Amaradia: MIHAIL STURDZA - ROMÂNIA ŞI SFÂRŞITUL EUROPEI

CAPITOLUL XXIV

PRIBEGI ÎN ȚĂRI STRĂINE

Îndată ce, prin intrigile Bucureştiului, m-am văzut silit să renunţ la proiectul finlandez, m-am pus pe treabă pentru a încerca să împiedic alte rezultate neplăcute ale acestor intrigi. Într-o scrisoare către Von Ribbentrop, I-am povestit întreaga istorie a aşa zisei “rebeliuni”,

I-am arătat vulgarele mistificări ale căror victime fuseseră el şi Hitler, cu farsa celor doi “Groza”şi cu infamia condamnării lui Alexandru Ghica. Nu mă aşteptam la nici un efect imediat, dar nădăjduiam ca aceste exemple să servească puţin ca prevenire, în cazul unor altor încercări de înşelare, de natură încă mai gravă poate.

Ceva mai târziu, în două scrisori, una către Ribbemtrop alta către Hitler, am reluat chestiunea unui corp de voluntari, a unei Legiuni române, pe Frontul Oriental, luptând alături de Trupele Germane. La aceste şi la alte insistenţe, în cel dintâi an al exilului meu danez, n-am primit nici un răspuns.

Datorită altor împrejurări, am reînceput această corespondenţă unilaterală, aceste strigăte în pustiu.

Când un răspuns a venit în sfârşit, în împrejurările tragice pe care le voi povesti, a fost recunoscută cu prisosinţă dreapta întemeiere a strigătelor noastre de alarmă, primite şi întrecute sugestiile mele, dar prea târziu pentru altceva decât pentru a permite o încercare, ce-I drept indispensabilă, dar fără nădejde.

Din August 1941 şi până în Septembrie 1944, împrejurările politice în Europa şi în lume m-au imobilizat în Danemarca, unde, cu doi ani mai înainte, cu soţia şi cu fiul nostru, petrecusem ultimele zile fericite ale vieţii noastre; o ţara primitoare, făcută pentru a trăi într-o pace continuă, cu un veşnic surâs, unde amintirea unui mare trecut nu a lăsat nici o amărăciune, ci numai o legitimă mândrie, o ţara unde agerimea minţilor este ca o pată de sare printre ceţurile unei toamne scandinave. << >>

În romantica Danemarcă mai rătăcesc vedenii sheakspiriene, Ofelia plăteşte încă plângătoare pe lacuri singuratice, Fortinbras este aşteptat în Elsinor, unde Hamlet încă visează. În parcurile castelelor, Anversen se plimbă veşnic înconjurat de copiii prietenilor săi, şi sirena lui, udă de apele din care a răsărit, tot aşteaptă pe Făt Frumos pe piedestalul ei de stâncă.

Ocupaţia străină şi nesfârşitul război stârnise în acest popor, unde viaţa publică şi relaţiile personale erau cele ale unei mai familii, cu rente de dezbinare şi ură, pentru care sufletul său nu era pregătit.

Primirea prietenească de care eu şi alţi refugiaţi, fără deosebire de naţionalitate, am beneficiat în aceşti trei ani, chiar în vremurile cele mai tulburi ale disensiunilor interne, este o dovadă a măsurii pe care unii şi alţii au ştiut totuşi să o păstreze.

Trei personalităţi mi-au părut a domina aceste vremuri fără a pierde contactul nici cu sentimentele poporului, nici cu realităţile zilei : regele Christian, Primul Ministru Stauning şi Ministrul Afacerilor străine Scavenius.

Aceştia doi din urmă, atât de diferiţi prin originile lor sociale şi politice – Stauning, un zgomotos şef socialist, Scavenius, un flegmatic conservator – se completau în mod perfect la cârma ţării lor, în vremuri în care greu se putea ghici ce va aduce ziua de mâine.

Cu moartea lui Stauning, pentru lung timp a dispărut o garanţie de echilibru şi de moderaţiune ; mult lucruri nu s-ar fi întâmplat, pe care astăzi mulţi Danezi încearcă a le uita, dacă el ar fi trăit în perioada deznodământului postbelic.

Holsteinborg, castelul “ Renaissance” al Contelui Bent Holstein, unde vânătorile de toamnă şi ospitalitatea casei ne adunau adeseori, unde nopţile erau legănate de dulcele şi ritmicul şoptit al Kategatului, a slujit de multe ori de adăpost necazului şi nostalgiei mele.

O altă casă prietenă era cea a lui Holmer Rosting, fostul Comisar General al ligii naţiunilor la Danzig , unde izbutise, în ajunul chiar al unui conflict, să împace interesele germane şi poloneze…, un fapt pe care Puterile Anonime nu i l-au iertat niciodată.

Căpitanul von Shallburg, un camarad al fiului meu şi un frecvent oaspete al Legaţiei române, se găsea la reîntoarcerea mea în danemarca pe Frontul oriental, unde în curând avea să cadă vitejeşte în capul glorioase Legiuni Daneze.

Toţi aceşti trei prieteni, capete luminate, inimi generoase, patrioţi înfocaţi, au murit violent, victime ale aceleiaşi drame; o dramă cu atât mai mare pentru cei pe care I-au cunoscut şi iubit cu cât au murit neînţeleşi de majoritatea compatrioţilor lor.

La Haraldslund, moşia Marei Ducese Olga, sora asasinatului ţar, de multe ori ne pierdeam în amintirile vremurilor ce nu mai sunt. Marea ducesă ne-a povestit întâlnirea sa cu falsa Anastasia, o aventurieră sau o nebună, care nu avea nici o asemănare fizică cu nepoata ei, care nu vorbea nici una din cele patru limbi pe care le cunoştea adevărata Anastasia, nici măcar ruseşte, care, la acea vreme cel puţin, nu putea povesti nimic din viaţa copiilor familiei imperiale.

Marea Ducesă, spre sfârşitul războiului, înainte de sosirea Trupelor şi a misiunilor Sovietice, a părăsit Danemarca cu familia ei, pentru un nou şi ultim refugiu, un orăşel din canada, unde şi-a sfârşit zilele.

Înainte de începerea Războiului al II-lea Mondial, România era o ţară teritorial întregită, un neam satisfăcut în aspiraţiile sale. Lipsa acelei părţi din Banat, care fusese dată Iugoslaviei de către Wilson şi Colonelul House, nu reprezenta o rană adâncă în integritatea românismului.

Cei care purtau răspunderea războiului în care fusesem siliţi să intrîm, prin agresiunea sovietică, purtau deci răspunderea încercărilor şi nenorocirilor noastre. Cine erau aceştia ?

Am căutat să răspund la această întrebare în cartea mea La Bete Sans Nom, (Bestia fără nume), publicată în anul 1944 şi scrisă în 1942 – 1943, în timpul lungului şi greu suferitului răgaz ce mi-l dădea surghiunul meu danez.

Subtitlul cărţii era Enqueet sur les responsabilites ; concluziile au fost bazate, în întregime aproape, pe documentele originale şi oficiale ale celor care erau, în acele momente, adversarii noştri. Ele sunt aceleaşi la care ajung astăzi, pe baza unei documetaţii mult mai complete, a unor fapte care nu se întâmplaseră încă, şi comentariile istoricilor de astăzi din câmpul învingătorilor.

Ele sunt :

1) Ofertele făcute de Hitler Poloniei, spre a lichida odată pentru totdeauna “ Problema Coridorului şi a Danzigului” erau, atât cele din 1938 cât şi cele din 1939, moderate şi echitabile, de fapt cele mai avantajoase pe care Polonia le putea aştepta.

2) Presiunile şi falsele făgăduieli ale Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale Franţei au provocat respingerea acestor propuneri de către Varşovia.

3) Nu au fost interesele Poloniei, nici un moment, care au fost luate în consideraţie când aceste presiuni se exercitau, când se amăgea Varşovia cu făgăduieli pe care capitalele occidentale nu avea, într-adevăr, nici o intenţie să le îndeplinească.

4) Nu au fost însă nici interesele naţionale ale Marii Britanii, ale Statelor Unite şi ale Franţei acelea care au determinat Londra, Waschingtonul şi Parisul să provoace noul Război Mondial.

5) Răspunderea direct o poartă marea Britanie şi Ambasadorii săi la Berlin şi Varşovia, care au ascuns autorităţilor poloneze până când a fost prea târziu, şi cu bună ştiinţă, “Ultimele Propuneri Germane “, pe care însuşi Ambasadorul Britanic la Berlin la declarat “destul de cuminţi “.

6) Marea Britanie a luat odată mai mult răspunderea lungului şi nimicitorului război, când a respins Propunerea lui Mussolinii de suspendare a ostilităţilor, care fusese imediat acceptată de toate părţile beligerante.

7) Statele Unite ale Americii împart în mod egal această răspundere cu Marea Britanie. Presiunea pe care a exercitat-o Marea Britanie asupra Poloniei şi a Franţei nu era decât o prelungire a celei pe care Waschingtonul o exercita asupra Londrei, graţie mijloacelor de coerciţie de care dispunea şi graţie complicităţii Churchill- Roosevelt, care începuse cu săptămâni înainte de începutul războiului.

8) Complicitatea acestor două personalităţi a continuat în timpul întregii perioade în care Roosevelt amăgea Poporul American cu declaraţiile sale ultra-pacifiste şic u jurămintele sale mincinoase către femeile americane.

9) Catastrofa dela Pearl Harbour a fost dorită şi provocată de Roosevelt, ca singurul mijloc prin care putea legitima violarea tuturor făgăduinţelor sale şi a zvârlirea poporului său într-un război care nu era al său.

10) Germania Socialist – Naţională nu a dorit Războiul din Occident, nici nu a dorit Războiul cu Polonia. Singurul război pe care l-a dorit a fost cel împotriva Rusiei Comuniste, duşmanul de moarte al Civilizaţiei noastre.

11) Oamenii politici occidentali au făcut totul, unii conştient, alţii inconştient, pentru a atrage loviturile forţei militare ale Reichului asupra popoarelor lor şi a scuti astfel Rusia Sovietică, în toată măsura posibilului, de impactul iniţial şi total al acestor forţe.

12) Mai inexplicabilă decât toate a fost atitudinea şi purtarea marea britanii, ai cărei oameni de Stat ştiau foarte bine că Imperiul britanic nu va putea rezista zguduirilor unui conflict mondial şi care primiseră reiterat şi insistent, din partea lui Hitler, propuneri de prietenie şi chiar de alianţă, a căror sinceritate era garantată prin înseşi interesele fundamentale ale Germaniei.

13) Întrucât nu interesele naţionale ale beligeranţilor occidentali şi cu atât mai puţin cele ale Poloniei au determinat atitudinea şi purtarea acestor Puteri în toamna anului 1931, explicaţia acestei atitudini şi a acestei purtări trebuie căutată în influenţe, interese şi scopuri neproclamate oficial, dar a căror identitate nu poate rămâne permanent ascunse.

14) Din înseşi multiplele declaraţii culese din presa evreiască, din gura personalităţilor unor anumite şi bine cunoscute cercuri evreieşti, se adevereşte enorma presiune pe care aceste cercuri, acţionând prin Waschington şi New- York, au exercitat asupra guvernelor din Londra şi Paris, pentru a zvârli cele două ţări împotriva Germaniei Socialist- Naţionale.

15) Mai adânc decât această motivare, există alta ( identificată şi ea cu o anumită Mafie Internaţională, care demult îşi alesese New-Yorkul ca sediu ) SALVAREA, PROMOVAREA, ŞI TRIUMFUL FINAL AL COMUNISMULUI.

În La Bete Sans Nom, m-am ferit să critic chiar prin cea mai mică aluzie, Guvernul Generalului Antonescu. Ţara era în toiul unui crâncen război, nici o stânjenire a sforţărilor ce le făcea pentru a-l câştiga nu era permisă.

Cartea, astfel cum era scrisă era un îndemn spre luptă şi victorie. Orice publicaţie fiind supusă cenzurii Comisariatului Reichului, am remis acestui Comisariat manuscrisul meu spre aprobare. Von Ribbentrop consultat, mi-a cerut să renunţ la publicarea ei, dat fiind că apariţia numelui meu pe scoarţa cărţii ar putea irita pe Mareşalul Antonescu, cu care Guvernul Reichului avea destule dificultăţi. Am propus un pseudonim, destul de transparent ce-i drept.

Răspunsul la această propunere întârziind peste măsură, am tipărit cartea clandestin şi am trimis cele 2000 de exemplare, mai puţin cele pe care mi le rezervam, prietenului meu Philippe Henriot, Ministrul Propagandei în Cabinetul Mareşalului Petain. Filippe Henriot fiind asasinat câteva zile mai târziu, nu am putut afla nici odată dacă aceste cărţi au ajuns la destinaţie sau dacă fuseseră confiscate de autorităţile germane.

Teama de a irita pe Mareşalul Antonescu s-a manifestat pentru Mişcarea legionară într-un mod mult mai neplăcut decât afacerea cărţii mele. Eram încă destul de departe de trădarea iniţială şi mai departe încă de cea a cărei victimă trebuia să fie România.

Sensibilitatea specială pe care o câştigase Mişcarea timp de atâţia ani de încercări şi de lupte cu Puterile Oculte ale conspiraţiei comuniste şi cunoaşterea profundă a realităţilor dela noi, ne făcuseră să simţim chiar în ultimele luni ale anului 1942, când steaua Armatelor Germano-Române începuse să se întunece în cerul bătăliilor, că anumiţi factori din vechea clică politicianistă română începuseră a se pregăti pentru toate eventualităţile, prin maşinaţiuni interne şi contacte cu duşmanii. Best.

Înaltul Comisar al Reichului în danemarca şi ceilalţi înterlecutori germani a ei, civili şi militari, cărora le exprimam neliniştile mele, identificându-se pentru un moment cu sufletul Poporului Român, răspundea cu acelaşi argument : “ Cum puteţi crede că cineva ar dori în România o victorie rusească, ştiind foarte bine că aceasta ar însemna sfârşitul României ? “ Niciunul din ei nu putea realiza cât de înstrăinat de acest suflet ajunsese în ultimul deceniu sufletul păturilor conducătoare, corupte şi înjosite prin metodele Carol – Lupescu.

În reşedinţa sa din împrejurimile Berlinului, Horia sima, în contact mai direct cu ţara decât mine, găsise şi mai multe motive de a se nelinişti. Era convins însă de impermeabilitatea autorităţilor răspunzătoare germane la orice informaţie care ar fi pus la îndoială atotputernicia Mareşalului Antonescu sau devotamentul necondiţionat al lui Mihai Antonescu – pe care un buletin informativ săptămânal dela Wilhelmstrasse îl numea “ paladinul Mareşalului. “ Sima se hotărâse deci de a se folosi de libertatea relativă de care beneficia pentru a trece în Italia, nădăjduind că Ducele sau Ginerele său vor fi mai receptiv avertismentelor lui.

La vestea dispariţiei Comandantului Legiunii, în Decembrie 1942, Antonescu înfuriat, s-a îndreptat către Fuhrer, cerând readucerea prizonierului în Germania. La rândul lui, Hitler a făcut presiuni asupra lui Mussolini pentru a aresta pe fugar şi a-l preda Gestapoului din Italia.

La 26 decembrie 1942, Sima a fost ademenit de Poliţia italiană, care a pretins că-l va conduce să întâlnească un reprezentat al Ducelui, arestat şi readus cu avionul în Germania.

În acelaşi timp mi se arăta la Comisariatul German, în Buletinul Informativ Săptămânal, o informaţie relativă la ameninţarea Mareşalului Antonescu de a retrage o parte din trupele sale de pe front, pentru a menține ordinea internă, dacă Şeful Mişcării Legionare nu era îndată găsit şi încarcerat şi dacă el şi restul legionarilor din Germania nu erau puşi definitiv în imposibilitatea de a tulbura această ordine. Aceiaşi impostură, aceiaşi lipsă de responsabilitate, aceiaşi ideea fixă.

Horia Sima şi toţi legionarii săi au fost internaţi în diferite lagăre de concentrare ale căror nume sunt astăzi atât de bine cunoscute…o nouă prigoană, noi închisori, din care legionarii vor ieşi doi ani mai târziu, în împrejurări care le vor da o târzie şi amarnică dreptate, când TRĂDAREA PRESIMŢITĂ ŞI ANUNŢATĂ AVUSESE LOC.

PARTEA A PATRA

MIHAI : MOȘTENITORUL PĂCATULUI

“ De vreme, în Aprilie 1943, Sikorski a venit la << numero zero >>. Mi-a spus că avea dovezi că Guvernul sovietic omorîse 15000 de ofiţeri polonezi şi că au fost îngropaţi în imense morminte în pădurile din jurul Katynului. Avea o abundenţă de dovezi. I-am răspuns : << DACĂ SUNT MORŢI, ORICE AI FACE MORŢI RĂMÂN !>>”
Winston CHURCHILL
(The Hinge of Fate)

-    “Zece milioane, zece milioane a trebuit să lichidez ! A fost înspăimântător, trei ani a ţinut ! Aceştia erau cei pe care Dumneavoastră în numeaţi <<chiaburi>>?
-    Da, a răspuns Stalin, fără să repete cuvântul”
-    Puteţi să-i aveţi. Dar vă rog să nu divulgaţi aceste concesiuni înainte de sfârşitul viitoarelor alegeri. Avem în Statele Unite milioane de Polonezi, Lituanieni, Estonieni, etc., şi ca om practic nu vreau să pierd votul lor.
   Franklin Roosevelt, în momentul când ceda, la Teheran, ucigaşului Stalin, ţările şi provinciile reclamate de acesta.
    (<<Teheran Documente >>, publicat de departamentul de Stat al Statelor Unite )

    “ Momentul era propice deciziunilor. Am spus lui Stalin : “ Să nu cădem în jocul controvesrselor. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce aţi spune dacă aţi avea 90% de predominanţă în România, noi 90% în Grecia şi fiecare câte 50% în Iugoslavia ? “ În timp ce se traducea aceasta, eu scriam pe o foaie de hârtie :
România :    Rusia 90%
        celelalte Puteri 10%
Grecia :    Marea Britanie şi
        SUA 90”
        Rusia 10 %
Iugoslavia :    50% --50%
Ungaria    50% -   50%
Bulgaria    Rusia 75 %,
        Celelalte Puteri 25%<< >>

                    Am împins hârtia lui Stalin care, între timp, auzise traducerea. A fost o mică pauză. El a luat în urmă creionul său albastru, a pus o largă parafă pe hârtie şi mi-a înapoiat-o. Aceasta s-a încheiat în maipuţin timp decât este necesar pentru a povesti.
                A fost o lungă tăcere. Hârtia era între noi, pe masă. În sfîrşit, I-am spus : Nu s-ar părea cam cinic din partea noastră, de a fi dispus de SOARTA ATÂTOR MILIOANE DE OAMENI într-un mod atât de uşuratic ? să ardem această hârtie ;
-                - Nu păstraţi-o, a răspuns Stalin.
-                Wiston CHURCHILL
-                (Triumf and Tragedy)

CAPITOLUL XXV

CALEA ROBILOR

În războaiele noastre din vremurile trecute Moldovenii şi Muntenii luaţi în robie de tătari, când izbuteau să fugă, se ascundeau ziua şi mergeau noaptea, găsindu-şi drumul, fără greş, urmând acea luminoasă călăuză cerească, pe care şi astăzi poporul nostru o numeşte Calea Robilor.

Este aceiaşi călăuză pe care Oştirile noastre, luptând pas cu pas, au urmat-o în retragerea lor dela Stalingrad şi din Caucaz până la Nistru, şi tot Calea Robilor era, căci mergeau cu sutele de mii, fără să o ştie, spre robirea ce-i aştepta în Ţara lor.

Capcana în care trebuiau să cadă nu era pregătită de iuţeala de mişcări şi meşteşugurile generalilor duşmani ci de camarile care-l înconjura pe rege. Şi pentru că acela ce scrie aceste rânduri, cu nespusă durere, să nu fie învinuit de urâtă şi nedreaptă bârfă, amintesc din capul locului că în memoriul înfăţişat Conferinţei de Pace din Paris, în 1946, de către Grigore Gafencu, Vişoianu şi cei care au hotărât destinele Ţării în acele nenorocite clipe, se menţionează fără înconjur că acest grup de politicieni şi de diplomaţi ceruseră Puterilor Occidentale O PUTERNICĂ OFENSIVĂ SOVIETICĂ PENTRU A SPARGE FRONTUL ROMÂNESC ŞI PENTRU A PUTEA, ÎN URMA UNEI ÎNFRÂNGERI A ARMATEI NOASTRE, A ARESTA PE MAREŞALUL ANTONESCU ŞI TERMINA CU ORICE REZISTENŢĂ.
Doamna Denise Basdevant, care a cules toată documentaţia sa în cercurile răspunzătoare ale marei trădări, ne mai dă în această privinţă următoarea informaţie :
“ Partidele istorice nu numai că desfăşuraseră o activă propagandă pentru eliberarea României de sub jugul nazist, ele participaseră activ la luptă, alături de Puterile Occidentale, deşi numai atât cât le permiteau mijloacele lor. Chiar din anul 1940, Iuliu Maniu a organizat un <<sistem de culegere şi de transmitere de informaţii >> către Puterile Occidentale. “

    Generalul Chirnoagă, ostaş viteaz şi moldovean drept, exclamă în Un chapitre d’Histoire roumanie :
    “Astfel, în tot timpul când Armatele Române luptau împotriva Ruşilor pentru mântuirea Poporului Român, Iuliu Maniu şi alţi şefi politici culegeau informaţii asupra capacităţii noastre de luptă şi asupra operaţiunilor militare care se pregăteau şi le transmiteau Occidentalilor, care le retransmiteau Ruşilor.”

