită în fața descoperirii că „se poate”. Că tot ce n-ar fi îndrăznit să spere altădată, acum se întâmplă și ca un bulgăre de zăpadă pornit cu ani în urmă când a decis să caute zile și nopți, ani la rând prin arhivele securității o istorie care ar fi rămas neștiută, acum ia înfățișarea unor fapte reale, atât de firești, atât de umane.

Sursa: PressHUB

05/11/2022

Diverse imagini