Partidele politice care nici un moment nu încetaseră să existe şi să funcţioneze, în ciuda tuturor decretelor de dizolvare, se declaraseră de acord cu hotărârea generalului Antonescu de a trimit Armatele noastre peste Prut, pentru a recupera Basarabia şi Bucovina, fiindcă nu puteau face altfel.

Dar până aici, şi nu mai departe, mergea instinctul lor de apărare a intereselor româneşti, viziunea lor politică şi istorică românească. Vechii politicieni, activi în acele momente, erau mai toţi mai mult <<Francezi > sau << Englezi >>, sau, mai bine zis, robi ai acelor puteri care asvârliseră Franţa şi Marea Britanie într-un război care nu era al lor şi care trebuia să-l transforme din mari puteri mondiale în puteri europene de gradul al doilea.
Dl. Prost ne dă o idee a acestei stranii stări de lucruri în, vorbind despre cele petrecute la 5 Decembrie 1944, ne spune :
„Generalul Sănătescu trece ştafeta Generalului Rădescu; acesta, la cei şaptezeci de ani ai săi, este un ofiţer de cavalerie încă în plină forţă, cu o cu totul altă personalitate decât Sănătescu. Ataşamentul la cauza aliată ca şi temperamentul său natural îl făcuseră deja să adreseze lui Killinger un violent protest contra anumitor insolenţe ale ministrului lui Hitler faţă de Poporul Român. Conducătorul l-a expediat în Lagărul dela Târgu Jiu unde a putut face cunoştinţă cu mulţi deportaţi politici. Ruşii par să-l agreeze. Cu aceiaşi echipă Sănătescu, Generalul Rădescu îşi va da silinţa să domine situaţia.”

    Dl. Prost, un patriot francez, fără îndoială, nu s-a întrebat în nici un moment cum se face că un General Român, oricare ar fi    << temeoramentul său natural>> , putea să fie determinat în acţiunile sale prin fidelitatea lui faţă de cauza duşmanilor Patrie sale ? Cum să ne mirăm, după un atare exemplu, de hărnicie a celui General Şteflea, omul de încredere al generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâştigăm acel ostrov furat, care la procesul generalului, în faţa unui tribunal comunist, s-a lăudat că a trădat tot timpul pe Şeful care îşi pusese încrederea în el şi că a sabotat continuu, ca Şef al marelui Stat Major, trimiterea trupelor pe front şi aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe Volga ?
    Masa politicienilor defetişti sau trădători – cei care n-au ispăşit păcatele lor în închisorile Bestiei Comuniste şi invoacă încă două motive pentru a explica vinovatele lor activităţi. Antonescu nu trebuia să trimeată trupele noastre mai departe de Nistru. Ţara trebuia scăpată de << tirania nazistă>>, trebuia răzbunată de << insultele pe care ministrul lui Hitler le aruncase în capul Poporului Român ! >>

Ideea de a opri ofensiva română la Nistru nu putea să clocească decât în capetele lipsite de orice experienţă şi de orice viziune militară sau politică. Cine ne putea garanta nu numai păstrarea provinciilor recâştigate, dar existenţa noastră însăşi, dacă după recucerirea acestor provincii, Rusia sovietică ar fi ieşit învingătoare din acest Război ?

Chiar dacă singura explicaţie a Iliadei noastre în stepele ruseşti ar fi fost num ai obligaţia de a învinge cu orice preţ un duşman atât de necruţător ca Rusia sovietică, această Iliadă ar fi fost mai mult ca justificată. Dar rostul aşezării Românismului în aceste părţi ale Europei n-a fost altul dealungul veacurilor decât de a opri păgânătatea la porţile creştinătăţii.

Generalul Antonescu, trebuie să recunosc, avea adânc în el acest sentiment al mărimei ultra-românească a destinelor româneşti. De mai multe ori, în primele zile ale colaborării noastre, când relaţiile noastre nu se înăspriseră încă, pentru motive pe care nu le-am înţeles nici până acum , îmi spunea apăsat : “ Această va fi o alianţă între ostaşi. Le-am spus nemţilor, până la biruinţă sau până la înfrângere vom sta cu boi”.

Sunt convins că generalul gândea adânc ceea ce spunea şi că, în alte împrejurări decât cele pe care le crease el însuşi, prin nebuneasca sa agresiune împotriva Mişcării Legionare, ar fi ales să moară pe poziţie cu ea şi cu întreaga Oştire mai degrabă decât să consimtă la o capitulare, care însemna , poate, pentru un veac şi mai mult <<Finis Daciae ! >>.

Cât de fantezist era argumentul << tiraniei naziste >> este dovedit prin minciunile astronomice pe care sunt siliţi să le debiteze cei care le susţin. Această tiranie trebuia să fie bazată pe forţă, deci pe numărul de soldaţi germani care << ocupau>> Ţara. Grigore Gafencu ne spune că în decembrie 1940, Germanii avea 500. 000 de oameni în România. Doamna Basdevant merge ceva mai departe şi vorbeşte de 1.000.0000 de soldaţi germani în Ţara noastră. Adevărul este că până la sfârşitul lui februarie 1941 nu au fost nici odată mai mult de 60.000 de soldaţi germani în România. Aceşti soldaţi îi cerusem noi, ca o garanţie împotriva veşnicei ameninţări sovietice.

Când au început să vină trupele destinate campaniei în balcani, ele treceau direct în Bulgaria, fără a se opri în România. Când Aprilie - Iunie, a II-a Armată Germană s-a format în moldova, în vederea campaniei din Rusia, efectivele ei nu treceau de 250.000 de oameni şi nu constituiau o Armată de ocupaţie ci o Armată aliată, cu care ne pregăteam împreună de luptă. << Tiranie nazistă >> ? Dar cine au fost tiranizaţi în România în această perioadă ?

Numai legionarii care stăteau cu miile în închisori, cu asistenţa directă a Reichului german, în timp ce politicienii beneficiau de libertăţi destul de mari pentru a lucra netulburaţi la trădarea Ţării.

România declarase război Statelor Unite în decembrie 1941. Nu ştiu care au fost motivele sau presiunile la care Mihai Antonescu, succesorul meu la portofoliul Ministerului Afacerilor Străine şi generalul Antonescu au cedat când au luat această puţin chibzuită hotărâre ; ştiu însă că, în împrejurări identice mica Finlandă s-a ferit să facă acelaşi lucru.

Un ministru român la Helsingfors ar fi putut influenţa guvernul său în sensul unei atitudini identice. Este însă acelaşi Mihai Antonescu, cel care, în clipa începerii retragerii dela Stalingrad a încercat să ia contact prin toate agenţiile noastre diplomatice în ţările neutre, cu cei cărora le declarase în mod gratuit un război care nu era un război românesc.

Rezultatele acestei încercări au fost nule. Când alţii, chemaţi şi nechemaţi, vor încerca şi ei să stabilească asemenea contacte peste liniile celor care luptau şi se jertfeau, încercarea va duce la catastrofa finală. Şi unii şi alţii uitaseră acest vechi aforism al războaielor şi al negocierilor clandestine : adversarul se va folosi întotdeauna de asemenea negocieri şi nici odată nu se va crede obligat prin ele la vreo consideraţie specială faţă de învinşi.

Mihai Antonescu, grăbit de a începe activităţile care i-ar fi asigurat, credea el, o situaţie mai puţin precară în caz de victorie occidentală, a încercat mai întâi de a înjgheba un front al micilor beligeranţi, România - Croaţia - Slovacia – Bulgaria. Nu a avut mai mult noroc cu aşa zisa Axă latină ( România – Italia – Franţa – Spania _ Portugalia ), în care prezenţa unor nebeligeranţi ar fi dat mai multă posibilitate încercărilor de contact cu adversarul.

Dl Bova Scoppa, Ministrul Italiei la Bucureşti, trimis de Mihai Antonescu la roma, părea să fi câştigat pentru această idee pe Contele Ciano ; dar acesta, la 8 Februarie 1943, a fost eliminat definitiv din viaţa publică italiană. Mihai Antonescu s-a îndreptat în fine către von Ribbentrop însuşi, cerându-I să fie însărcinat cu negocierea unei împăcări generale. La propunerea sa de a vizita pe colegul său german, cu scopul de a discuta această eventualitate, I s-a răspuns că prezenţa lui nu era dorită.

Generalul Antonescu nu putea să nu fie la curent cu încercările Ministrului său al Afacerilor Străine, nici cu cele cu aparenţă de clan – destinate, a anumitor grupuri politice, de a stabili contacte cu adversarul pe socoteala lor. În Aprilie 1943, s-a reîntors însă dela o vizită la cartierul general al lui Hitler reînsufleţit, pentru moment, de noile perspective militare pe care Fuhrerul lăsase să le întrezărească.

Tot la acea vreme, descoperirea mormântului celor 15.000 de Ofiţeri polonezi la Katyn a putu da oricăruia o idee despre ceea ce ne aştepta în cazukl unei victorii sovietice. Calea defetismului a fost însă repede reluată.

În Iunie 1943, Mihai Antonescu aleargă la roma şi se îndreaptă personal către Mussolini. Putem fi siguri că sugestiile sale se deosebeau radical de cele pe acre Horia Sima le-ar fi făcut Ducelui, dacă ar fi izbutit să le întâlnească. Oricare ar fi fost impresia făcută asupra lui Mussolini de propunerile lui Mihai Antonescu, vizita sa la Roma nu a putu avea niciun rezultat, Ducele fiind concediat şi sechestrat de către Regele Victor – Emanuel, puţină vreme după aceea.

Din Noiembrie 1942, informat de toate aceste intrigi prin contacte diplomatice şi prin ceea ce se strecura în articolele presei neutre şi beligerante, mă hătărâsem să reîncep sterila mea corespondenţă cu von Ribbentrop şi cu alţi şefi naţional-socialişti ( corespondenţă care explică poate în partea antipatia pe acre cercurile guvernamentale germane au avut-o întotdeauna pentru persoana mea ) pentru a-i îndemna a lua în serios toate aceste semne alarmante şi posibilitatea unor surprize în România.

Bazam gravele mele bănuieli pe convingerea că numai Mişcarea Legionară, dintre toate formaţiunile politice româneşti, ar fi reprezentat la un moment dat în mod autentic voinţa Poporului Român de a lupta până la ultimul batalion mai degrabă decât a cădea în robia vecinului sovietic.

A fost numai după defecţiunea Italiei că alarma ce o răspândeam şi pe care Horia Sima încercase să o răspândească şi el, a început a primi oarecare crezare. “ Ce scop urmăresc acei diplomaţi români care au sosit recent în Suedia ?”, m a întrebat într-o seară Best. “ Cele pe care le au astăzi toţi diplomaţii români în ţările neutre, : a stabili contactul cu inamicul”, i-am răspuns eu.

De altfel, în bucureşti, mareşalul Antonescu părea a se fi resemnat să lase în mâinile oricui grija de a pregăti ieşirea României din Război. Barbu Ştirbei şi Vişoianu plecară cu consimţământul său, tacit sau altfel, la Cairo, în martie 1944. Maniu luase afacerile în mână ; solicitudinile emisarilor români se fac în numele său şi al Şefului Partidului Liberal, Dinu Brătianu.

Încercările acestor emisari de a obţine din partea reprezentanţilor britanici şi americani indicaţii asupra condiţiilor în care România ar fi admisă să iscălească << Pace separa>> sau o Convenţie de Armistiţiu, primeau invariabil acelaşi sinistru răspuns : “Îndreptaţi-vă către reprezentantul sovietic “.

Şi, până la urmă, a fost într-adevăr din mâinile Sovietelor că textul ne varietur al unei Convenţii de armistiţiu a fost remis delegaţiilor noştri. Ştim astăzi cu toţii ce reprezenta această convenţie.

În Iunie 1944, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Şeful partidului Social-Democrat, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul partidului Comunist, formează Frontul Naţional- Democrat, care declara că ia asupra sa acceptarea condiţiilor ce le fuseseră comunicate la Cairo.

În acelaşi timp, se răspândise în publicul românesc vestea înşelătoare a sosirii, la momentul cuvenit, a doua divizii aero-purtate aliate : o parte din aşa zisul Plan Sănătescu, adânc chibzuit de şeful Casei militare regale, şi de un grup restrâns de militari.

Întrebarea se pune : până la ce punct puteau Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, partizanii lor politic şi diplomaţii care erau în confidenţele lor, precum şi clica dela palat, să-şi facă o cât de mică iluzie asupra posibilităţilor unei prezenţe militare a Occidentalilor în România şi a protecţiei lor la aplicarea corectă a unui armistiţiu care implica, în prima linie, ocuparea întregului nostru teritoriu de către trupele Sovietice. Ce elemente de informaţie autorizau aceste personalităţi şi aceste grupuri să creadă în această prezenţă şi în această protecţie, cu destulă siguranţă, pentru a cere cu insistenţă “ o puternică ofensivă rusească cu scopul de a sparge frontul românesc ? “.

Să revizuim elementele de informaţie despre care suntem siguri că erau la dispoziţia oamenilor noştri de stat şi cele despre acre este aproape imposibil a crede că nu le fuseseră aduse la cunoştinţă de către serviciile noastre diplomatice, ascultarea emisiunilor radio şi citirea ziarelor amice, neutre şi duşmane ; în fine, prin toate căile de informaţie care stau la dispoziţia uni Guvern şi a unui Stat – Major.

Se ştia că în Martie, la Cairo, reprezentanţii occidentali trimiseseră să se plimbe pe emisarii noştri, îndreptându-I către sovietici.
    Se ştia că la cererile noastre de eventuală prezenţă şi protecţie militară, din iunie 1944, occidentalii răspunseseră cu bombardări de teroare, repetând ceea ce făcuseră şi cu prilejul proclamaţiei din Aprilie, a lui Molotov, asigurându-ne că Sovietele nu aveau nici o intenţie de a schimba regimul nostru politic şi social.
    Se ştia, din primele zile ale lui Iulie 1943, că disputa britanico-americană relativ la debarcarea în Italia sau în balcani fusese definitiv tăiată în favoarea planului Roosevelt – Marshall – Eisenhover, adică în favoarea celui care se conforma cu cererile zgomotoase ale Sovietelor de a avea mână liberă în Bazinul Dunărean şi în balcani.
    Se ştia, în urma descoperiri groapei dela Katyn – dacă nu se ştia de mai înainte – ce înseamnă o victorie militară sovietică şi se văzuse cu acest prilej modul cinic şi brutal cu care fuseseră tratate de către Londra şi la Washington şi interesele chiar ale unu aliat…, cel pentru care, chipurile, se dezlănţuise toată nemaipomenita urgie.
    Se ştia în toate cercurile diplomatice, guvernamentale şi ziaristice din capitalele beligerante şi neutre, şi deci trebuia să se ştie şi în Bucureşti , că la Conferinţa din Quebec, Septembrie 1943, se hotărâseră deja viitoarele zone de ocupaţie anglo-saxone şi sovietice în Europa şi că cea atribuit Sovietelor mergea până la elba şi cuprindea Berlinul, Budapesta, Viena.
    Se ştia în acele cercuri că, în decembrie 1943, la Conferinţa din Teheran, unde Roosevelt era găzduit nu la Ambasada Statelor Unite, ci la cea Sovietică, Preşedintele Statelor unite consimţise fără nici o rezistenţă la toate pretenţiile sovietice, relative la dominaţia Europei Răsăritene şi Centrale.
    Pot afirma, în tot cazul, că în danemarca, unde mă aflam, post de observaţie evident mai puţin rodnic decât posturile de observaţie din ţările neocupate, informaţia asupra Conferinţelor din Quebec şi Teheran erau aproape tot atât de complete atunci ca acelea pe care le avem astăzi.

    Chiar dacă toate aceste izvoare le-ar fi fost necunoscute, ceea ce este foarte greu de închipuit, oamenilor noştri politic, răspunzători pentru Lovitura de Stat dela 23 August 1944, le-ar fi fost imposibil să ignore seria de articole publicate de Dl. Pamfil Şeicaru, în gazeta Curentul, începând cu 1 ianuarie 1944 şi până în August 1944. În aceste articole Dl. Şeicaru îşi dădea osteneala să pună pe aceste personalităţi în perfectă cunoştinţă cu soarta pe care Puterile Occidentale, de acord cu Rusia Sovietică, o pregăteau atât României cît şi tuturor ţărilor din europa Răsăriteană, aceasta pe baza unor informaţii notorii, precise şi indiscutabile.
    În sufletul Mareşalului Antonescu părea că se produsese o prăbuşire de voinţă, de hotărâre şi de imaginaţie. Acest om independent, îndărătnic, autoritar şi îndrăzneţ renunţase la orice iniţiativă, la orice drept de gândire proprie Cine ar întreba : << Dar ce ar fi putut să facă ? >>, acela ar uita pe soldatul român !
    Dezastrul dela Stalingrad se datora exclusiv îndărătniciei cu care Comandamentul german concentrase toate sforţările sale asupra atacului frontal al “ cetăţii”, renunţând a priori la beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în asemenea împrejurări şi apărându-şi flancurile imobilizate cu divizii româneşti răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o adevărată linie de apărare ; aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât comandanţilor locali cât şi ale Comandamentului românesc.

Aceste fronturi, atacate de un număr de divizii ruseşti de patru ori mai mare, înarmate, motorizate şi blindate cu materialul cel mai modern de către statele Unite, cu o putere de foc ce nu se putea compara nici pe departe cu cea a diviziilor noastre, au fost uşor străpunse când ofensiva rusească, anunţată de mult, dar în zadar, de către şefii militari români, s-a dezlănţuit.

Pierderile româneşti fuseseră mari, dar în retragerea până la nistru rândurile noastre se strânseseră, moralul se restabilise şi, în Martie 1944, Mareşalul Antonescu avea sub ordinele sale mai mult de 500.000 de combatanţi, hotărâţi să lupte cu spiritul de disciplină şi de jertfă cu care ostaşul nostru şi-a apărat întotdeauna teritoriul naţional.

Cu atât mai mult cu cât Germania, care până atunci întârziase continuu cu livrarea armamentului, începe din anul 1944 să ni-l pună la dispoziţie cu rapiditate.
Pentru un comandament hotărât şi imaginativ, posibilităţile erau multiple. Se putea organiza apărarea pe Prut. Se putea executa Planul generalului Avramescu : retragerea până la poalele şi crestele Carpaţilor Moldoveni şi linia Nămoloasa - Galaţi. În cel mai rău caz, armata noastră se putea organiza dealungul întregului lanţ al Carpaţilor.

O rezistenţă prelungită pe oricare din aceste fronturi ar fi oferit Puterilor Occidentale un pretext şi un prilej Puterilor Occidentale un pretext şi un prilej de a nesocoti Înţelegerile de la Quebec şi Teheran şi de a ajunge ei cei dintâi la Viena şi la Budapesta, sau chiar la Bucureşti, dacă << Planul Avramescu >> ar fi putut fi combinat cu intrarea în acţiune a Armatei bulgare, care până atunci stătuse cu arma la picior. Mulţi generali şi oameni politici bulgari, împreună cu regentul, ar fi preferat, foarte probabil, să lupte decât să fie spânzuraţi.

Dar destinele Românismului trecuseră din mâinile mareşalului Antonescu – care dela alungarea mişcării legionare din guvern rămăsese înconjurat numai de cretini politici, de slăbănogi şi de defetişti – în mâinile unei clici ce se organizase la Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea unui foarte oarecare Niculescu- Buzeşti, moştenitori spirituali ai lui Titulescu, la palatul regal cu resturile lui Urdăreanu şi cu câţiva militai, ca generalul Şteflea şi generalul Racoviţă, amândoi în comunicaţie directă cu adversarii noştri occidentali şi sovietici.

Aceste grupuri au fost acelea care, cu asentimentul şi colaborarea şefilor partidelor istorice, au pregătit şi executat actul de trădare dela 23 August 1944, împotriva Oştirii şi a Ţării ; act ce va rămâne pentru veci întipărit în amintirea românească, alăturea de trădarea lui Ieremia Golia şi de cea a lui Costaki Lupu, omul din Bursuci, căruia Creştinătatea îi datoreşte înfrângerea lui Cantemir şi a lui Petru cel mare la Prut. Singura deosebire fiind că trădarea boierilor haini s-a înfăptuit împotriva Domnitorilor lor, pe când cea dela 23 August 1944 se pregătise şi se împotrivea însăşi Patriei.

Regele Mihai ar fi avut, pentru a se călăuzi, pilda bunicului său Ferdinand. Când România părăsită şi chiar atacată de fosta sa aliată Rusia, fără nici un contact cu aliatele sale occidentale, totalmente înconjurată de Trupele Germano-Austriace, s-a văzut silită să negocieze o suspendare de ostilităţi, regele Ferdinand, despărţindu-se de Guvernul Averescu, în drum spre întâlnirea dela Buftea, I-a strigat : “Averescule, nu uita, cu mâna pe spadă !”. Când anumite mişcări ale Trupelor Germane lăsau să se creadă că ele încercau să taie retragerea Misiunii Militare franceze, Regele a declarat, tare şi hotărât, că dacă aceste mişcări nu erau oprite, ostilităţile vor reîncepe imediat.

Regele Mihai ar fi putu să se comporte ca Guvernul Finlandez, care, în momentul aceleiaşi tragice cumpene, pusese pe mareşalul Manneheim în capul ei şi negociase un armistiţiu “ cu mâna pe spadă”, un armistiţiu ce nu o silea să se azvârle mişeleşte asupra aliatului ei de ieri.
Ofensiva Armatelor Sovietice, cerută cu insistenţă de şefii partidelor istorice şi de Gruparea Buzeşti - Vişoianu, împotriva propriei lor oştiri, începuse în ziua de 19 August 1944.

Cu toate activităţile trădătoare ale unor şefi militari, a generalului Racoviţă, a Comandantului Armatelor de Operaţie, trupele şi şefii direcţi luptau cu o îndârjire care nu intrase în socotelile complotiştilor. Pentru a o înfrânge, complotiştii au recurs la intervenţia regală şi la vestea mincinoasă a unui pretins armistiţiu, anunţat de rege la Radio în noaptea de 23 August şi transmis tuturor comandanţilor de unităţi de către Generalul Racoviţă, odată cu ordinul de încetare a focului.

Niciun armistiţiu nu fusese semnat. Şi nici unul nu se negociase ! Emisarii noştri la Cairo nu putuseră face altceva decât a transmite reprezentanţilor occidentali mesajele regelui şi ale frontului Naţional democrat. La aceste mesaje nu se primise nici odată un alt răspuns decât acela că ele fuseseră transmise guvernelor respective.

Pentru rest, emisarii noştri erau invitaţi scurt să se adreseze Sovietelor. Textul unei Convenţii de armistiţiu a fost prezentat delegaţilor noştri, spre semnare fără discuţie, numai la 12 Septembrie, la moscova, după alte cincisprezece zile de aşteptare la faţa locului şi de umilinţe inimaginabile, şi numai după ce, mulţumită înşelăciunii de neiertat, 130.000 de soldaţi Români fuseseră făcuţi prizonieri şi se aflau în drum spre lagărele de exterminare din Rusia şi Siberia.

Prin breşa astfel deschisă, fără de luptă, gloatele sovietice s-au azvârlit ucigând, siluind, furând, devastând, răpind peste tot trupul Ţării :
“Această dementă decizie – ne spune Pamfil Şeicaru – a avut ca efect o dramatică confuzie pe front. Conform instrucţiunilor Generalului Racoviţă, Comandantul Armatei de Operaţii, care era în Complot şi principalul element de execuţie a capitularzilor prezidaţi de Regele Mihai, delegaţi ai unităţilor româneşti au luat contact cu comandanţii sectoarelor sovietice, la dispoziţia cărora au pus trupe româneşti. Toţi ofiţerii ascultaseră la radio Bucureşti cuvântarea unui armistiţiu,

“ După un moment de dezordine, comandanţii unităţilor ruseşti au cerut instrucţiuni, nefiind informaţi de semnarea unui armistiţiu, cum informau ofiţerii români. Răspunsul din Moscova a fost conform cu adevărul : nu se semnase nici un armistiţiu şi, în consecinţă, unităţile româneşti trebuiau înconjurate, dezarmate şi făcute prizoniere.

În primele ore, au fost mai mult de 130.000 de prizonieri români trimiși în Rusia. După două zile, totalul prizonierilor depășise 175.000… Cu mistificarea dela Cairo şi marea înțelepciune patriotică a lui Iuliu Maniu și a așa zisului Comitet Național – Democrat, începe mucenicia Poporului Român.

    Generalul Chirnoagă, în Scrisoarea sa către Dna Denise Basdevant, reprodusă în Un Chapitre d’Histoire Roumanie, scrisoare de o eleganţă şi de o indulgenţă pe care această vulgară bârfitoare a Tineretului Român nu o merită, îi scrie :
    “ Imaginaţi-vă, scumpă Doamnă, niscai politicieni cu înalte responsabilităţi în Franţa, cerând Germanilor, în timp de război, să ia ofensiva pentru a distruge Armata franceză !
    “ Dacă un astfel de lucru s-ar fi produs în Franţa, cu ce cuvânt ar califica legile pentru apărarea Statului Francez, o astfel de acţiune ?

“ În noaptea de 23 August 1944, Regele Mihai a anunţat la radio Bucureşti că s-a semnat un Armistiţiu cu Armata Rusă…În fapt Armistiţiu n-a fost semnat decât la 12 Septembrie 1944, la Moscova, unde trimişii Regelui Mihai au suportat cele mai josnice umilinţe : aceşti trimişi au fost siliţi să aştepte 15 zile înainte de a li se aduce la cunoştinţă condiţiile impuse de către U. R. S. S., pe care ei au fost obligaţi să le semneze fără să le discute.

    “ În aceste 15 zile, Armata Rusă ocupase toată România, făcând imposibilă orice eventuală reacţie în ţară, la aflarea condiţiilor de armistiţiu impuse de către Uniunea sovietică.
    “ Întrucât nici un armistiţiu nu fusese semnat la 23 August 1944, toate Trupele Româneşti ce se găseau pe Frontul din Moldova şi Basarabia, care executaseră ordinul de încetare a focului, dat de Regele Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi. Toţi aceşti bravi soldaţi şi ofiţeri, înşelaţi de Regele lor, au luat calea robiei în Siberia.
    “ A fost vorba deci de o capitulare, nu de un armistiţiu.
    Celebrul memoriu al capitularzilor, “ România în faţa Conferinţei de Pace”, ilustrează cinismul sau inconştienţa cu care ei priveau acest act de trădare, care nu avea precedent în istoria popoarelor.

    “ În ciuda faptului că nici o confirmare nu venise de la Cairo, la 23 august 1944 regele şi Şefii Blocului Naţional - Democrat au considerat că orice întârziere a acţiunii lor ar însemna noi lupte sângeroase şi inutile. Ei s-au decis deci să treacă la fapte. Regele a arestat pe mareşalul Antonescu şi a format un Guvern din care făceau parte aceşti şefi ai Blocului Naţional -Democrat. Armata Română a primit imediat ordinul de a înceta orice ostilităţi contra armatei sovietice.”

    Manifestul din 12 septembrie 1944 al numitului Niculescu-Buzeşti ajuns Ministru al Afacerilor Străine, ne arată nepăsarea cu care aceeaşi clică privea calvarul Oştirii Române dezarmate şi al poporului Român rămas fără apărare faţă de sălbatica năvală a hoardelor comuniste :
    “ Armata sovietică s-a bucurat de cea mai amicală primire în România.

Pe timpul operaţiilor militare în curs, ne-am dat seama că micilor incidente, ce aveau loc în mod necesar, nu trebuia să li se atribuie nici o semnificaţie, fiind vorba de incidente episodice, fără vreo importanţă. Guvernul Român nutreşte convingerea profundă că tot ceea ce s-a convenit cu URSS va fi în întregime respectat, că elementul esenţial al politicei externe româneşti trebuie să fie încrederea reciprocă şi prietenia sinceră cu Uniunea sovietică.

Cei care trecuseră astfel la < acţiune >> şi priveau măcelurile, răpirile şi Pohodul na Sibir a sute de mii de români ca mici incidente fără semnificaţie, luaseră precauţiunile necesare, NU TREBUIE SĂ UITĂM, pentru soarta lor personală, în vederea consecinţelor inevitabile ale prăpădului în care aruncaseră Ţara.

Şase milioane de franci elveţieni răpiţi visteriei Statului fuseseră de mai înainte trimişi în Elveţia. Drumul lor spre ţările apusene, unde îi vom vedea curând pe toţi, grămădiţi în jurul acestor milioane, le era asigurat de mai înainte, pare-se, de către autorităţile comuniste, care anticipau, probabil, cu satisfacţie rolul destructiv pe care îl vor juca în Exilul românesc.

Părerile lui Prost privitor la Manevra Falsului Armistiţiu şi al consecinţelor sale sunt cu atât mei interesante cu cât el a fost şi a rămas un prieten la clicii capitularde, de la care este evident că atât el cât şi Denise Bazdevant s-au inspirat ori de câte ori au vorbit despre Mişcarea Legionară :

“Ceea ce nu se ştie este că atâta vreme cât nici un armistiţiu nu este semnat, aceşti viteji <<liberatori>> se comportă ca inamici. Ei încercuiesc, dezarmează şi capturează unităţile militare române, cărora li se spune, de către şefii lor, că se găsesc în prezenţa unor trupe prietene…Hoarda sovietică trăieşte din ceea ce întâlneşte în calea sa ; ea jefuieşte gospodăriile româneşti sau magazinele ori depozitele din oraşe, fură fără deosebire animale sau automobile, usucă tot în jurul ei.

De altfel, una din primele maşini furate a fost chiar cea a Preşedintelui Consiliului de Miniştri. Semnarea efectivă a Armistiţiului la 12 Septembrie 1944 nu a schimbat nimic : jafurile şi hoţiile de tot felul au continuat vreme de luni şi luni de zile, în care timp era prudent să nu întârzii prea mult seara pe stradă dacă nu vreai să-ţi laşi viaţa sau măcar portofelul în mâinile vreunui viteaz <<liberator!>> sovietic.

Cât despre Guvernele American şi Englez, acestea lasă pe seama Uniunii Sovietice tot ce priveşte executarea clauzelor Armistiţiului…Care, de altfel, nu numai că autorizează pe Ruşi să se amestece în treburile româneşti, ci chiar îi invită…Aşa se face că un act internaţional aprobat de către SUA şi de Anglia a lăsat România la bunul plac al Uniunii Sovietice. Mai târziu s-a aflat că aşa se decisese încă din Decembrie 1943, la Teheran. Doritorilor de <<explicaţii>> mai adânci li se mai spune că negocierile de la Cairo s-au soldat cu un eşec. ”

“La început, românii nu şi-au dat seama în ce prăpastie au fost azvârliţi ; nici măcar textul clar al Convenţiei de Armistiţiu nu a putut deschide ochii tuturor. Vechile partide politice credeau că odată repusă în vigoare vechea Constituţie de 1923, perin Decretul din 31 August 1944, vor putea reîncepe viaţa pe picior mare de dinaintea Războiului. Adevărul este că La Teheran s-a decis ca România să devină un stat vasal al Uniunii Sovietice.

O nouă istorie începe deci pentru această Ţară, ca şi pentru celelalte state din Estul European abandonate ambiţiilor imperialiste ale Kremlinului. Toate aceste state şi popoare vor acea aceeaşi soartă, oricare le-ar fi fost politicilor în trecut şi oricare le-ar fi fost poziţia în cadrul Războiului Mondial încheiat. Moscova va duce peste tot aceeaşi politică de înrobire cel mult, funcţie de anumite condiţii locale, va catadicsi uneori să aplice metode diferite. ”

    După un astfel de lung sacrificiu către zeiţa adevărului, Prost nu putea să nu cadă din nou, cu acceleraţia corespunzătoare înălţimii la care ajunsese, în vechile sale metehne naturale, proferând cea mai mare şi mai ridiculă minciună din toate cele cu care cartea sa este presărată de câte ori este vorba de Mişcarea legionară, spre marea satisfacţie a prietenilor săi, capitularzii răspunzători ai catastrofei pe care o descrie atât de bine :

    “ Bine înţeles, Ruşii vor face apel la vechile cozi de topor, la Partidul Comunist din    românia, măcar că acesta, de mulţi ani în afara legii, nu avea la 23 August 1944, decât un număr infim de aderenţi : ceva între 500 şi 800 de membri. Cum însă aceste cozi de topor au pe ruşi în spatele lor, mulţi neofiţi li se alătură. Mai întâi cei care au fost persecutaţi de vechiul regim : legionarii, dintre care mulţi erau de tendinţă comunistă, străinii, în special muncitorii unguri din Transilvania şi nu în ultimul rând Evreii.”

    Acuzaţia de comunism îndreptată împotriva Mişcării legionare, despre care chiar prietenii lui Prost din << Comitetul Naţional >> au trebuit să râdă, este atât de fantezistă şi contrară celor ce s-au întâmplat în România înaintea războiului, în timpul lui şi după falsul armistiţiu în Ţară şi în străinătate, că nu merită nici o atenţie.

Dar Dl. Prost dă o imagine cu totul inexactă şi nedreaptă cât priveşte atitudinea Poporului Român în general faţă de invadatori şi a reacţiunii sale faţă de manifestaţiile infimului număr de comunişti “români”.
    Profesorul Arnold Toynbe, în cartea sa Europa lui Hitler, referindu-se la situaţia imediat anterioară zilei de 23 August 1944, ne spune :

    “ În România exista un pumn de comunişti, care mai toţi erau Evrei şi se găseau în închisori.”

    Încă în februarie 1945, când Partidul Comunist, sub protecţia baionetelor sovietice, încercase o manifestaţie pe străzile Bucureştiului, cele câteva sute de participanţi au fost siliţi să se împrăştie fugind sub huiduielile şi loviturile publicului românesc indignat. După cum Prost o ştie foarte bine, acest incident odată cu anumite declaraţii energice ale Generalului Rădescu, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, au determinat fuga pripită a acestuia, mai întâi la adăpostul Legaţiei britanice şi ulterior în insula cipru. În Noiembrie 1945, de ziua Sfântului Mihai, împotriva măsurilor Guvernului Groza, Poporul şi-a manifestat credinţa către vremurile ce nu mai erau şi ura împotriva noilor săi tirani. Iată cum Dl Prost descrie el însuşi această sângeroasă zi :

    “ La 8 Noiembrie, de ziua Sfântului Mihai, Guvernul a redus la minim sărbătorirea onomasticii regelui. Chiar de la primele ore ale dimineţii, un mare număr de persoane, printre care mulţi studenţi şi ofiţeri, s-au prezentat la Palat pentru înscrierea la vizită. Poliţia a răspuns închizând porţile Palatului regal. Apoi, camioane peste camioane au adus la faţa locului mardeiaşi de profesie care au încercat să împrăştie pe manifestanţi ; certuri şi încăierări au avut loc toată dimineaţa, inclusiv focuri de armă, de ambele părţi. Celor şapte morţi comunişti li se vor organiza funeralii naţionale. Dintre manifestanţi au căzut treisprezece morţi şi aproape o sută de răniţi. Multe oraşe de provincie au fost scena unor manifestaţii identice, toate reprimate cu aceiaşi brutalitate. Şi soldate cu numeroase arestări.”

    În scurte cuvinte, adevărul era că, în afară de clica politicienilor, Poporul Român, în unanimitatea sa, în adâncul instinctelor sale, simţea imposibilitatea de convieţuire cu stăpânii pe care aceasta clică îi dăruise Ţării. În ceea ce priveşte reacţiunea Mişcării Legionare, după cum Prost o ştie foarte bine, că s-a manifestat pe două terenuri. :
1)    În ţară, prin ajutorul dat de legionari, în toată măsura posibilului, oricărui român care încerca să se ascundă de bestiile comuniste sau să treacă peste graniţe, spre Viena.
2)    În străinătate, prin formarea Guvernului Naţional din Viena şi a Armatei naţionale, care au dus mai departe lupta Neamului împotriva cotropitorilor săi timp de opt luni, după capitularea regelui şi a rămăşiţelor titulesciene.


CAPITOLUL XXVI

    CÂND NUMAI ONOAREA MAI PUTEA FI SALVATĂ

    De multă vreme veştile de pe front nu ne mai aduceau nici o bucurie. După dezastrul dela Stalingrad şi pierderea a cinci divizii, trupele noastre, luptând pas cu pas, se găseau în retragere spre hotarul Ţării. Nimeni nu se îndoia însă că, ajunsă la Nistru, retragerea se va opri sau că orice înaintare mai departe a duşmanului va fi plătită scump de el.
    În acea zi de 23 august 1944, cea mai dureroasă a vieţii atâtor Români, căutând din Copenhaga Radio Bucureşti, dau de un glas tânăr şi încurcat şi de vorbe pe care nădăjduiam a nu le auzi niciodată, în legătură cu Armatele Noastre : armistiţiu, încetarea focului în înţelegere cu Comandamentul rusesc….Era regele Mihai, comunicând Poporului său că un armistiţiu fusese încheiat şi că dăduse Armatelor sale ordinul de încetare a focului.

Înşelat ca şi alţii 19 milioane de români, nu puteam şti la acea vreme că niciun armistiţiu nu fusese încheiat şi că Oştirile fuseseră prinse, fără ca ele să ştie, în capcana unei capitulări fără condiţii.
    Am părăsit cam ameţit casa prietenă unde mă ajunseseră aceste veşti. A doua zi am primit o invitaţie urgentă din partea lui Best Comisarul Reichului. L-am găsit împreună cu doi generali, unul al Wermacht-ului, altul Wafen-SS. Dela uşă Best m-a primit cu aceste vorbe : Vor diesen haben sie und vor zvei Jahren gewarnt !
    După informaţiile oaspeţilor mei, cele petrecute la Bucureşti erau mai urâte decât credeam. Mareşalul Antonescu, prins în cursă ca şi Mussolini, fusese arestat în timpul unei audienţe la Palat, împreună cu Ministrul său al Afacerilor Străine. Best şi generalii erau îngrijoraţi de această asemănare şi se întrebau dacă intenţiile conspiratorilor din Bucureşti n-ar merge ca şi în Italia până la agresiunea împotriva aliatului de ieri. În România, nici nu ar fi fost nevoie, ca în Italia, de a se aştepta ca trupele năvălitorului să fi ajuns la faţa locului ; ele erau deja acolo. Îmi puteam închipui mai bine decât interlocutorii mei germani felul de personalităţi care au servit de sfătuitor Regelui Mihai şi îngrijorarea mea era încă mai mare decât a lor.
    Best m-a întrebat, din partea lui von Ribbentrop, dacă credeam că era posibil să se organizeze să se organizeze Forţe Militare Române care să continue lupta împotriva duşmanului comun şi dacă aş fi dispus să particip la o asemenea intreprindere. Am fost informat în acelaşi timp, că toţi legionarii din lagăre fuseseră puşi în libertate şi că Horia sima Comandantul Mişcării Legionare, pe care îl voi găsi probabil la Viena, dorea prezenţa mea urgenţă.
    Am răspuns lui Best că fusese întotdeauna adânca mea convingere că o victorie sovietică în acest război nu putea însemna pentru România altceva decât dispariţia sa, mai întâi ca Stat şi în urmă ca Naţiune. Credeam deci, ca Român, că lupta trebuia dusă mai departe cu orice preţ şi cu orice mijloace: răspunsul meu nu putea fi decât afirmativ. La întrebarea mea Best m-a asigurat că în Berlin voi avea prilejul să mă întâlnesc cu Ribbentrop. Menţionez îndată că nici cu această ocazie nu ne-am putut vedea.

    La 28 August, un avion militar a fost pus la dispoziţia mea şi în aceeaşi zi m-am găsit printre dărâmăturile oraşului care fusese Berlinul. Privind cele două treimi ale edificiilor distruse, m-am gândit la grija cu care Hitler începuse înfrumuseţarea capitalei sale. M-am gândi, între altele, la aceea generoasă şi neaşteptată propunere de a reconstrui pe socoteala Reichului ambasadele şi legaţiile străine, după planurile guvernelor respective, şi în locurile cele mai alese; propunere care primise deja un larg început de execuţie şi care era atât de puţin conformă cu premeditarea unei agresiuni împotriva accidentului, atribuită Fuhrerului de către comentatorii de azi.
    Dela Hotelul Adlon, unde cedasem odaia ce-mi fusese rezervată unei doamne ameninţată să rămână fără acoperiş, mă îndreptam cu o valiză destul de grea către Legaţia Română când, nesigur pe itinerariul meu, pe străzile întunecoase, primul <<bombardamen-covor >> din cele multe pe care trebuia să le trăiesc, m-a surprins încă pe drumuri. În timpul celor trei nopţi pe care le-am petrecut în Berlin bombardamentele s-au reînnoit cu punctualitate. Cu aceeaşi punctualitate şi cu un calm germanic, berlinezii, bărbaţi şi femei, ieşeau în fiecare dimineaţă din vizuinele lor de noapte şi se îndreptau spre ocupaţiile lor în vizuinele lor de zi.
    La Auswartiges Amt mi s-au comunicat ultimele ştiri din Bucureşti. Îndată după arestarea Mareşalului Antonescu, noul regim a rupt relaţiile cu Germania şi s-a declarat partizan al Puterilor aliate. Armatele Reichului bat în retragere, ostilităţile au început între trupele Reichului şi Trupele române, care le urmăresc. Generalul Gerstenberg a luat brutala şi stupida iniţiativă de a bombarda centrul Bucureştiului sub cuvântul de a distruge Palatul Regal şi de a pedepsi astfel pe Regele Mihai, care plecase, bine înţeles de mult în locuri mai sigure.
    Informaţii mai complete am găsit la Viena, unde am întâlnit cu adâncă emoţie pe Horia Sima, împreună cu legionarii ieşiţi din lagăre, gata de a lua armele în mână, conform cu principiile în care au fost crescuţi în Mişcarea Legionară: lupta până la sfârşit, oricât de mici ar fi posibilităţile unei victorii:” Una salus victis, nullam sperare salutem”
    Multă vreme la Viena nu am putut înţelege ceea ce se petrecea în ţară. Nu puteam înţelege cum divizii româneşti întregi erau făcute prizoniere, astfel cum ne-o povesteau refugiaţii români ajunşi în Austria, atunci când exista o Convenţie de Armistiţiu anunţată o dată cu Ordinul de încetare a Ostilităţilor. A fost numai în ziua de 13 Septembire, când s-a anunţat la radio iscălirea unei convenţii la Moscova pe care o credeam iscălită cu trei săptămâni mai înainte, că am înţeles întregul adevăr. Ceea ce avusese loc fusese o capitulare fără condiţii, cu armate libere pe mişcările lor, hotărâte să lupte până la ultimul glonte dacă aceasta le-a fost poruncit.
    Cât de posibilă era o Rezistenţă victorioasă împotriva armatelor sovietice ne-o spun însăşi cei care şi-au vândut Ţara al 23 August în Memoriul asupra Efortului Militar şi Economic al româniei în Războiul Contra Germaniei şi Ungariei – Memoriul în care se laudă cu toate posibilităţile de rezistenţă la care au renunţat şi cu toate mijloacele şi efectivele pe care le-au predat fără luptă în mâinile duşmanului.

    Reproducem începutul acestui document acuzator, oferit chiar de acei care şi-au vândut patria :

    Regatul României
    Ministerul Afacerilor Străine

    MEMORIU ASUPRA EFORTULUI MILITAR ŞI
    ECONOMIC AL ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL
    CONTRA GERMANIEI ŞI UNGARIEI
                    (Extras)

    Situaţia Frontului Basarabia şi Moldova după 23 August 1944.

    “Ofensiva sovietică de la 19 August deschisese o largă spărtură în Frontul German din Basarabia şi Moldova. Această ofensivă sa fie oprită – dacă ar fi fost cazul – pe o linie trasată pe Dunăre, zona Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Siret şi Carpaţi. Mşsuri fuseseră luate pentru această eventualitate.
    “Având în vedere valoarea ca obstacole adunării şi a lucrărilor permanente de fortificaţie – cazemate betonate, complet puse la punct - precum şi lărgimea de numai 100 de km a culoarului situat între Dunăre şi Cotul Carpaţilor, se consideră că apărarea ar fi putut să oprească un timp destul de lung Forţele Sovietice în această zona, cu atât mai mult cu cât Aripa stângă a Apărării germane ocupa încă un front continuu pe văile Moldova şi Siret până la Bacău..
    “Pe de altă parte – şi în vederea operaţiilor ulterioare – Comandamentul German studiase şi pregătise apărarea Carpaţilor Meridionali. Caracterul acestor munţi, cu masivii lor greu de trecut şi trecerile uşor de apărat, ar fi dat apărării dacă ar fi fost cazul – mijlocul de a opri încă mai mult timp înaintarea Trupelor Sovietice.
    “Pentru eventualitatea că apărarea acestor munţi ar fi cedat la rândul ei, Comandamentul German prevăzuse organizarea mai multor linii de rezistenţă în Carpaţii Transilvaniei şi anume : Depresiunea Deva, Hunedoara, Haţeg, Petroşani ; Masivul Retezat, Munţii Apuseni (Masivul Bihorului).

    Efectivele germane pe teritoriul român

    “612.507 oameni , din care : 26 divizii cu 390.873 ofiţeri şi trupă, plus 36.248 ofiţeri şi trupă din aviaţie şi marină, constituiau Armata de Operaţii; 128.682 ofiţeri şi trupă asigurau serviciul de etape şi 56.704 în informaţii de A.C.A. şi în interior.

    Efective române pe front.

    “ 20 de divizii, 5 brigăzi mixte, 30 de escadrile de aviaţie cu 249 de avioane şi un regiment de apărare contra aviaţiei, cu 14 baterii

    Forţe române în interior.

   “ 9 divizii cu efective aproape complete, 21 de divizii în curs de instrucţie, 57 de batalioane (grupate în 5 detaşamente speciale, 37 de şcoli militare şi 5 centre de instrucţie), 28 de escadrile de aviaţie cu 259 de avioane , 4 brigăzi A.C.A. cu 188 de baterii şi 4 şcoli militare de aviaţie. Aviaţia Română dispunea de un total de 508 avioane; marina avea 71 de vase, 28 de baterii de coastă, 6 batalioane infanterie marină şi 2 şcoli militare.”

    Primele Trupe Sovietice ajunseseră la Bucureşti la 30 August; patru zile mai târziu, <Partidele istorice > puneau din nou în vigoare Constituţia din 1923. Ce iluzii puteau să-şi facă aceste partide asupra posibilităţii pentru Regatul Român de a reîncepe o viaţă parlamentară independentă, sub călcâiul Moscovei?

La ce grad de orbire politică, de neînţelegere nu numai a istoriei, dar şi a celor mai recente evenimente ajunsese actuala generaţie a factorilor noştri răspunzători după anii de manipulare, de corupţie şi de înjosire din Perioada lui Carol al II-lea pentru a crede un singur moment că odată Sovietele intrate şi Comunismul Stăpân peste Ţară, o vor mai lăsa vreodată de bunăvoie să le scape din mâini?

    Ceea ce se întâmplase în Ţările Baltice în 1939 era recunoscut de toţi. Sovietele nu ceruseră mai întâi, acestor Ţări decât dreptul de a ocupa anumite puncte de sprijin. Vîşinski venise în persoană la Riga pentru a asigura Guvernul Leton de bunele şi paşnicele intenţiuni ale Kremlinului. Într-o adunare publică declarase solemn că Uniunea Sovietică doreşte “ Ţări Baltice independente, prospere şi puternice. Vîşinski a fost cel care s-a reîntors la Riga, 3 luni mai târziu, cu şi mai multe trupe şi cu tot aparatul teroristo-poliţienesc propriu unei ocupaţii comuniste; sub supravegherea sa, Ţările Baltice au fost trecute prin foc şi sabie.

Când în 1941, un diplomat danez, care trăise la Riga împreună cu noi mai bine de 4 ani, şi cunoştea aceleaşi sute de personalităţi şi persoane din lumea politică, intelectuală, a funcţionarilor, a afacerilor, a militarilor etc. s-a reîntors dintr-o scurtă vizită în Letonia, m-a asigurat că nici una din persoanele pe care le cunoscusem , până la cel mai modest funcţionar, profesor sau ofiţer nu mai exista. Toţi, absolut toţi dispăruseră, fuseseră lichidaţi. Din populaţia dela oraşe şi dela sate mai mult de o treime fusese dezrădăcinată şi împrăştiată în imensa Rusie, fără a ţine seama de legăturile de familie; soţi despărţiţi de soţii, copii despărţiţi de părinţi.

    Toate aceste atrocităţi fuseseră deschise pe larg în 1939 şi în 1940, în ziarele occidentale şi ale ţărilor neutre. Fură descrise din nou în ziarele germane, în 1941. Iuliu Maniu, regizorul capitulării, a preferat să se conducă după câteva vorbe măgulitoare pentru persoana sa, pe care Stalin le adresase la radio peste fronturile de luptă: “Ţărani români, ascultaţi pe veneratul vostru şef, Iuliu Maniu” şi cita neîncetat aceste vorbe ca dovadă a bunelor intenţii ale Sovietelor. Dinu Brătianu, cu o tradiţie de familie şi cu experienţă personală care lipseau şefului Partidului Naţional Ţărănesc, nu a fost mai perspicace şi mai sensibil primejdiei care ameninţa Neamul, decât Maniu.
    La ce moment, între repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923, cu toate iluziile pe care această măsură le implica, şi cel când, lichidaţi şi ei ( Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu mureau în închisorile comuniste) a intervenit pentru ei tragedia descoperirii adevărului ? Amândoi avuseseră în tot cazul, patriotismul şi tăria de caracter de a rămâne cu poporul lor în nenorocirea lui.
    La 25 septembrie, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au fost scoşi din guvern. Generalul Sănătescu, sub presiunea şi ameninţările elementelor extremiste ale guvernului său şi a baionetelor sovietice, este silit a-şi reînoi cabinetul cu şi mai multe elemente comuniste, ceea ce provoacă şi mai multe dificultăţi şi tulburări. Generalul Rădescu, care înlocuieşte pe Sănătescu, şi care poartă o parte suficient de mare a răspunderilor pentru nenorocirile care au căzut asupra Ţării, încearcă efectele unei atitudini verbale mai energice, experienţă care a provocat o violentă reacţiune din partea celor “ fără de Dumnezeu şi fără Patrie “, pe care Generalul i-a recunoscut cam târziu ; atât de violentă, încât generalul a fost silit să se refugieze la Legaţia Britanică.
    Între timp a început în Ţară aplicarea părţii a doua a programului lui Vîşinski. Din Basarabia, din bucovina, din Ardeal, populaţia este răpită cu sutele de mii dela căminele lor locuite de veacuri. Bărbaţii între vârsta de 16 şi 60 de ani, femeile dela 18 la 50 de ani dispar în adâncimile ruseşti şi siberiene. La Yalta, Roosevelt, Chirchill şi Stalin pun lumea la cale, cu Stalin ca adevărat îndrumător.

La plângerile lui Maniu şi Brătianu, transmise prin comisiile respective din bucureşti către oamenii de stat occidentali, li se răspunde că Rusia a fost autorizată a ăntrebuinţa munca populaţiei civile în socoteala despăgubirilor de război. Vae Victis!
    Calvarul Poporului Român va merge tot crescând, pe măsura victoriilor diplomatice sovietice în noul cadru internaţional. După Yalta, San Francisco, unde Rusia sovietică, prin însăşi faptul admiterii ei, şi cu trei scaune înloc de unul, într-o comunitate definită prin respectarea drepturilor omului şi a naţiunilor, este spălată de toate păcatele sale trecute, prezente şi viitoare. După San Francisco, Conferinţa dela Moscova, din decembrie 1945, şi trădarea de către Bymes a intereselor noastre, cu consecinţa pseudo-alegerilor din Noiembrie 1946. După Moscova, Conferinţa de Pace din Paris, August 1946, şi Condamnarea româniei la muncă Silnică pe Viaţă. În fine, abdicarea motivată a regelui Mihai.
    La acea vreme, Maniu şi Brătianu şi mulţi din cei care făcuseră parte din guvernele Ţării, după capitulare, zăceau în temniţele comuniste. Dar noi, la Viena, chiar din decembrie 1944, ne hotărâsem să-I considerăm pe toţi, şi pe rege cu ei, ca pe prizonierii unei forţe armate vrăjmaşe. Ne hotărâsem să considerăm că Ţara nu mai avea nici Guvern, nici rege şi că cei care apăreau în formaţiile guvernamentale succesive erau unii agenţii duşmanului, alţii Români terorizaţi sau neputincioşi, care exercitau funcţiuni împotriva voinţei lor sau chiar sub ameninţarea violenţelor corporale.

    Faţă de această carenţă, unică în istoria Ţărilor Române, unde chiar după dezastrul lui Dimitrie Cantemir şi al lui Constantin Brâncoveanu Ţările noastre reuşiseră să-şi păstreze domniile şi viaţa lor naţională, am ajuns la concluzia că datoria noastră de Români, stăpâni pe gândurile şi deciziile noastre, era de a forma un Guvern Român Liber şi de a încerca tot ceea ce eram siguri că orice bun Român, în teritoriile robite, ar fi dorit să facem. La 10 decembrie 1944 ne-am întrunit deci, legionari şi nelegionari în palatul Lobkowitz din Viena, şi am format Guvernul Naţional Român, al cărui prim act a fost proclamarea Corpului de voluntari Români, a cărui instrucţie începuse cu două luni mai înainte, ca armată naţională.

    La 25 Octombrie 1944, trupele noastre, urmărind pas cu pas retragerea Trupelor Germane spre apus, ajunseseră la hotarul românesc de dinaintea Arbitrajului din Viena. Pierderile diviziilor noastre până la vechile graniţe ale Ţării fuseseră aproape nule, Trupele germane mărginindu-se la lupte de ariergardă şi ale noastre neîncercând a le grăbi mersul. Ce s-a întâmplat cu diviziile noastre mai pe urmă, când ele au fost întrebuinţate pentru a ajuta Rusia Sovietică să cucerească Europa Cebrală, ne-o spune însuşi memoriul “ România în faţa Conferinţei de Pace”

    “ Aceste divizii au participat la 16 mari bătălii şi la 367 de lupte, avansînd peste 1000 de kilometri, până în inima Boemiei şi traversând 12 lanţuri muntoase, pe timp de iarnă, în regiuni complet lipsite de orice adăpost ca şi de căi de comunicaţie. Armata Română a eliberat 2831 de localităţi, între care 55 de oraşe, a capturat 103.214 prizonieri. Pierderile noastre au fost foarte grele : 5087 ofiţeri, 4984 subofiţeri şi 159.780 soldaţi ; un total de 169.882 de oameni, dintre care 11.379 morţi. “

Noi la Viena eram de părere că trebuia cu orice preţ să împiedicăm ca sângele românesc (pe care, la Bucureşti, oameni de Stat zharisiţi, improvizaţi sau nedemni îl precupeţeau numai când era vorba de apărarea teritoriului naţional) să fie vorba pentru << eliberarea>> Boemiei lui Beneş. Dacă acest sânge trebuia să curgă, aceasta nu trebuia să aibă loc decât într-un singur şi unic scop, într-o încercare eroică, chiar deznădăjduită, de a alunga pe duşman din ţară, de a-l respinge, cel puţin, cât mai departe înspre hotarele lui, de a câştiga astfel cât mai mult timp şi spaţiu, în nădejdea unei schimbări militare sau politice, pe care tocmai această îndrăzneaţă acţiune ar fi făcut-o mai probabilă. Iar dacă proiectul bine socotit ce-l aveam nu se putea realiza, puteam cel puţin salva onoarea unei Ţări şi a unei Oştiri care nu-şi călcase nici odată cuvântul, nu se întorsese nici odată împotriva tovarăşilor ei de luptă.
    În nici un caz, voluntarii diviziei ce formau cu toţi legionarii ce se găseau dincoace de graniţele noastre, cu cei care reuşeau să le treacă şi cu toţi Românii care răspunseseră la apelul nostru, nu trebuiau să fie puşi în faţa altor soldaţi români, în faţa tragicei situaţii în care s-au aflat, în Asia mică şi în Africa, soldaţii lui De Gaule.
    La Viena regăsisem o veche cunoştinţă, Ministrul Altenburg, cu care mă înţelesesem destul de bine când reprezenta guvernul său în comisia de investigaţii a exceselor ungureşti şi care îndeplinea acum funcţiunea de reprezentant al Reichului pe lângă Guvernul Naţional român. Altenburg a fost acela care m-a anunţat într-o zi că trei ofiţeri români ajunseseră în liniile germane şi că unul din ei purta numele meu. Comandantul sectorului ne cerea, prin Altemburg, dacă cunoşteam aceste persoane. Le cunoşteam foarte bine. Unul din cei trecuţi era fiul meu Ilie-Vlad, de care eram sigur că va face totul pentru a se alătura intreprinderii noastre.

Tovarăşii fiului meu erau Dr. Bulbuc, care a murit asasinat în Italia de un bandit în 1947 şi cel pe care-l voi numi Locotenentul Aureliu, neştiind unde se află acum, un viteaz şi un modest, care a trecut încă de două ori liniile în misiune specială. Trimis într-o asemenea misiune fusese şi Constantin Stoicănescu la căldura sufletească a căruia mulţi din noi găsiseră răspuns şi mângâiere în orele de încercare. Ca şi Bulbuc, o fală şi nădejde a mişcării noastre, Stoicănescu a căzut cu avionul într-o misiune, al cărei rezultat ar fi putut poate schimba complet cursul evenimentelor.

    Planul nostru principal neajungând la nici un rezultat, mulţumită sabotării sale de către unii ofiţeri superiori germani, sătui de atâta război, care nu vedea într-o victorie posibilă decât o prelungire fără adevărat viitor a ostilităţilor, Trupele noastre pe măsura formării lor erau trimise pe Oder, la extremitatea nordică a Frontului Răsăritean. Umbra Voievodului moldovean Gheorghe Ştefan, cel mai pribeag dintre pribegii noştri voevozi, putea privi din pridvoarele Castelului din Stettin, unde îşi sfârşise zilele pe aceşti alţi Români pribegi, luptând pentru reîntoarcerea în ţara lor.

Rămăşiţele lui Gheorghe Ştefan au fost readuse în ţară şi îngropate la mânăstirea Caşin, de către nepoata lui, Ana Sturdza, fiica Fiicei sale Maria, şi soţia lui Ion Ghica Voevod. Rămăşiţele vitejilor Români care au căzut în apropiere de Stettin sau au murit ca prizonieri în lagărele de exterminare ale duşmanului nu vor avea nici odată această mângâiere.
    Divizia noastră se forma într-un lagăr, Dollersheim, la nord-vest de Viena, al cărei comandant era un bătrân colonel german, Ludwig, de o curtenie militară remarcabilă, dar care se reîntorsese cam ursuz şi încruntat dela toate bătăliile la acre fusese de faţă în Rusia şi Iugoslavia. Într-o noapte, în odaia în care mă găzduia, după o sfioasă bătaie la uşă, văd intrând pe Petre, un ţăran din Piatra-Neamţ, om bine trecut de patruzeci de ani.
    – Măi, Petre, cum ai ajuns tu aici cu noi ?
- Dă, Cucoane, am văzut pe alţii plecând şi am plecat şi eu.
- Cum îţi petreci vremea, când nu vă cătăneşte ?
- Cânt, Cucoane, cânt ?
- Cânţi, cum aşa ?
- Iaca aşa, Cucoane.
    Şi Petrea scoase din unul din buzunarele sale milităreşti o coajă de mesteacăn, o pune între buze şi începe. Curg doine şi doine şi încă doine. Pricep că Petrea a venit în odaia mea numai pentru a avea prilejul să doinească pentru un auz românesc. Petrea se opreşte, nu că este obosit, dar i s-au muiat ochii ca şi mie şi l-a apucat dorul.
- Cucoane, am altă coajă şi mai bună. E de la noi şi de mesteacăn trăznit, cum e mai bine.
    Şi Petrea scoase altă coajă, din alt buzunar. Şi cântul şi visul şi dorul ne cuprind din nou.
    Atât de răpiţi eram amândoi, că nu am auzit cum s-a deschis uşa şi ne-am trezit cu acel colonel ursuz şi încruntat, aşezat pe pat alăturea de mine şi ascultând vrăjit şi el de farmecul ce năzdrăvanul Petrea îl scotea din această coajă de mesteacăn, care nu numai că fusese trăznit, dar crescuse în Moldova noastră.

    Măi Petre, unde mai eşti acum ? Scăpat-ai viu din lupte, te-au robit muscalii cu cele câteva sute de Români predaţi de Occidentali ? Dacă te-ai dus, ştiu că te-ai dus cu acea coajă de mesteacăn, strânsă frumos în buzunar.
    Bătălia se apropia din ce în ce mai mult de Viena. La reîntoarcerea mea dintr-o scurtă călătorie în Polnia , bătălia ajunsese în preajma Şopronului, unde mă dusesem să întâlnesc pe baronul Kemeny, Ministrul Afacerilor Străine al lui Szalasi. În Polonia avusesem prilejul să-mi dau seama că mult pomenitul < <Ostwal >>, despre care ziarele vorbeau ca de o puternică linie de apărare, nu era altceva decât un şanţ, foarte adânc cei drept, dar peste care orice divizie de tancuri sau motorizată ar fi putut, cu propriile sale mijloace, azvârli atâtea podeţe câte dorea în mai puţin de o oră.
    Viena şi întreaga Austrie se umpleau de Refugiaţi Ruşi, care urmaseră Armatele germane în retragerea lor. Tot în Viena am întâlnit câţiva ofiţeri din armata Generalului Vlasoff, o armată de vreo 350.000 de patrioţi ruşi, fără mari simpatii pentru Germania şi pentru regimul ei, dar care de aproape doi ani cereau să li se dea prilejul să lupte pentru eliberarea Rusiei de sub jugul comunist, fără ca Hitler să se fi hotărât a le îngădui aceasta, până în ultimul moment, când era deja prea târziu.

Toate aceste trupe cu ofiţerii lor au fost mişeleşte predate lui Stalin de către Comandamentele şi Guvernele Britanic şi American, victime a celei mai mari crime de război autentic cunoscute. Aceste trupe au fost secerate de mitralierele batalioanelor de călăi ale Kremlinului, iar ofiţerii spânzuraţi. Răspunzători direcţi au fost Preşedintele Statelor unite şi primul ministru britanic, fără a căror învoire o asemenea violare a legilor războiului şi a drepturilor omului nu ar fi putut avea loc.
    Bombardarea Vienei urma cu o crescândă intensitate. Oraşul primea două vizite, la fiecare 24 de oare: una de noapte, a Americanilor, alta de zi a Britanicilor. Locatarii Hotelului Imperial se întâlneau de două ori pe zi în adăpostul anti-aerian al imobilului. De multe ori însă, cu o persoană care prefera să-şi ascundă prezenţa ei în Viena, ceasurile bombardării fiind cele la acare eram siguri a nu ne întâlni cu nimeni pe străzi şi în coridoarele hotelului, le alegeam pentru plimbările noastre.

Într-una din ele, aşezaţi pe o bancă într-o grădină publică, nu departe de hotelul nostru, vedem o doamnă cu o geantă destul de grea în mână, venind cu paşi nu prea grăbiţi înspre noi. Crezând că a fost surprinsă de bombardament, în drum spre casă dela o gară vecină, ne-am îndreptat spre ea pentru a-i oferi să o conducem la adăpostul Hotelul Imperial, considerat ca unul dintre cele mai bune din Viena.

Doamna ne-a răspuns cam răstită, şi-n românească curată : “ Da ce sunt eu, toantă ? Să mă închid într-una din pivniţele cele ? Când vin avioanele, eu ies cu sacul ăsta, eu mă simt mult mai sigură la aer liber.” Eram şi noi cam de aceiaşi părere şi tustrei am aşteptat pe banca noastră sfârşitul acestei zilnice şi plictisitoare demonstraţii de forţă.
    Atmosfera din Viena era din ce în ce mai defetistă. De fapt vedeam apropiindu-se repede momentul în care rămâneam singurii care mai credeam în victorie. Unul din regimentele noastre era în luptă în Pomerania şi citeam cu mândrie citaţiile ce ostaşii noştri le primeau din partea Comandamentului German.

Din cei care formau şi înconjurau Guvernul naţional Român şi din cei care făceau parte din formaţiile noastre militare, perspectiva înfrângerii nu a provocat nici o defecţiune ; de fapt a fost una singură, dar ne-am grăbit s-o uităm. Generalul Chirnoagă şi ofiţerii lui au rămas pe poziţiile pe care li le poruncise sufletul lor de Români şi de ostaşi, când au văzut Ţara părăsită pe mâini duşmane, un Rege şi un Guvern care predase cotropitorului pe Comandantul Suprem al oştirilor şi un Preşedinte al Consiliului de miniştri silit să se adăpostească la o legaţie străină. Generalul a rămas cu noi şi este cu noi şi astăzi, o iubită şi venerată figură, care ocupă acelaşi lor în inimile noastre, pe care îl ocupa Generalul Cantacuzino - Grănicerul, nedespărţitul tovarăş de luptă al Căpitanului şi mai în urmă generalul Petrovicescu, mort în închisorile duşmanului.

    În scrisoarea sa către Doamna Denise Basdevant Generalul Chirnoagă se miră că autoarea cărţii Terres Roumaines contre Vents et Marees ( Pământuri Româneşti în calea tuturor răutăţilor ) nu pomeneşte nici un cuvânt despre existenţa Guvernului Naţional Român şi ultima sforţare militară a poporului Român în lupta sa împotriva cotropitorului. Rolul jucat de Mişcarea Legionară atât la formarea acestui guvern cât şi în cea a regimentului de voluntari român care au luptat în Pomerania ar fi putut oferi totuşi acestei perfide duşmane a Mişcării şi dibace mânuitoare a calomniei, un deosebit prilej pentru a exercita talentele sale   :

    “ În această carte, Dv treceţi total sub tăcere constituirea, la Viena, la 10 Decembrie 1944, şi mai apoi funcţionarea Guvernului naţional Român, condus de Horia Sima.
    “După 23 August 1944, România a încetat de a mai fi un Stat suveran şi independent. Deciziile guvernului erau influenţate sau dictate de Moscova.
    “ Niciun Guvern Român Suveran şi Independent nu ar fi avut laşitatea şi nu ar fi comis infamia de a-l aresta pe Mareşalul Antonescu în chiar incinta Palatului Regal şi de a-l da pe mâna spionului sovietic Bodnăraş.
    “ Aşa stând lucrurile, Românii ce se găseau în Germania şi Austria au constituit un Guvern Român, simbol al aspiraţiilor de libertate ale Poporului Român… şi au format o Divizie de Infanterie cu care acest guvern a continuat lupta contra Uniunii Sovietice până la capitularea Germaniei.”

    Întrebarea pusă de Generalul Chirnoagă merită, într-adevăr, atenţia noastră. Doamna Basdevant se găseşte în bună companie. Se întâmplă ca toţi bârfitorii Mişcării Legionare, şi Prost cu ei, fără nici o excepţie, că toţi se feresc sistematic a pomeni măcar pe acei Români care în Viena şi Pomerania au ridicat steagul Ţării şi al cinstei militare, azvârlit în grabă la pământ de către oameni de Stat speriaţi, pitici, sau de aventurieri politici şi spioni comunişti, deschişi sau mascaţi. Răspunsul se găseşte în însăşi aceste fapte : în cele ce se petreceau în Ţară şi la Bucureşti şi în cele ce se petreceau la Viena şi în faţa Stettinului.

    Acolo, o mână de uzurpatori, surzi năzuinţelor şi durerilor Poporului lor, pe care-l azvârliseră în cea mai zguduitoare tragedie a tragicei sale istorii ; aici, împrejurul unui sâmbure legionar, Români care uitaseră orice deosebire între ei, de caracter politic sau altul, care departe de Ţara lor încercau să răspundă acestor dureri, să apere aceste năzuinţe, să nege în faţa istoriei odioasa capitulare printr-o ultimă şi vitează sforţare. Ce calomnii se mai puteau scorni pentru a găsi în această situaţie o armă împotriva legiunii lui Codreanu ?
    Niciuna !
    Nu mai rămânea decât un lucru de făcut : a încerca prin tactica tăcerii, a o şterge din istoria Ţării.

    CAPITOLUL XXVII

    SFÂRŞITUL

    Indestructibilul nostru optimism avea ca bază spiritul de disciplină şi neîntrecutele însuşiri ale soldatului german, căruia nimica nu părea să-i fie imposibil când era condus de şefi rămaşi credincioşi vechei tradiţii de onoare militară, de credinţă către şef şi de luptă până la ultimul om Mai era încă adânc înfiptă în noi convingerea că lumina cerească nu putea îngădui biruinţa puterilor diavoleşti care se făcuseră stăpâne peste Rusia cu un sfert de veac mai înainte, răspunzătoare de cele mai mari suferinţe şi de cele mai bestiale măceluri, de cea mai neomenoasă teroare înregistrată de Istorie, nici să permită biruinţa celor care se puseseră în serviciul Bestiei.

    Bătălia Ardenilor a părut un moment a îndreptăţi acest optimism. Dar nici măcar după trecerea Rinului de către forţele occidentale nu consideram imposibil o Marnă germană pe acest front. În ceea ce privea Frontul răsăritean, mă obişnuisem cu lupta aproape de porţile Vienei şi consideram acest sector al Frontului a destul de statornicit în comparaţie cu cele ce se întâmplau la Nord. Am fost dureros surprinşi deci când în martie 1945, Altemburg a comunicat Comandantului că evacuarea Guvernului naţional la Akt-Aussee, o localitate turistică între Linz şi Salzburg, trebuia executată cât mai degrabă.

    M-am simţit destul de ruşinat când despărţindu-mă de unii prieteni ce-i aveam la centrul - SS, un doctor în matematici, un tânăr atlet cu vreo câteva << Eiserne Kreuze >> , pe piept , mi-a spus mai mult în glumă “ Cum, plecaţi şi ne lăsaţi să luptăm singuri ?”   Câteva săptămâni mai târziu, ziarele străine m-au informat că acest pumn de viteji fuseseră executaţi de către învingători – după noile legi ale războiului, consacrate mai târziu la Nurneberg – “ pentru o rezistenţă inutilă, care pricinuise considerabile pierderi şi distrugeri “.

    Îndepărtarea şi mai mare de graniţele noastre şi veştile ce le primeam din România dela constituirea Guvernului Groza încoace, au fost pentru noi semnul că sfârşitul într-adevăr se apropia. La Alt-Aussee, unde se refugiase Guvernul naţional Român, grupuri de refugiaţi de diferite naţionalităţi înlocuiau pe turiştii din vremurile fericite. Din Aslt-Aussee ne-am împrăştiat ceva mai târziu, fiecare unde l-a mânat soarta, pentru a ne regăsi, în afară de cei căzuţi în drum, doi ani mai târziu în Franţa.

    În a doua săptămână a lui Aprilie 1945, mă aflam în tren spre Berlin. Drumul care de obicei se făcea în vreo 12 ore, l-am făcut în patru zile, din pricina înconjururilor şi a întârzierilor provocate de distrugerile şi atacurile aviaţiei inamice. La porţile Berlinului ne aştepta o surpriză. Toţi bărbaţii valizi au fost rugaţi să părăsească vagoanele. Li s-au pus arme de infanterie în mâini şi au fost trimişi să îngroaşe numărul celor care luptau pentru apărarea capitalei. La prezentarea hârtiilor mele şi explicaţiile necesare date, am fost lăsat cu femeile şi invalizii.

    Trei nopţi la Hotel Adlon, în adăpostul anti-aerian al hotelului, unde găzduiţii petreceau o bună parte a zile, găseam de fiecare dată pe Marele Muftiu al Ierusalimului, om cam mărunt, întovărăşit întotdeauna de două înalte şi puternice walkyrii. Vreo câteva luni mai târziu, când ziarele au anunţat evadarea Marelui Muftiu din Franţa, unde era deţinut, ele menţionau că două doamne fugiseră cu el, spre ţărmuri mai fericite ; îmi place a crede că erau aceleaşi.

    Mesele le luam cu un ofiţer al nostru, care aştepta un prilej, din ce în ce mai improbabil, de a lua contact cu trupele noastre din Pomerania. A patra zi, prin Warnemunde şi Gezder, eram în drum spere Copenhaga …spre paşnica Danemarcă. Între Gezder şi Wordinburg, am fost silit să transbordăm. Un podeţ fusese aruncat în aer de către << rezistenţialişti >> M-am gândit la acel pod peste Morava, zburat de partizanii iugoslavi, repere pentru începutul şi sfârşitul unei bucăţi de viaţă.

Sfârşitul adevărat era cât pe-aci să vină câteva ceasuri mai târziu. N-am găsit loc în Copenhaga la pensiunea unde trăgeam de obicei. Stăpâna casei ma-a trimis la un Hotel din apropierea oraşului, aparţinând unor prieteni ai ei. Reîntors la pensiune, două zile după aceea, gazda mea, încă terorizată, mi-a povestit că abia părăsisem imobilul, când o bandă din cei mai puţini recomandabili <<rezistenţi >> - ca şi în alte ţări, în danemarca 75% din ei erau comunişti – făcuseră irupţie cu pistoalele în mână căutându-mă până în locurile cele mai intime şi, fapt de puţină laudă pentru ideea ce-şi făceau despre instinctul mei tactic, chiar sub paturile oaspeţilor.
    A doua zi după moartea lui Hitler, m-am dus la sediul Misiunii germane pentru a strânge pentru ultima oară mâna lui Best. Sediul Misiunii era înconjurat de o mare mulime urlândă şi ameninţătoare, ba cu vorba, ba cu umărul, mi-am făcut drum până la poarta păzită de două sentinele ale Wehrmacht –ului, nemişcate ca de piatră şi de un ofiţer care privea melancolic acest spectacol. Pe Best l-am găsit în biroul său, uitându-se pe fereastră cu braţele încrucişate şi cu fruntea senină.
    Best, ca şi predecesorul său Renthe – Fink, făcuseră tot ceea ce era posibil pentru a micşora Poporului Danez durerea şi amărăciunea unei ocupaţii străine. El ar fi reuşit, probabil, într-o bună măsură, fără de agenţii şi activităţile britanice.
    Guvernul lui Churchill, pentru a cruţa unei populaţii britanice inutile şi poate tragice încercări, dăduse cele mai stricte şi cele mai insistente sfaturi administraţiei insulelor din Canal de a nu provoca în nici un fel autorităţile germane ocupante ; ba chiar de a stabili cu ele bune relaţiuni. Acelaşi guvern propovăduia însă o politică diametral opusă când nu era vorba de o populaţie britanică. Agenţii şi armele Guvernului Britanic formau sâmburele organizaţiilor teroriste şi de sabotaj, precum şi lanţul nesfârşit al represaliilor şi contra-represaliilor, pe care nevinovaţii, bine înţeles, le plăteau.

Astfel s-a întâmplat că în una din operaţiile aeriene auxiliare ale sabotajului local, aviaţia britanică a ucis în Copenhaga, în câteva secunde, 93 de copii danezi într-o şcoală elementară, asupra căreia fuseseră azvârlite, din greşală, toate bombele unei escadrile. Istoria represaliilor a fost aceeaşi în Franţa şi în Cehoslovacia, unde erau tot spionii lui Churchill care operau. Mai târziu, alţi spioni britanici şi aliaţi, schimonosiţi în magistraţi, trebuiau, cu cumetrii lor sovietici, să fie judecătorii represaliilor pe care le provocaseră cu o deosebită grijă.

    Am petrecut de astădată doi ani în Danemarca. În această perioadă de inactivitate forţată – nu puteam obţine vize dela nici una din legaţiile străine – am văzut cu o sfâşietoare durere împlinindu-se ceea ce timp de doi ani de zile, în rapoartele mele către şefii mei ierarhici, în întrevederile ţi comunicările mele scrise, cu factorii răspunzători ai politicii noastre externe, dela Rege şi până la miniştri nu încetasem să prevăd drept consecinţă a politicii pe care Nicolae Titulescu a impus-o Ţării.

Această politică a fost urmată de toate guvernele noastre, până în momentul când Guvernul naţional Legionar a luat moştenirea dezastrului, la o vreme când greşelile comise reduseseră România, odată întreagă şi puternică, la o ţară fiziceşte şi moralmente ciuntită, totalmente dezarmată, lipsită de teritoriile care jucau rolul principal în planul său general de apărare şi de o mare parte a elementului omenesc care trebuia să contribuie la acel plan.

    În această perioadă am văzut România ştearsă din rândul Statelor independente şi Neamul Românesc supus la un regim de dezagregare sufletească şi trupească fără seamăn în istoria lumii, ameninţat şi el să dispară. Acolo, în copenhaga, am primit vestea decorării Regelui Mihai de către mareşalul Tolbuhin şi cea executării Mareşalului Antonescu.

Acolo am aflat de manevrele ipocrite ale lui Truman Attlee şi Byrnes de Conferinţa dela Moscova, de Delegaţia aliată la bucureşti, de alegerile falsificate, primite ca autentice de către Puterile Apusene. Acolo mi s-a anunţat recunoaşterea guvernului Groza de către aceste puteri, când nici măcar emasculatele stipulaţii ale Conferinţei de la Moscova nu fuseseră executate. Acolo am ştiut de vânzarea definitivă a ţări noastre Imperiului Comunist, împreună cu alte 10 ţări, ca preţ al unei mincinoase securităţi, de către oamenii de Stat occidentali ce nu erau şi probabili nu fuseseră nici odată stăpâni pe deciziile lor ; tragice păpuşi ale Puterilor Oculte, fără de învoirea cărora nu ar fi ajuns nici odată în locurile de comandă ce le

CAPITOLUL XXVIII

    DUPĂ SFÂRŞIT

    Nu am fost indulgent în paginile ce preced nici cu mareşalul Antonescu nici cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, şefii celor două partide, zise istorice – Partidul Conservator dispăruse la sfârşitul Primului Război Mondial, lăsând în structura morală a Ţării un înspăimântător vid de caractere – dar nu puteam să ascund indignarea noastră faţă de modul cum aceste trei personalităţi au fost părăsite în momentul primejdiei de cea mai mare parte a partizanilor lor.

Nu numai că nu s-a văzut nici unul din cei care îi înconjurau în vremurile numirilor şi căpătuielilor, luându-le apărarea, chiar cu riscul de a le împărtăşii soarta, dar pe mulţi din ei I-au găsit cu amărăciunea şi durerea pe care ne-o putem închipui printre acuzatorii lor. Ce putea gândi Iuliu Maniu văzând pe Ralea şi pe Ghelmegeanu cerând arestarea lui.

    Scriitorul acestor pagini a şovăit multă vreme, şi oarecum şovăie încă şi astăzi, de a pune cazul Regelui Mihai în aceeaşi categorie cu cea a acestor dezertori ; în relaţiune, de astă dată, nu numai cu foştii sfetnici, predaţi sau părăsiţi, dar cu Ţara, căreia îi datora totul şi care avea dreptul să-I ceară chiar şi sacrificiul suprem, pe care atâtea capete încoronate au ltiut să-l primească cu seninătate şi dispreţ.

Chiar duoă publicarea textului abdicării sale, un document unic în istoria prăbuşirii monarhiilor, Mişcarea Legionară a vrut să admită mai departe că Mihai I mai putea reprezenta un steag de adunare şi de luptă, nu numai în ceea ce privea Exilul, dar şi ziua visată de toţi a recuceririi Patriei pierdute. Era hotărârea noastră de a uita trecutul în vederea acestor două năziunţe : unirea şi lupta. Textul acestei abdicări, pe care îl dăm mai jos, va arăta cât de mare era necesitatea acestei uitări :

    Mihai I –iu
    Prin Graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
    REGE AL ROMÂNIEI
    La toţi faţă de şi viitori sănătate!
    În viaţa Statului Român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.
    Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul Fundamental – Constituţia Ţării _ cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.
    În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, CONSIDER CĂ INSTITUŢIA MONARHICĂ NU MAI CORESPUNDE ACTUALELOR CONDIŢIUNI ALE VIEŢII NOASTRE DE STAT, EA REPREZENTÂND O PIEDICĂ SERIOASĂ ÎN CALEA DEZVOLTĂRII ROMÂNIEI .
    În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac, în interesul Poporului Român
            ABDIC
    Pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.
Las Poporului Român libertatea de a-şi alege noua formă de stat.
    Dat la Bucureşti,
    Astăzi 30 Decembrie 1947.
            MIHAI

    Din timpurile cele mai vechi, Istoria ne-a adus la cunoştinţă povestea multor împăraţi şi regi plecaşi de bunăvoie, alungaţi depe tron, sau ucişi pe treptele lui. La cunoştinţa noastră, în nici un caz Suveranul răsturnat nu a afirmat că regimul monarhic “reprezenta o piedică serioasă în calea dezvoltării ţării sale”. La urma urmei, dreptul de a hotărî în această privinţă este a poporului însuşi : mai ales când mâinile în care este lăsat sunt cele ale celor mai crunţi tirani.
    Bunul şi credinciosul Popor Român, care iertase toate păcatele tatălui, arătase o dată mai mult care erau sentimentele sale faţă de moştenitorul lui Carol I şi al Regelui Ferdinand când cu răscoala din ziua Sf. Mihail, care umpluse străzile Bucureştiului cu morţi şi răniţi. Ce l-a putut hotărî pe Regele Mihai să iscălească un asemenea text ?
    Cu toate cele întâmplate, cu toată ruşinoasa abdicare, împreună cu toţi Română care se aflau în afară de graniţele ţării, Mişcarea Legionară hotărâse a face încă Regelui creditul unui viitor care I-ar fi dat prilejul să-şi răscumpere greşelile. Motivele acestei hotărâri erau de două naturi : motive naţionale, căci credeam că persoana lui Mihai putea reprezenta încă un factor de unire în Exilul românesc, unire în care cei din Ţară aveau dreptul să-şi pună nădejdea lor ; motive omeneşti, inspirate de tinereţea monarhului, care explică, poate, puternica influenţă exercitată asupra deicizunilor sale de către o camarilă moştenitoare, politică şi morală, şi în unele cazuri chiar identică cu camarilele lui Titulescu şi Carol al II-lea. Acestea sunt sentimentele care au explicat, între altele, călătoria şi demonstraţia loialistă de la Sigmaringen a unei importante delegaţii legionare.
    A fost acelaşi simţământ al necesităţii absolute, al Unirii între pribegi, care m-şa făcut să scriu din Kopenhaga, Generalului Rădescu la Lissabona. Răspunsul pe care l-am primit a fost îmbucurător ; părea ca un ecou al îngrijorărilor mele : un apel la solidaritate între Români, întovărăşit de câteva cuvinte măgulitoare pentru Mişcare, dar şi de o sugestie pe care a trebuit să o declin în răspunsul ce I l-am trimis. Mişcarea nu putea lua răspunderea unor represarii personale asupra asupritorilor străini sau români ai Neamului Românesc, care n-ar fi avut alt rezultat decât de a provoca şi mai mare excese şi suferinţe.

Singură o ridicare în masă putea oferi posibilităţile unei victorii, care nu trebuia să fie trecătoare ci permanentă. O astfel de ridicare nu putea fi însă organizată şi permanenţa victoriei nu putea fi garantată fără de ajutorul Puterilor Occidentale. Avea Generalul motive pentru a crede că acest ajutor ne va fi acordat ?

    Cam doi ani după despărţirea noastră, m-am întâlnit din nou cu camarazii mei, cu Comandantul, care, cu Doamna Sima, trăiau retraşi, dar primitori, într-un sat din jurul Parisului, cu camarazii adăpostiţi în calda şi prietenoasa casă a Despinei Cantacuzino, cu cei care lucrau la Ripolin şi la alte istovitoare munci, continuându-şi în acelaşi timp studiilre lor universitare, cu fiul meu, ăn Africa, în ajunul plecării lui la Legiunea Străină spre Indochina, unde îl aşteptau alţi patru ani de război împotriva aceluiaşi duşman ; I-am găsit pe toţi însufleţiţi e aceeaşi instinctivă şi puternică dorinţă : UNIREA în vederea LUPTEI.
    În contrazicere totală cu această năziunţă, grupurilşe politice care se refugiaseră în Statele Unite şi în alte ţări împrejurul celor 6 (şase) milioane de fracni elveţieni, iar mai târziu împrejurul grăsuţelor salarii de la Europa liberă, se organizau fără nici o ruşine pe baza vechilor partide, cărora Ţara le datora toate nenorocirile sale. Persoane despre care Românii puteau crede că plătiseră dreptul de a le uita numele, se găseau transportate, ca printr-un ciudat fenomen de levitaţiune, de pe străzile Bucureştiului pe cele din New York şi alte capitale apusene.
    Prima grijă a Mişcării Legionare în Franţa a fost de a smulge din mâinile Legaţiei roşii, legaţia zisă română, Biserica românească din Strada Saint-Jean de Beauvais, pe care oamenii Anei Pauker se făcuseră străini. Certurile înprejurul Bisericii între grupurile politice au ajuns mai târziu a fi atât de umilitoare pentru cauza românească, încât mişcarea s-a retras din Administrarea ei când Jules Moch, pe atunci Ministru de interne al Franţei, nu şi-a putut satisface dispoziţiunile sale umoristice ascunse şi puţina dragoste ce-o avea pentru România, decât numind un administrator evreu pentru a menţine pacea între credincioşii unei biserici creştine.

    Pentru a sprijini vorba cu pilda, şi cu nădejdea de a aduce la simţămintele are ne animau şi pe cei care făceau din pribegia noastră o prelungire a fostei mahalale politicianiste bucureştene, Mişcarea legionară a hotărât să proclame desfiinţarea sa ca partid politic, în ceea ce privea activitatea sa în exil. Nu putea fi vorba, bine înţeles, la a o desfiinţa ca factor al luptei comune la care invita toată România Pribeagă, deoarece reprezenta singurul grup anti-comunist organizat ce mai exista în Ţară. Inutil de-a reaminti că nici unul din partidele politice către care se îndrepta semnalul nostru românesc nu l-a înţeles, sau, înţelegându-l, nu s-a putu hotărî a-l urma.
    Ele au găsit însă în hotărârea noastră un prilej pentru a ne ataca cu atât mai multă ciudă şi perfidie cu cât întâmplările dovediseră cu tragică prisosinţă cât de greşiţi fuseseră în actele lor şi câtă dreptate aveam noi. Neputând nega faptul ajutorului pe care Mişcarea Legionară îl dădea tuturor celor care doreau să treacă în Apus, cei care ajungeau în acest Apus şi care îşi câştigaseră libertatea şi poate viaţa mulţumită ostenelilor şi riscurilor legionarilor, comentau mai toţi faptul, cu o mişcătoare unanimitate, cu aceeaşi formulă : “ Legionarii încearcă să-şi răscumpere păcatele .” la păcatele celor care dăduseră Ţara pe mâna duşmanului, puţini păreau a se gândi.
    Un anumit Vintilă Petală, care în lagărele de concentrare din Iugoslavia îşi exprimase dorinţa de a vedea 20.000 de legionari împuşcaţi, mi-a povestit el însuşi că numai mulţumită ajutorului legionarilor a putut trece Dunărea. Dar adăuga “ Aceasta dovedeşte că existau relaţiuni bune între mişcare şi autorităţile comuniste, căci altfel m-aşi fi îndreptat către partidul meu ( Partidul Naţional liberal) pentru a cere ajutor. “
    Povestirea întâlnirii mele cu generalul Rădescu o fac, în aceste ultime pagini, cu durere. Dar cum am spus-o în cele dintâi : cred că numai în adevăr stă mântuirea.
    Generalul venise în primăvara lui 1950 la Paris, din New-Yiok, sediu al unei pribegii româneşti speciale, care şi acum stă deacurmezişul drumului care ar putea duce la liberarea pământului şi poporul nostru, Generalul ne trimisese vorbă că lucra pentru unirea tuturor şi că dorea să ia contact cu toate grupurile de Români, fără nici o deosebire de apartenenţă politică.

Nu puteam să pierdem un asemenea prilej şi Comandantul ne-a delegat, pe Profesorul Protopopescu şi pe mine, ca să răspunde invitaţiei. Am găsit în persoana generalului un adevărat patriot, un om sincer şi adânc convins de de necesitatea de a clădi unanimitatea printre Românii din ţările libere, unanimitate la acre râvneam şi noi, cu toată mintea şi sufletul nostru. Cu atât mai mare, mai înspăimântătoare a fost surprinderea pe care Generalul mi-a rezervat-o, când mi-a dovedit că nici măcar el nu era un element liber, de fapt mai puţin liber de-a apăra interesele Ţării decât cel mai nevoiaş lucrător român dela Ripolin.

    Primirea noastră de către Generalul Rădescu a fost dintre cele mai cordiale. În lunga noastră întrevedere, cu toate că în ceea ce privea trecutul nu puteam să fim de aceiaşi părere, discuţiile au avut loc pe tonul cel mai liniştit, prietenesc chiar . Ne-am apropiat de o posibilă criză numai când Generalul ne-a învinuit de a fi format la Viena un Guvern şi nu un simplu Comitet. " Miroase aproape a....a…”, ne-a spus el, fără a-şi isprăvi vorba. L-am întrerupt surâzând : “ Dumneavoastră doriţi să spuneţi că miroase a trădare ? “. “ Aproape asta, aproape asta”.

Mi-a răspuns. L-am rugat să se întrebe sincer, pe cine crede el că poporul Român ar fi dispus astăzi a acuza de trădare, pe cei care l-au dat pe mâna Muscalilor sau pe cei care au făcut o ultimă sforţare de a-l salva ? Generalul a convenit că vorbele sale erau cât pe ce să-I întreacă gândul şi ne-a îndemnat pe toţi să uităm trecutul şi uniţi să ne punem pe treabă cu Ţara numai gând.
    Ne-am despărţit cu lungi strângeri de mâini, cu făgăduiala de colaborare în viitor şi cu o vădită emoţie, de o parte şi de alta.
    L-am întâlnit pe General din nou, după două zile, la o recepţie oferită de un bun Român, în cinstea acestei regăsiri între Mişcare şi cel pe care partidele politice însele îl recunoscuseră ca Şeful Comitetului Naţional Român. Vreo cincizeci de persoane erau prezente. Un cerc se formase împrejurul Generalului şi mine, prinşi într-o anumită conversaţie care părea a interesa pe toţi cei de faţă. La un moment dat, un fotograf entuziasmat s-a apropiat ţinându-şi aparatul asupra noastră. Văzând aceasta Generalul, cu o agerime care îi dezminţea vârsta, s-a aplecat brusc pentru a ieşi din raza de acţiune a obiectivului şi, mai repede decât s-ar fi apărat de gura unui pistol îndreptat asupra lui, s-a repezit aproape târâş într-un colţ al sălii.
    La ieşire, generalul s-a apropiat de mine şi mi-a spus : “Domnule Sturdza, trebuie să mă ierţi. GÂNDEŞTE-TE CE-AR FI SPUS CEI DIN NEW-YORK, dacă ar fi ajuns în posesia acestei fotrografii. “

    ÎNCHEIERE

    Cu prilejul Anului Nou 1963, regele Mihai a dat următoarea <<Proclamaţie >> către poporul Român :

    “ Români ! Mă îndrept către Voi anul acesta încă de departe, cu aceiaşi dragoste de Ţară, dar cu mai multă nădejde.
        “Într-adevăr, dela începutul ei, puterea imperiului cuceritor moscovit nu s-a rezemat decât pe şiretlic şi rea credinţă.
    “ Marile Puteri Occidental s-au convins şi ele despre acest adevăr, mai ales Statele Unite ale Americii, a cărei forţă militară întrece cu mult pe cea a Moscovei.
        “ Români ! În viaţa popoarelor ca şi în cea a persoanelor, cel care ştie să rabde neclintit în sufletul său va ieşi neştirbit din încercări.
        # Născut pe ţărmurile răsăritene ale europei, expus la toate primejdiile, Poporul Român, conştient de el însuşi şi ferm în tradiţiile sale strămoşeşti, a învăţat să fie răbdător. Astfel, el s-a ridicat peste toate încercările ; tot aşa el se va ridica şi peste cele de astăzi : în curând. “

    Adevărul este, mai departe, că, contrariu euforicelor afirmaţii ale << Proclamaţiei >> din 1 Ianuarie 1963, nădejdile ce un optimsm încă legitim putea să le întreţie până în momentul Revoluţiei Ungare în sufletul celor care mai credeau în rămăşiţele unui duh de solidaritate umană printre grupurile conducătoare ale politicei apusene, departe de a fi crescut, s-au spulberat una după alta dealungul vremurilor ce-au urmat. 1
    Acest tragic episod nu trebuia să mai lase nici o îndoială asupra faptelor şi asupra înşelegerilor care se ascundeau înapoia făţarnicei perdele a discursurilor şi a tuturor demonstraţiilor verbale, relative la rezistenţa împotriva uneltirilor comuniste şi la compătimirea pentru victimele acestor uneltiri.

Chiar cei care de bună credinţă şi-.au închipuit că aceleaşi clici politice care predaseră de bunăvoie Imperiului Comunist în Europa, în Asia, mai bine de-a treia parte a locuitorilor Pământului, vor fi cele care se vor însărcina cu mântuirea neamurilor robite, trebuie astăzi să-şi recunoască greşeala sau să rămână părtaşi conştienţi ai uriaşei minciuni.

    În cunoscutul său discurs din Milwaukee şi în declaraţiile sale ulterioare, în prima sa campanie electorală, Generalul Eisenhower luase ca principale teme : 1 Necesitatea de-a curăţi instituţiile de stat din Washington şi în special departamentul d stat de toate elementele pro-comuniste şi nesigure şi nesigure, care se infiltraseră : Generalul vorbea, în această privinţă, chiar de o eră de incompetenţă şi trădare, 2) Necesitatea de “ intensifica printer popaorele robite dorinţa de libertate. Aeste popoare rămân o puternică piedică împotriva spiritului de agresiune al Sovietelor”, numaia tâta vreme cât luema exterioară le reaminteşte că nu au fost uitate, zicea el.

…………………………………………………………
NOTA: Totuşi, regele Mihai a avut până la urmă dreptate, însă douăzeci de ani mai târziu, când graţie Preşedintelui Reagan, SUA a pus la punct apărarea strategică specială ( Războiul galaxiilor ). Împotriva rachetelor sovietice. Supremaţia tehnologică a SUA a devenit astfel atât de covârşitoare, definitivă, încât a determinat în mare parte prăbuşirea Imperiului Sovietic. ( N. E. )
……………………………………………………………

În ce măsura s-a confirmat politica Generalului Eisenhower, a Preşedinte al Statelor Unite, cu cele două teme, pe care le-a întrebuinţa în timpul campaniei electorale, pentru a răspunde grijilor unei opinii publice care, la aceea vreme se găsea într-o dinamică şi sănătoasă stare de alarmă, mulţumită înainte de toate, patrioticei, vitezei şi documentaţiei campanii deschisă de Senatorul Joe McCarthy, cu discursul său din Wheeling, în 9 Februarie 1950, campanie care l-a făcut, timp de şapte ani, până la moartea lui, ţinta tuturor hrubelor comuniste şi comunizante din luam întreagă, hrube care şi astăzi îi urmăresc memoria cu difamaţii şi cu insulte.
Pe peretele cabinetului lui McCarthy în Senatul statelor Unite, stătea scris :”O, Dumnezeule! Nu mă lăsa să slăbesc vreodată! Ajută-mă să-mi urmez drumul neclintit. Şi când voi cădea, să cad ca un stejar doborât de topoare”. Este Generalul Eisenhower, omul are făgăduise curăţirea instituţiilor de Stat de molima comunistă şi comunizantă, este cel care a dat stejarului aceea ultimă lovitură de topor, prevăzută cu resemnarea mucenicului de către Joe McCarthy; lovitură care a scos definitiv din luptă pe atletul anticomunismului în Statele unite, terminându-se astfel, de fapt. Cu orice rezistenţă adevărată la infiltraţia şi influenţele comuniste şi pro-comuniste în această ţară, atât pe terenul intern cât şi pe cel extern.
Ce a făcut Generalul Eisenhower pentru a-şi onora răsunătoarele cuvinte pronunţate la Radio Europa Liberă, relativ la necesitatea de a intensifica dorinţa de libertate a popoarelor robite, precum şi solemna făgăduinţă în faţa Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor ai Statelor unite, la 2 Februarie 1953:
“ Nu vom consimţi nici o dată la robirea altor popoare pentru a cumpăra op falsă securitate pentru noi. Voi cere Senatului li Camerei Reprezentanţilor de a se uni într-o declaraţie apropriată care va preciza că acest Guvern nu va recunoaşte nici un fel de înţelegere secretă din trecut, cu guverne străine, înţelegeri care au permis această robire”.
Administraţia Generalului Eisenhower poartă o mare parte a răspunderii pentru convenţia de Armistiţiu din Panmunjong şi cea mai mare parte a răspunderii pentru dezastrul dela Dien-Bien-Phu, a răspunderilor, deci pentru predarea a 15 milioane de Coreeni şi a 12 milioane de Vietnamezi, împotriva voinţei lor, călăilor lui Kim-Ir-Sen, Mao-Tse-Toung şi Ho-Şi-Min.
Este drept că Războiul din Coreea fusese început de Administraţia Preşedintelui Truman (cel care predase comunismului 600 de milioane de Chinezi) fără nici o intenţie de a-l câştiga. Prin garanţia expresă dată forţelor comuniste(fără ca Generalul McArthur să o ştie), a unui sanctuar inviolabil, unde comandanţii americani nu erau autorizaţi a stânjeni concentrarea acestor forţe nici măcar prin bombardări aeriene, Departamentul de Stat pusese în mâinile duşmanului aproape toate elementele unei victorii ; dar nu este mai puţin adevărat că, după cum afirma Generalul Van Fleet, urmaşul lui McArthur la comanda armatei Americane, tânguindu-se în acelaşi timp că generalii chinezi erau întotdeauna infirmaţi de mai înainte de ordinele pe care el le primea, că în Aprilie 1953, trei sau patru luni după înscăunarea Preşedintelui Eisenhower, victoria era încă foarte posibilă : “ Duşmanul era pe fugă. Puteam să învingem şi trebuia să învingem. Dar victoria ne-a fost interzisă !”
    În ceea ce priveşte dezastrul civilizaţiei occidentale în Indochina, răspunderea Administraţiei Eisenhower este de natură şi politică şi militară. Este de natură politică, fiindcă Dulles, după un simulacru de rezistenţă, a consimţit să negocieze la geneva cu duşmanul, contrar tuturor tradiţiilor militare şi diplomatice, fără a cere, ca o condiţie prealabilă, încetarea operaţiunilor pe câmpul de luptă, în timpul acestor negocieri ; consimţise, deci, a se prezenta adversarului ca parte aproape învinsă. Este de natură militară, fiindcă întreaga concepţie tactică şi strategică a <<Citadelei >> Dien-Bien-Phu era bazată pe făgăduinţa unei intervenţii masive, la momentul cuvenit, a bombardierelor americane, intervenţie care nu a avut loc, sub pretextul lipsei de cooperaţie a aviaţiei britanice…Un pretext puţin valabil, deoarece aportul britanic, comparat cu cel făgăduit de Washington, nu trebuia să fie, în tot cazul, decât un aport simbolic.

    Este Administraţia Eisenhower, este Dulles cel care s-a grăbit să admită înşelătorul subterfugiu cu << Pactul Puterilor din Varşovia>> pentru a nu-şi îndeplini obligaţia în care îl puneau Tratatele de Pace din 1974 de a cere Rusiei sovietice evacuarea României şi Ungariei, odată cu evacuarea Austriei.
Tot Dulles este cel care a admis pentru prima oară, ca doctrină de Stat, impostura Naţional-Comunismului – pentru care opinia publică americană fusese îngrijit pregătiră de Dl. Kenan, de New-Yotk Times şi de toată presa controlată – care a servit şi serveşte de explicaţie şi de scuză pentru tot ajutorul dat tiranilor, şi în special lui Tito, sângerosul dictator al Iugoslaviei, beneficiarul până astăzi a aproape trei miliarde de dolari din partea Statelor Unite, în ajutor economic şi militar.

    Este sub Administraţia Eisenhower că ajutorul financiar, economic şi industrial dat Rusiei Sovietice, pentru a permite regimului comunist să subziste cu toată demenţa doctrinară a asupritorului său sistem social, a ajuns la un nivel (nivel, astăzi, întrecut demult ) că Dl. Stassen, administratorul acestui ajutor, s-a crezut obligat să refuze să comunice Senatului Statelor Unite natura şi cantitatea materialului remis Kremlinului, sub cuvânt că acestea erau informaţii ultra - confidenţiale, fără a provoca din partea << Solonilor>> Capitolului o explozie de indignare.
    O listă completă a faptelor Administraţiei Eisenhower care dezmint fără nici un scrupul declaraţiile Generalului relativ la tragicul destin al popoarelor robite, nu poate fi dată aici. Vom menţiona, în treacăt, concesiunile făcute la Geneva lui Bulganin, pe spinarea acestor popoare, hotărându-se din capul locului, de comun acord, că vor fi şterse de pe ordinea de zi.

Vom menţiona iarăşi cele 370 milioane de dolari în bani şi armament date tiranului comunizant Sukarno şi sprijinul special ce l-a primit pentru a-i permite să zdrobească revoluţia anti-comunistă sin Sumatra şi să cucerească insulele Molusce, cu toate strigătele de disperare a sutelor de mii de creştini care le locuiesc. Şi nu vom uita recepţiunea unică rezervată în Statele Unite obscenului satrap, în timpul căreia Departamentul de Stat şi-a dat osteneala să-i procure, pentru consumul său propriu, un mic harem de trei << Call Girlis >> duduiţe alese după indicaţiile precise ale Ambasadei Indoneziei din Washington.

De menţionat încă faptul că fără de ajutorul Administraţiei Eisenhower dat lui Castro, Cuba nu ar fi astăzi Primul Penitenciar Comunist din America Latina şi 7 milioane de cubanezi nu ar trăi sub regimul   << paredonului >> echivalentul glontelui în ceafă din primii ani ai Revoluţiei Bolşevice.

   Când un bun prilej s-a prezentat însă, Administraţia Eisenhower nu a şovăit nici în faţa a ceea ce ar fi putut să fie – şi pate a fost o lovitură de moarte dată nădejdilor de libertate a popoarelor robite, singurul capabil să se opună spiritului de agresiune al Sovietelor. Aceasta a făcut-o în momentul revoluţiei Ungare şi a intervenţiei franco-britanice în Egipt, UN MOMENT CARE AR FI FOST SUFICIENT PENTRU A ARĂTA CĂ SINGURA ALIANŢĂ REALĂ ASTĂZI ÎN LUME ESTE ALIANŢA SECRETĂ ÎNTRE CASA ALBĂ ŞI KREMLIN, CARE DELA 1945 ÎNCOACE ÎŞI GĂSEŞTE EXPRESIA CEA MAI VIZIBILĂ ÎN EXISTENŢA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE, AL CĂREI PACT FUNDAMENTAL A FOST REDACTAT DE UN DELEGAT SOVIETIC, DIN PARTEA MOSCOVEI, ŞI DE UN SPION SOVIETIC, DIN PARTEA STATELOR UNITE ALE AMERICII.

Profesorul Lawrrence Denis, dela Harward University, economistul cel mai autorizat din   << brain trustul >> administraţiei Kennedy, scria în 1963 în revista Closed Up.

    “ Adevărul este că între noi şi Moscova nu există altceva decât o bună şi strânsă prietenie. O pretenţie care trebuie să fie prezentată ca o duşmănie de către specialiştii noştri în propagandă, cu scopul de a ascunde adevărul, pentru ca el să nu fie descoperit de neştiutoarele popoare…Pentru a păstra această aparenţă, am fost siliţi să comitem acţiuni de trădare în stil mare, începând cu pretinsul furt de secrete atomice şi terminând cu pregătirea înfrângerilor în Coreea şi Laos. Aceasta ne-a obligat la trădarea premeditată a încrederii luptătorilor pentru libertate din Ungaria şi Cuba. “

Nu mai puţin sincer sincer este Dl. Hans L. Morgenthau, director al Centrului de Studii Internaţionale dela universitatea din Chicago, care scrie în Commentary din Noimebrie 1958.

    “ este absolut necesar ca să ne dăm seama că Guvernul Internaţional al naţiunilor Unite, despuiat de ornamentele sale legale, nu este altceva decât Guvernul Statelor Unite şi al Rusiei Sovietice, lucrând în deplină înţelegere. “

În ziua de 28 Octombrie 1956, patrioţii unguri controlau situaţie la Budapesta şi într-o mare parte a teritoriului naţional. În acest moment, Guvernul din Washington a cerut telegrafic prietenului său Tito să informeze Guvernul Sovietic că “ Statele Unite nici odată nu vor sprijini un guvern
ostil Sovietelor într-una din Ţările din apropierea graniţelor ruseşti ( on the borders of). Transmisiunea acestei informaţii la Moscova s-a făcut, probabil, în ziua de 3 Noiembrie, fapt este că în ziua de 4, Sovietele, sigure finalmente de neintervenţia Statele Unite, au trimis diviziile şi tancurile împotriva Budapestei şi a luptătorilor dezarmaţi ale acestei alte revoluţii pentru libertate, luptători părăsiţi tot aşa cum, mai înainte, luptătorii români, germani sau polonezi fuseseră abandonaţi.

    Cel mai mic, dar vizibil ajutor acordat patrioţilor unguri, cel mai mic dar vizibil gest de pozitivă solidaritate a lumii occidentale ar fi provocat ridicarea altor popoare în Polonia, în Germania Orientală, în România. Probabilităţile unei catastrofe pentru Bestia Fără Nume era cu atât mai mare cu cât în exact acelaşi moment se dezlănţuia expediţia victorioasă a Francezilor şi a britanicilor împotriva lui Nasser. Washingtonul, administraţia Einsenhower, a scos Kremlinul, o dată în plus, din această încurcătură.

Într-adevăr Washingtonul a intervenit brutal la Paris şi Londra, astfel cum nu intervenise nici odată la Moscova cu prilejul celor mai îndrăzneţe provocări ale Kremlinului, deschizând o cale fără primejdie Ultimatumului lui Bulganin, şi a mobilizat flota sa în Mediterana nu împotriva ameninţărilor Kremlinului, ci împotriva aliaţilor săi, Franţa şi Marea Britanie. Măcelul patrioţilor unguri a avut un epilog : recepţia regală rezervată lui Hrusciov în Statele unite, trei ani mai târziu, şi elaborarea aşa zisului Camp Devis Sprit, în lungile şi cordialele discuţiuni între Preşedintele Eisenhower şi Tiranul sovietic.

Discuţiuni din care acesta din urmă a tras, cu destulă dreptate credem, în faţa corespondenţilor de presă înmărmuriţi, faimoasa concluzie : VĂ VOM ÎNGROPA !

    Administraţia preşedintelui Kennedy a fost şi este obiectul laudelor ditirambice a tuturor cercurilor pro şi cripto - comuniste din lumea întreagă. Nu era de aşteptat, deci, să găsim în epoca lui Kennedy mai multe motive de a ne îndrepta către cei din Ţară “ cu mai multă nădejde”, decât în ceea a Generalului Eisenhower.
În primăvara anului 1962, Poporul Chinez, obijduit şi înfometat, se găsea într-o stare de agitaţie şi de disperare, astfel că o scânteie potrivită ar fi putut aprinde o răscoală generală şi prăbuşirea regimului Mao.

A fost acest moment pe care Preşedintele Kennedy l-a ales pentru a asigura Pekinul, prin intermediul ambasadelor ambelor puteri din Varşovia, că Statele Unite nu vor permite nici odată o încercare de debarcare a lui Ciang – Kai- Shec pe continentul asiatic. Intervenţie făcută ci aceiaşi calculată preciziune ca aceea a Preşedintelui Eisenhower, cu prilejul Revoluţiei Ungare din Octombrie- Noiembri 1956.
    Preşedintele Kennedy (care primise pe Tito cu aceiaşi efuziune cu care predecesorul său primise pe Hrusciov) este cel care a luat iniţiativa de a retrage acoperirea aeriană ce trebuia să susţină debarcarea patrioţilor cubanezi pe coastele patriei lor.

Această retragere a avut loc imediat după începutul debarcării, pe care a condamnat-o la un eşec total, asigurându-l totodată pe Castro împotriva oricărei alte încercări asemănătoare. Întrucât s-a încercat a se contesta rolul personal al Preşedintelui în această tragedie, cităm propriile sale declaraţii, din 10 Mai 1961, făcute la Casa Albă unui grup de şapte directori de ziare de provincie : “ Acoperirea aeriană a fost decomandată în dimineaţa invaziei, la orele 3 a. m. Am luat această decizie fiindcă Dl. Stevenson s-a plâns că o atare acţiune ar face din el un mincinos faţă de naţiunile Unite. !

    Preşedintele Kennedy este acela care a tolerat, fără de nici o reacţie corespunzătoare, transformarea Cubei, odinioară liberă, într-o citadelă sovietică, cu o garnizoană de 30.000 de soldaţi sovietici, fără de care Stalinul de buzunar, Fidel Castro, nu se simţea în stare să-şi menţină tiranica sa dominaţie, şi cu o artilerie nucleară, a cărei pretinsă retragere nu a fost până astăzi nici odată confirmată prin inspecţiile la faţa locului, astfel cum o făgăduise poporului său însuşi Preşedintele.

    În schimbul acestei retrageri necontrolate a unui simplu element tehnic, uşor de reinstalat, din puternica lor bază aeriană, militară, balistică şi navală a Sovietelor în teritoriul sacro-sant al doctrinei monroice, Administraţia Kennedy, conformându-se cererilor sovietice, a părăsit total, şi de astă dată fără îndoială posibilă, toate bazele sale în Turcia şi Italia ; un important motiv de nădejde mai puţin pentru asupriţii din regiunile corespunzătoare ale europei. Unica problemă a fost, după cum spune Christian Science Monitor din 21 Ianuarie 1963 : “ cum să probeze la această retragere, fără a părea că ea este făcută sub presiunea cererilor Kremlinului ?”

    Administraţia Kennedy este aceea care, mai mult ca oricare alt factor politic din lumea occidentală, a dat validitate definitivă doctrinei sinucigaşe a pacifismului, ca rezultat al dezarmării, înlocuind pe cea, singura sănătoasă, a dezarmării numai după triumful păcii. O procedură care ne priveşte direct, căci dezarmarea prealabilă şi reciproc consimţită a părţilor implică recunoaşterea statu quo-ului teritorial şi politic existent. În ziua în care o convenţie de dezarmare va fi iscălită între Rusia Sovietică împreună cu grupul sateliţilor ei, cunoscut sub numele de   <<Puterile Pactului dela Varşovia   >>, pe de o parte, şi Puterile Occidentale pe de alta, aceasta ar însemna că ultimele vor fi recunoscut, formal, pentru întâia oară, actualele graniţe între Lumea Liberă şi Lumea Robilor.
    Sforţările Administraţiei Kennedy de a determina dezarmarea morală a opiniei publice americane, ba chiar a forţelor armate ale Statelor Unite, faţă de intreprinderile Rusiei Sovietice şi ale Imperiului Comunist în general, ne privesc şi ele direct, deoarece ele tind a despuia dorinţa noastră de libertate chiar şi valoarea ei de deturnare a spiritului de agresiune sovietic, pe care o recunoştea Generalul Eisenhower. Aceste sforţări s-au concretizat într-un mod scandalos, fiind obiectul a luni şi violente discuţiuni în Congresul satelor Unite, cu prilejul persecuţiilor la care a fost supus Generalul Walker, persecuţie care a mers până încarcerarea sa forţată (din ordinul Ministrului Justiţiei, Dl. Robert Kennedy) într-o casă de nebuni, ca pedeapsă, pentru inteligentul sistem de educaţie anti-comunistă, pe care Generalul îl introdusese în cadrul trupelor ce le comanda în Europa .
Deja în 1949, Dl de Madariaga, diplomat şi gânditor de cunoscute opinii liberale, scria :

    “    Pactul Organizaţiei naţiunilor Unite este în fond o traducere în limbaj internaţional a sistemului Rusiei Sovietice şi adaptarea lui la o comunitate internaţională…Organizaţia Naţiunilor Unite poartă pe fruntea ei pecetea Moscovei !”

    Doisprezece ani mai târziu, a 5 Septembrie 1961, generalul de Gaule declara Presei :
    “ Dat fiind modul cum Organizaţia Naţiunilor Unite este compusă astăzi, date fiind freneticele curente şi starea de permanentă violare a propriului său pact, în care se menţine, nu-I recunoaştem nici un drept de arbitraj şi nici o jurisdicţiune.”

    Între declaraţiile lui Madariaga şi sfârşitul tragic al Administraţiei Kennedy, transformarea componenţei şi spiritului Organizaţiei Naţiunilor Unite (prin admiterea în bloc a guvernelor satelite care nu făceau încă parte din ea şi prin irumpţiunea puzderiei de stat afro-asiatice, mai toate administrate de guverne comuniste sau comunizate, reprezentate de cele mai multe ori prin adevăraţi energumeni ignoranţi, incontrolabili şi imprevizibili în manifestările lor ) a favorizat continuarea impulsului ascuns, dat de Alger Hiss şi Molotov, Pactului ei Fundamental, în momentul redactării lui. Naţiunile Unite au ajuns astăzi a fi, sub direcţiunea marxistului U-Thant, arma cea mai primejdioasă de care dispune Comunismul internaţional !, o armă care nu mai este secretă, o autoritate mondială pe lângă care nici una din ţările asuprite, nici una din plângerile lor nu are cea

1 . Cei 30 de ani şi mai bine, care au trecut de la redactarea acestei cărţi, ne dau o şi mai adâncă înţelegere a rolului Uniunii Sovietice şi a statelor Unite în cadrul politicei postbelice. Degradarea şi desfigurarea ontologică a omului, pe fond de teroare, de genocid, de mizerie şi delaţiune generalizată, care a avut loc la noi şi în alte ţări, s-a numit << comunism>>. Ce a fost cu adevărat şi ce nume merită aceasta, rămâne de văzut mai de aproape !

În acelaşi timp, în Occident, a avut loc un tot atât de interesant proces de degradare şi desfigurare a omului ca individ şi a popoarelor, ca realităţi şi structuri ale istoriei ; pocirea occidentală a individului uman şi a popoarelor a avut loc pe fond de îmbuibare, de dezmăţ social şi de desfrâu sexual. Totul programat şi dirijat în mod   << ştiinţific >>. Greu de spus pe care din aceste două căi se poate distruge mai repede, mai sigur şi mai deplin un popor.

Care din aceste două căi de pocire ontologică a fiinţei umane este mai sigură, mai eficientă, mai economic ? Iată o întrebare la care încă nu s-a răspuns. Nu este tocmai sigur că foamea, teroarea, genocidul şi tot ce a însemnat   << comunismul >> sunt cu adevărat << superioare >> celorlalte metode, a mai subtilului şi desigur mai costisitorului dezmăţ, a perversiune sociale ştiinţific programate.

A doua metodă costă mai scump ; totuşi, ea s-a aplicat şi se mai aplică încă, ea se introduce în mod tot atât de << ştiinţific>>   şi în fostele ţări comuniste, lucru care trebuie să ne dea de gândit. Cât despre Naţiunile Unite, cine îşi mai face vreo iluzie, să recapituleze principalele ei acte, de la înfiinţarea ei până la actualul genocid sun egida ONU, practicat de SUA în Somalia. Nu mai amintim că aceleaşi State Unite au finanţat în bună măsură experimentul comunist, că toţi sângeroşii călăi, inclusiv Ceauşescu, au fost primiţi cu mare pompă de către toate Guvernele Americane postbelice, ca şi de Naţiunile unite.

De ce Ă Tocmai pentru că genocidul comunist în general şi cel ceauşistă-paukerist, pentru cazul nostru, corespundeau întru totul vederilor Guvernelor americane şi ale aşa zisei Organizaţii a Naţiunilor Unite. Experimentul trebuia dus până la capăt, şi a fost dus. O anume fază s-a încheiat. O altă fază, a aceluiaşi proces, a început sub chiar ochii noştri. E timpul să-i deschidem pe aceştia din urmă. ( N. E. ) mai mică posibilitate de a se face ascultată sau măcar auzită.

    Administraţia statelor Unite, care a făcut mai mult pentru accelerarea acestui proces de comunizare a naţiunilor Unite, dându-I acestei organizaţii, astfel constituită şi animată, caracterul unui guvern mondial, al unui Behemot iresponsabil şi anonim, prevăzut cu puteri nelimitate şi condus de oameni despre care tot ce se ştie este că nu ar fi acolo dacă Moscova nu I-ar fi ales ; Administraţia este aceea care, prin aprobarea şi cooperarea sa la sângeroasa expediţie colonială împotriva Poporului Congolez, a consacrat dreptul acestei organizaţii de frenetici de înspăimântaţi şi de conspiratori, de a avea o armată de mercenari, de a face legi şi de a face războaie pentru a-şi impune sceleratele-i legi.
    Nădejdea neamurilor asuprite şi a pribegilor acestor neamuri de a vedea Lumea Apuseană punând mâna pe arme pentru a îndrepta nedreptăţile suferite la Teheran, Ialta, şi Posdam s-a stins demult, dacă chiar a exista vreodată. Tot ceea ce ele mai cereau era ca această lume creştină, şi în special Statele Unite, să înceteze de a da tiranilor ajutorul politic, moral, financiar, economic, tehnic, industrial şi militar, fără de care Imperiul Comunist ar fi încetat de mult de a exista.

    Toate guvernele nord-americane dela Wilson încoace au fost, în felurite măsuri, părtaşe la acest păcat, care-I identic cu cel al sinuciderii, de a ajuta şi întări pe cei care nu şi-au ascuns nici odată intenţia lor de a îngropa Statele Unite, împreună cu orice rămăşiţă a civilizaţiei occidentale. Guvernele americane postbelice au încercat să legitimeze această dementă purtare prin argumentul că prin ajutorul dat guvernelor satelite le va ajuta pe acestea să se desprindă de Moscova ; cât despre ajutorul dat Rusiei Sovietice chiar, acesta va permite, chipurile, Poporului Rus să se deprindă cu un nivel de viaţă mai ridicat, ceea ce îl va face mai iubitor de pace, mai temător de război şi mai accesibil ideii de libertate.
    Acestei doctrine absurde, devenită oficială, după cuvenita pregătire a opiniei publice, prin ziarele şi agenţiile controlate toate din aceeaşi centrală, noua Administraţie Jonson i-a adăugat unele trăsături demne de toată atenţia celor care mai cred în posibilitatea unui ajutor al Apusului dat năzuinţelor de liberare a popoarelor lor.
    Vizita lui Gheorghiu-Dej la Washington, unde a fost primit cu toate onorurile rezervate atâtor satrapi comunişti, a dat dlui Rusk prilejul de a dezvălui un colţ al noilor criterii şi al noului Program de acţiune în relaţiile cu Statele Unite cu pseudo-guvernele ţărilor robite.

Cu obişnuitul cinism şi dispreţ faţă de inteligenţa auditorului său, cu care ne-au deprins atâtea declaraţii ale sale şi ale predecesorilor săi, Dl. Rusk ne informează că   “Ceea ce trebuie cerut unui guvern comunist, nu este care este sistemul său particular de a guverna, ci care este atitudinea sa faţă de vecinii săi. “ Cercetat-au Guvernul lui Rusk şi TOATE GUVERNELE POSTBELICE AMERICANE anterioare care a fost atitudinea Rusiei Sovietice faţă de vecinii ei, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria, înainte de a-i clădi industria ei grea şi uşoară şi de a o milostivi cu cinci milioane de tone de grâu ?

    Şi de data asta noul pas spre recunoaşterea formală şi finală a graniţelor europene ale robiei, recunoaştere care ar îngropa pentru totdeauna ţările pretinsului comunism naţional în Imperiul Comunist, este întovărăşit de o sincronizată şi zgomotoasă campanie de presă, pregătitoare a spiritelor. Două trusturi de presă, trustul Script Howard şi trustul Hearst, au fost special însărcinate cu această misiune.

De un tragic interes pentru noi este campania intreprinsă de Dl. Wiliam Randolph Hearst Jr. şi de acoliţii săi, cunoscuţii comunişti Bob Considin şi Franck Connif, la reîntoarcerea lor dintr-o aşa zisă călătorie de informaţie în România, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, cu o serie de articole, prin care se prezintă viaţa acestei ţări ca reîntoarsă aproape la normal, afirmându-se, ca un fapt care nu mai poate fi negat, emanciparea lor completă de dominaţia Moscovei. Concluzia acestei necinstite campanii este atât de importantă ca indicaţie a falsei prezumţii asupra căreia noua administraţie a Statelor Unite va baza atitudinea sa faţă de istoricul conflict între pseudo-guvernele popoarelor robite şi aceste popoare, că o redăm atât în original cât şi în traducere :

    “And there is a final factor to be remembered, distasteful as it may be to Western political palates. Here is every possibility that the people in East Europe prefer the new order of doing thing, for all its oppression, to the Ancien Regime known to there forfathers. “

    Concluzia pelerinilor minciunii – în serviciul formidabilei asociaţii de interese a Mafiei Internaţionale, a departamentului de Stat şi a consorţiului de mari industiaşi care au finanţat alegerea Preşedintelui Jonson şi care au vizat Kremlinul în acelaşi timp cu excursia echipei Hearst pe lângă guvernele satelite Moscovei – este :

        “ Şi există un factor final care nu trebuie uitat, pe cât de neplăcut poate el să fie gustul politicienilor occidentali. Există toată posibilitatea ca popoarele Europei Orientale să prefere noua ordine a lucrurilor, cu toată opresiunea ei, Regimul Trecut, cunoscut de părinţii lor. “

    Pregătitorii ultimului pas în vederea unei asociaţii, declarată şi formală, de interese între apus şi Răsărit, o asociaţie care nu se poate clădi decât peste trupurile înlănţuite a unsprezece popoare europene, şi-au dat seama cât de greu este de a impune părerea că aceste popoare preferă noua stare de lucruri când lumea întreagă ştie, din dovezile zilnice ce sunt date, că dacă graniţele ţărilor asuprite ar fi deschise, 90% din populaţia lor ar fi de mult dincoace de Cortina de Fier, pentru a face faţă acestei neplăcute împrejurări campania lui Hearst şi a lui Script Howard în vederea perpetuării tiraniei comuniste este completată prin altă încercare de amăgire, inaugurată de către revista LIFE INTERNAŢIONAL , în numărul ei din 10 Octombrie 1964, prin articolul “ The Refugee Scandal “.

După cele ce citim în acest articol, nu ar mai exista refugiaţi politici adevăraţi, ci numai oportunişti şi fomişti care, chiar cu riscul de a fi împuşcaţi sau electrocutaţi , “ Ar vrea să aibă şi ei o parte din bogăţiile Occidentului, persoane care trebuie respinse fără milă spre ţările lor de origine. “
    Este inutil de a adăuga că orice încercare de a restabili adevărul, de către reprezentanţii liberi ai Neamurilor Asuprite, sau de către prietenii lor din Statele Unite ( şi aceste încercări nu au lipsit) a fost sistematic respinsă de ziarele care s-au însărcinat cu popularizarea diabolicei minciuni.

    “Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va mântui “, ne-a spus Iisus. Păcatul ce nu este ierta de legea noastră creştină este cel împotriva duhului, păcatul de a cunoaşte adevărul şi de a-l nesocoti. Adevărul pe care trebuie să-l recunoască cei care şi-au luat, în orişice măsură, răspunderea faţă de năzuinţele spre libertate ale popoarelor predate şi rămase în ghearele Bestiei Fără Nume, este că în faţa bestiei aceste popoare sunt şi rămân SINGURE !

Ele nu au alt reazim şi alte motive de nădejde, în afară de milostivirea cerească, decât pe cele pe care le vor găsi în răbdarea, înţelepciunea, vitejia lor şi, mai presus de toate, în solidaritatea ce vor trebui să o clădească mai întâi în sânul fiecărei pribegii naţionale şi, în urmă, între toate aceste pribegii.

    Este definitiv stabilit că între oamenii de Stat occidentali nu numai că nu au considerat nici odată posibilitatea de a veni cu ajutor armat popoarelor pe care le-au jertfit la Teheran, Yalta şi Posdam, dar că ei consideră orice încercare din partea acestor popoare de a scutura lanţurile robiei lor ca esenţialmente contrare contrare intereselor lor mercantile şi politicei lor emasculate, de pace cu orice preţ – better red than dead – pe care au urmat-o dela sfârşitul ultimului război încoace, în drumul lor spre groapa fără slavă pe care le-a făgăduit-o Hrusciov

    Refugiul şi fraţii săi robiţi trebuie să înlăture cu totul din mintea lor imaginea antagonismului între două lumi despărţite de Cortina de Fier. Această cortină a încetat demult de a mai exista altfel decât numai şi numai pentru bieţii sclavi din partea ei răsăriteană. Taberele antagoniste nu sunt cele ale tiraniei, pe de o parte, şi ale lumii Libere, pe de altă parte. Tiranii comunişti şi Conducătorii Lumii Occidentale s-au înţeles perfect de mult.

Pe cât de groaznică este această realitate, trebuie în sfârşit să recunoaştem că taberele opuse sunt formate de către aceşti tirani şi aceşti conducători pe de o parte şi de neamurile asuprite din europa şi din Asia pe de alta, ŞI SĂ FĂPTUIM ASTFEL CUM NE-O PORUNCEŞTE ACEST ADEVĂR.

    Istoricii viitorului vor afla cu mirare că, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, conducătorii Lumii Occidentale învingătoare, parcă cuprinşi de teroare şi de panică, au părăsit una după alta toate poziţiile strategice, politice şi morale pe care le stăpâneau, predând imperii întregi intreprinderilor comuniste, haosului şi canibalismului, pierzând toate prilejurile, şi s-au prezentat multe, în europa şi în Asia, de a recâştiga terenul pierdut.
    Această atitudine a Lumei Occidentale trebuie privită, dela tragedia Revoluţiei Ungare încoace, ca definitiv adoptată de ea. Părăsiţi în propriile ei reflexe şi reacţiuni, conducătorii ei nu vor descoperi mortala primejdie a letargiei lor decât când va fi prea târziu, după ce ultima lor armă le va fi fost smulsă din mâini.

Astfel cum ei au lăsat să treacă, fără a-i întrebuinţa, spre mântuirea noastră şi a lor, anii hotărâtori, când arma atomică era monopolul lor, astfel cum s-au lăsat de bună voie întrecuţi în producţia armelor nucleare, încredinţând, în deplină cunoştinţă de cauză, unui comunist cunoscut iniţiativa şi controlul producţiei lor, vor lăsa să se stingă, sub povara asupritorilor şi a uitării, ultimele rezistenţe morale şi fizice printre popoarele pe care Roosevelt şi Churchill le-au predat Bestiei, pierzând arma supremă, arma care sete numai a lor : puterea explozivă a masei de sute de milioane de sclavi în Europa şi Asia.

    Destinele Occidentului nu mai sunt în mâinile lor ci în cele ale Golemului pe care le-a lăsat să crească pe malurile Hudsonului a infiltraţiilor duşmane pe care le-a îngăduit în poziţiile cele mai sensibile ale apărării sale spirituale, morale, politice şi militare, ai sfătuitorilor haini cu care s-au înconjurat conducătorii lor.

Occidentul nu se mai poate salva el însuşi. Nu el ne poate salva deci pe noi, ci noi pe el. Răspunderea perenetăţii civilizaţiilor care au diferenţiat pe om de bestie este a neamurilor robite. Mântuirea acestor civilizaţii nu mai poate fi nici măcar închipuită decât prin răscoala, cuminte şi îndrăzneţ pregătită, unanimă şi simultană a tuturor acestor neamuri.
    Înţelegerea între ele, coordonarea intenţiilor lor şi a diferitelor faze ale pregătirii şi executării acţiunii mântuitoare, nu se pot îndeplini , bine înţeles, în interiorul graniţelor Imperiului Comunist, ci numai în lumea Exilului, al cărui rost istoric este numai acesta. dar aceasta cere o minune preliminară, înţelegerea în sânul fiecărei pribegii .    Fiecare din noi poartă nădejdea şi răspunderea acestei împăcări, dela cel mai nevoiaş muncitor manual sau intelectual până la fostele capete încoronate şi sfătuitorii cu care s-au înconjurat. Nimănui nu-i mai este îngăduit să fie numai salariatul    <<co-existenţei paşnice >> decizii trebuie să fie luate cu hotărâre şi în grabă. “Tot ce ea ce este necesar pentru triumful răului – spune Edmund Burke, este ca toţi cei buni să nu facă nimica “.
    Deci, la treabă ! este mai târziu decât se crede. Răgazul ce ne este dat este scurt şi precis măsurat de timpul necesar Chinei lui Mau –Ţe- Dung pentru a deveni o adevărată putere atomică. Căci acţiunea mântuitoare trebuie neapărat să cuprindă şi răscoala maselor chineze. Sfârşitul Ciang- Kai- Shek, pe care îl doresc toţi emasculaţii şi conspiratorii pro-comunismului, a singurului şef a unuia din neamurile robite, şi a celui mai numeros, care dispune astăzi de o forţă armată independentă, puternică şi credincioasă, ar însemna , foarte probabil, şi sfârşitul ultimelor noastre nădejdi.
    Aceste pagini au fost scrise pentru a limpezi, de prea multe şi amare amintiri, calea spre iertarea păcatelor, uitarea duşmăniilor şi împreunarea sufletelor pe care rugăm fierbinte pe Dumnezeul Atotputernic să nu-i le hărăzească.

    CUVÂNT FINAL

    Autorul doreşte a face faţă la o posibilă critică pe care citirea acestei cărţi ar putea s-o prilejuiască.
    Nu s-a indignat autorul faţă de atrocităţile pe care abea le menţionează, de care sunt învinuite autorităţile Socialist- Naţionale ?
Autorul s-a scârbit şi indignat adânc faţă de aceste atrocităţi. Dar autorul, el, avea dreptul de a se indigna şi de a se scârbi, fiindcă cu aceiaşi indignare privit şi priveşte atrocităţile Lumei Comuniste. Cu aceiaşi mânie le-a condamnat şi le condamnă, fără de a fi silit, pentru aceasta, a recurge la statistici fabuloase, deorece Stalin şi Molotov, s-au însărcinat, ei înşişi, să nedumirească în această privinţă : Stalin, când a mărturisit lui Churchill, în acea memorabilă noapte în Kremlin că <<lichidase >> io milioane de ţărani ruşi pentru a impune sistemul << ceapeurilor >>; Molotov, în Discursul său din Odesa, în 1933, când se lăuda cu lichidarea a mai mult de 20 de milioane de << burjui   >>, în cei dintâi 13 ani, numai, ai Revoluţiei Bolşevice.

    ARE ÎNSĂ ORIŞICINE DREPT LA ACEIAŞI INDIGNARE ŞI LA ACEIAŞI SCÂRBĂ ?

    Roosevelt şi Churchill au predat la Teheran şi Yalta aceluiaşi Stalin şi aceluiaşi Molotov, şi tuturor călăilor şi torţionarilor comunişti 130. 000.000 de Europeni. Au făcut aceasta în momentul exact când la cunoştiinţa lor Kremlinul inaugurase un nou cicluri de măceluri apocaliptice şi de dezrădăcinări masive de popoare. Când Stalin a cerut lui Roosevelt, la Teheran, consimţământul său, înainte de a pune sângeroasele sale gheare pe atâtea nenorocite ţări, Roosevelt i le-a dat fără nici o şovăire, cu singura condiţie ca această concesie să rămână ascunsă până la viitoarele alegeri prezidenţiale în Statele Unite.

    Când generalul Sikorski a avenit să anunţe lui Chiruchill cu netăgăduite dovezi în mână că 15. 000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai Sovietelor, fuseseră executaţi în masă la Katyn, Churchill n-a găsit alt răspuns decât că : “ Dacă sunt morţi, sunt morţi, nu putem să mai facem nicica !” Pe aceiaşi pagină, unde în Memoriile sale povesteşte spovedania lui Salin, privitoare a cele 10.000.000 de ţărani ruşi măcelăriţi, Churchill ne povesteşte că numele lui Stalin va fi binecuvântat pentru această faptă de către generaţiile viitoare, “ fiindcă << ceapeurile >> le vor aduce mai multă mâncare “, argument, fie zis în treacăt, cu totul fals din punct de vedere tehnic agricol.

În aceiaşi carte, citim cum Churchill dăruieşte lui Stalin 90% preponderenţă în viaţa Poporului Român, păstrându-şi pentru el 10%. Celelalte ţări, din Centrul şi Răsăritul Europe, împărţite la fel, după cum putem vedea în documentul reprodus fotografic în Memoriile lui Churchill ; proporţia variind după cheremul Primului Ministru Britanic.
    Preşedintele Truman, care azvârlise fără nici un rost ( deoarece Japonia se declarase gata de a depune armatele cu două luni mai înainte ) două bombe atomice asupra populaţiei civile japoneze, măcelărind zadarnic sau schilodind oribil sute de mii de fiinţe omeneşti, a predat în urmă, prin Misiunea Masrshall, aceloraşi călăi, cărora Rousevelt şi Churchill le predaseră 11 Ţări europene, întreaga Chină, cu un sfert din populaţia pământului.

Singurul posesor al bombei atomice Preşedintele Truman a avut timp de cinci ani posibilitatea de a cere, chiar prin telefon, şi de a obţine din partea lui Stalin, evacuarea nu numai a Berlinului şi a Cehoslovaciei, ci a tuturor teritoriilor europene ilegitim ocupate de soviete. Din motive ce au rămas nemărturisite, nu a făcut-o !

Primul Ministru britanic Attlee, democratul, amicul celor umili ( care cu toată stăruinţa unor membri ai parlamentului refuzase de a interveni pentru a salva viaţa unui copil de 13 ani, condamnat la moarte în Germania de către autorităţile militare britanice, pentru crima de a fi păstrat în odaia sa un portret al lui Hitler, reîntors dintr-o călătorie de prietenie din China Roşie, pe care o vizita în momentul unui sălbatic val de teroare la care era supus umilul şi muncitorul Popor Chinez, nu avea la sfârşitul acestei călătorii decât cuvinte de laudă pentru administraţia lui Mao-Ţe- Dung şi nu pomenea de alte măceluri decât al muştelor la eliminarea cărora această administraţie consacra, ne asigură eminentul democrat, o lăudabilă activitate.

    Generalul Eisenhower, ca Şef suprem al Armatelor aliate din europa, predase asasinilor din Kremlin, contra tuturor legilor războiului, Convenţiei dela Geneva şi a celor mai elementare consideraţii umanitare, aproape 400.000 de ofiţeri şi de soldaţi anti-comunişti ruşi, pentru a fi spânzuraţi şi împuşcaţi într-un uriaş Katyn.

Tot sub controlul generalului se făcuse repatrierea forţată a zeci de mii de refugiaţi din ţările ocupate de Soviete , printre aceşti refugiaţi, după cum o povestesc cu indignare anumiți generali americani, se numărau şi cei care luptaseră vitejeşte ca voluntari sub ordinele generalului Eisenhower.

Ca Şef Suprem al armatelor aliate , şi conform jurist prudenţei stabilite la Nurenberg, generalul Eisenhower este răspunzător de toate atrocităţile mari şi mici, rămase nepedepsite, de care trupele sale s-au făcut vinovate în Germania.

Menţionăm, între altele, VIOLAREA CELOR 600 DE FETE GERMANE DE CĂTRE UN REGIMENT DE SOLDAŢI NEGRI, CU CONSIMŢĂMÂNTUL OFIŢERILOR LOR, ÎNTR-UN TUNEL DE CALE FERATĂ LA AUSBURG ; violare acre a făcut obiectul unei investigaţiuni rămase fără sancţiune, a Senarului american. Administraţia generalului Eisenhower a fost martoră nemişcată a barbarei represiuni a diviziilor mongole ale lui Hrusciov împotriva patrioţilor unguri în 1956.

Tot ea a fost cea care a organizat ulterior călătoria triumfală a aceluiaşi Hrusciov în Statele Unite şi primirea sa cu braţele deschise la Cam David. Tot această administraţie a fost aceea care a participat la predarea altor 20.000.000 de nenorociţi Coreeni şi Indochinezi teroarei Bestiei Fără Nume.

    Nu numai personalităţile sus menţionate, complice şi părtaşe la robirea, terorizarea şi măcelul de popoare întregi, dar şi anturajul lor politic, complice şi el prin omisiune sau comisiune, dar şi agenţii lor de informaţie, care, prin tăcere sau comentarii tendenţioase, au ajutat, atenuat sau ascuns acestei atrocităţi nu au dreptul de a se indigna fără ipocrizie, cum îl avem noi, la cele ce s-au petrecut în lagărele de concentrare germane, în ultimii doi ani ai războiului.

    Nu au dreptul de asemenea la această indignare cei care au primit participarea Bestiei Sovietice ( cu trei scaune în loc de unul, ca toate celelalte ţări) la Organizaţia Naţiunilor Unite, nici cei care au primit pe băncile Comisiunii Drepturilor Omului şi a Tribunalului dela Haga pe reprezentanţii celor mai perverşi permanenţi şi crunţi violatori ai acestor drepturi, ai guvernelor celor mai puţin demne de a le încredinţa răspunderea unei judecăţi imparţiale.
    Nu au dreptul la această indignare cei care au mijlocit cu miliarde de dolari, cu milioane de tone de alimente, cu echipamentele industriale cele mai perfecţionate şi cu armele cele mai moderne, distribuite guvernelor comuniste, menţinerea şi întărirea asupra a mai mult de o treime a locuitorilor acestei planete a unei nemaipomenite tiranii, unică prin sălbăticia sa în istoria omenirei, tiranie care fără de acest ajutor s-ar fi prăbuşit dela bun început

            ANEXE

            I

Corneliu Codreanu anunţă încetarea existenţei Partidului <<Totul pentru Ţară >>

            CIRCULARA Nr. 148

    Am convocat încă de acum o săptămână pe ziarişti pentru
mâine Marţi 22 Februarie a.c. ora 8 seara, în scopul de a încerca să fac unele declaraţii politice privind atitudinea noastră ca partid, în faţa noilor împrejurări.
    Deoarece Miercuri, 23 Februarie, este ultimul termen pentru facerea declaraţiilor de către funcţionari şi înaintarea demisiilor din partide, mă văd silit a face acesta declaraţii astăzi, pentru ca ele să ajungă în timp util membrilor noştri.
    Iată aceste declaraţii, pe care le fac în numele forului conducător al Mişcării Legionare :
    Anunţăm pe membrii, că începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, << Partidul Totul pentru Ţară >> nu mai există.
    Întra ag conducere a căzut de acord, că raţiunea de existenţa a Partidului a încetat.
    Toţi cei legaţi până în prezent jurudiceşte de acest partid, funcţionari de Stat sau nefuncţionari sunt dezlegaţi de toate aceste legături, luându-şi completa libertate de acţiune. Toate funcţiunile, Şef de regiuni, de judeţe, etc. sunt desfiinţate.

    Motivele care ne-au determinat la această hotărâre sunt :
    Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938 cuprinde următoarele dispoziţii :
a). Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide.
b). Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte sunt sancţionaţi.
c). Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulări, ordine, dispoziţii.

    Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe aceste însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credniţele noastre.
    Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestaţie de credinţă ne este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat.
    Noi nu vom întrebuinţa forţa.
    Ne este suficientă experienţa din trecut, când, fără voia noastră, am fost atraşi pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în nici un fel : suportăm chiar şi atunci când întreaga naţiune este tratată ca o turmă de animale inconştiente.
    Lovitură de Stat noi nu voim să dăm.
    Prin existenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioare, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră dela desăvârşirea în sufletul naţiunii, a unui proces de perfecţionare omenească.
    Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice, şi a răspunderii sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată.
    Generaţia noastră întreagă vede bine mănuşa care I s-a aruncat.
    Mănuşa aruncată va rămâne însă jos.
    Noi refuzăm să o ridicăm.
    Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor. Dacă generaţia bătrânilor noştri crede că e mai bine aşa cum a procedat, noi nu avem să ne amestecăm pentru a le da lecţii.

    Ei poartă răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei.

    De altfel, părerile mele, simple păreri, asupra ultimelor evenimente, vor fi fixate într-o scrisoare adresată unuia dintre miniştrii actualului cabinet.

    În acelaşi Decret Legal se vizează comerţul legionar. Pentru a nu da naştere la nici o posibilitate de conflict, cu multă durere, renunţăm şi la activitatea noastră comercială. Întreg comerţul legionar se lichidează. Şefii de întreprinderi vor anunţa personalul din timp pentru a se putea plasa în altă parte. Cei 70 de copii întreţinuţi de noi vor fi trimişi acasă, noi nemaiputând suporta cheltuiala întreţinerii lor.

    În timpul liber care ni se deschide, îndemn pe toţi tinerii să studieze cât mai profund în direcţia meseriei lor.

    De altfel şi eu, profitând de acest timp, voi pleca peste o lună la Roma, pentru a mă ocupa de traducerea şi tipărirea în limba italiană şi franceză a cărţii mele. De asemenea, voi scrie volumul al 2-lea.

    Şi acum, în ceasul dizolvării noastre, noi, tineretul româniei, crescuţi în credinşa legionară, mulţumim generaţiei bătrânilor, oameni politici pentru modul cum s-au purtat cu noi, pentru modul cum ne-au tratat, pentru exemplele de caracter, onoare, demnitate de lealitate pe care ni le-au dat.

    Închizând această tristă pagină, rămânem legaţi în duhul lui Moţa, Marin şi a celorlalţi morţi ai noştri, care se roagă pentru noi lui Dumnezeu.

    Credeţi, camarazi din sate, din munţi şi din câmpii, în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica.

    Bucureşti, 21 Februarie 1938
    Corneliu Zelea Codreanu

                II

SCRISOAREA LUI CORNELIU CODREANU, ŞEFUL LEGIUNII, CĂTRE ALEXANDRU VAIDA VOIEVOD, FOSTUL PREŞEDINTE DE CONSILIU.

    Domnule Ministru :

    Îmi permit a vă adresa această scrisoare Dvs. În legătură cu ultimele evenimente politice, în care aţi jucat un rol aşa de important.
    Sunt simple păreri ale unui om în pragul a 40 de ani, care şi-a purtat tinereţea în cele mai aspre lupte, în cele mai mari suferinţe şi prin cele mai grele primejdii.
    Omul acesta în 16 ani de luptă, şi-a creat o organizaţie politică pe care a trebuit să şi-o disolve din dragoste pentru Ţară, pentru că nu a voit să răspundă provocării de război ca i s-a trimis.

    Căci Lovitura de Stat pe care Dvs., reprezentanţii vechii organizaţii aţi dat-o în noaptea de 10 februarie, este o mare ofensă adusă naţiei noastre şi o provocare de război adresată fiecărui Român.

    Domnule ministru :
    O naţie nu e condamnată să trăiască toată viaţa ei în aceleaşi forme. Constituţia acestei ţări prevede orice schimbare posibilă, cu o singură condiţie : respectarea normelor legale trasate de legea fundamentală a Statului. Această formă nouă ridică însă o serie de probleme.

1.    Dispreţ pentru Poporul Român. Caracteristica noilor forme statale din lume nu stă atât în forma Statului, pe cât stă în contribuţia naţiunii la crearea acestor forme de stat. Nu are importanţă mecanica Statului pe cât are în aceste schimbări voinţa naţiunii, această stare de înaltă conştiinţă, această stare de elan la care se poate ridica un neam chemat să-şi hotărască propria soartă.
Viitorul sau înălţimea de conştiinţă la care în văzu lumii s-au ridicat aceste neamuri. Ca român, mă simt ofensat şi întreb :
   Ce aţi crezut DVs. Despre naţia noastră, desconsiderând-o în modul acesta ? La acest mare examen, la acest concurs care se dă între naţiile lumii, unde se apreciază nu forma şi înfăţişarea noastră a statului. Ci capacitatea de conştiinţă şi demnitate naţională.
   Dvs. prin actul dela 10 -11 Febriarie ne-aţi oprit pe noi Românii de a lua parte. Dându-ne un regim nou şi dictându-ne o constituţie alcătuită în câteva nopţi, punând pe întreaga naţiune pecete de << incapabil şi dobitoc >>
    Mă întreb încă o dată : Să ne fi crezut Dvs. Ca o turmă de animale ? În toate aceste schimbări ale Statului, apare alături de ideea unei forme noi, ideea naţiunii biruitoare, nu sclavă să poarte un jug ce i se pune. Naţiunea care voieşte a lua parte la stabilirea soartei sale viitoare, dacă voieşte să aibă o soartă şi dacă voieşte să valideze a naţiune cu drept la respect printre celelalte naţiuni ale lumii.

    II. Legalitatea. Dumneavoastră toţi care ne-aţi cântat nouă timp de 10 ani pe această strună << Legalitatea >>, existenţa Statului stă în ideea de legalitate ; cine atinge acest principiu al legalităţii, cine calcă legile Ţării este un criminal. Dvs.

Care ne-aţi aruncat în închisori pentru cele mai mici abateri faţă de Codul penal, terminaţi acum, la sfârşitul acestui imn frumos, prin a deveni cei mai mari infractori la legile fundamentale ale statului, călcând în picioare Constituţia Ţării, respectată de toţi dela înfiinţarea Statului Român şi până astăzi.

Sunt mărturie dosarele din Tribunale şi Consiliile de război, din închisorile în care am intrat ; fiind acuzat, rând pe rând, de Dvs. Că voiesc : “Să fac lovitură de Stat” Nu este proces al meu în care această formulă să nu fi apărut în toată amploarea şi viclenia ei.
    Pentru că după 10 ani de chinuri, pe care le-aţi impus Gărzii de Fier şi sufletului din mine, să terminaţi prin a Dvs. << Lovitură de Stat >>.
    Prin a săvârşi Dvs. Delictul de care ne-aţi acuzat şi pentru care ne-aţi chinuit pe nedrept. Toate teoriile care ni s-au făcut nouă, tineretului. Ani dearândul, se termină prin acest oribil exemplu.
   Priviţi-ne pe noi în cadrul legalităţii şi uitaţi-vă la Dvs., cum termină cei mai mari dispreţuitori de lege.

III.    Sperjurul. Dar dumneavoastră aţi jurat pe aceste legi. Aţi jurat că vă veţi supune lor şi le veţi aplica. Iar acum aţi călcat jurământul depus.
Asupra întregii Dvs. Generaţii politice planează sperjurul. Trist exemplu, îngrozitor exemplu pentru Biserica ortodoxă care patronează un asemenea act şi pentru neamul nostru.
Ce grozăvie cuprind aceste două cuvinte : infractori şi sperjuri.

IV.    Nulitatea operii Dvs. Întreaga operă a Dvs. De legislaţie este lovită de nulitate. Tot ce este născut din sperjur şi călcare de lege este sortit pieirii. Iar celor ce servesc asemenea acte, nu le ajută Dumnezeu nici odată. Un vot luat prin silnicie, sub stare de asediu, cenzură, nesecret şi verbal, mai rău ca în regimul bolşevic, nu acoperă faptele dumneavoastră, pentru care rămâneţi răspunzători şi nu dă operei Dvs. nici o valoare.

V. Noua constituţie şi lupta de eliberare a României din lanţurile puterilor iudaice. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Constituţia de astăzi, după cum vom dovedi mai târziu, deposedează pe Români de drepturile lor istorice şi consacră stăpânirea iudaică în România.
    Întreaga luptă naţională de 20 de ani se termină într-o constituţie care nu numai că nu rezolvă nimic din problema vitală a naţiei noastre, ci ine să pecetluiască pentru totdeauna drepturile şi poziţiile furate dela Români de năvălitorii jidani, împotriva cărora noua constituţie nu ne mai deschide nici o posibilitate de apărare. Actuala Constituţie este o piatră de mormânt peste viaţa Naţiei româneşti.
    Domnule Ministru :
    V-am scris aceste rânduri nu pentru a le multiplica şi răspândi în public, care ar fi o simplă agitaţie sterilă, ci pentru că am socotit că este bine ca Dvs. Să cunoaşteţi toate părerile, şi ale celor ce vă aplaudă şi ale celor ce nu vă aplaudă.

    22 II   1938.

Primiţi salutul meu
Corneliu Zelea Codreanu.

                III

SCRISOAREA CĂPITANULUI,
CORNELIU ZELEA CODREANU,
CĂTRE PROFESORUL NICOLAE IORGA

        Pentru Profesorul Iorga

        Comerţul legionar dela Obor şi dela Lazăr

Astăzi, Sâmbătă 26 martie 1938, orele 9 dim., cele două restaurante, dela Obor şi dela Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.
La cel dintâi s-a prezentat Comisarul şef Furducescu, dela Circ. A 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.
La cel de al doilea, Comisarul Şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.
………………………………………………………………….

Când acum 15 ani în urmă, tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceriri iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga la 1906), Domnii de astăzi spuneau :

“ Nu aşa veţi rezolva problema evreiască.
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei !”

Iată ne-am apucat, cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.
Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, să suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi, fără milă, înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau ? ce cuvânt din limba română vi s-ar potrivi. Ne acuzaţi că am greşit în trecut ? Dar cine n-a greşit dintre voi ? Spuneţi-ne însă ce am greşit acum ? ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne îndemnaţi ieri să facem ?

Vine Profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de Jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre curate şi ne răpune el pe noi, pe Români.

Sub guvernarea fericită şi creştină a I. P. S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici Jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.
Niciodată, nici un cuvânt rău pentru Profesorul iorga. Totdeauna cu respect şi bună cuviinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.
“ Între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare. “

Ei bine, nu mai pot !
Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig :
Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.
Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu )care lansaseră ieri pe piaţă 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare de Dsa.)
Eu nu mă pot bate cu Dta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul şi nici situaţia Dtale.
N-am nimic. Dta ai totul.
Dar din adâncul sufletului lovit şi nedreptăţit îţi strig şi îţi voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte, căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele nevinovate.
Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la violenţă şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre.
Nu să ne înăbuşiţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci ca să ne bateţi la tălpi, să ne trimiteţi în Insula şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu tălpile în sus, şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.
Nu veţi întâmpina nici Dvs., Domnule Profesor Iorga şi nici ceilalţi toţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai o violenţă, ci nici măcar o propunere.
Dar de acum şi până voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi.
    Bucureşti, 26 martie 1938.
    Corneliu Zelea Codreanu

BIBLIOGRAFIE

ANDERS,G-ral Vladislav :        Memories, Paris, Ed. La Jenune Parques 1984.
AUSWAERTIGES AMT :        Deutsche Weissbuecher, Berlin, 1939
BASDEVANT, Denise:        Terres Roumanes contre vents et marees, Paris, Editions de l’Epargne, 1961
BONNET,Georges:        Defense de la Paix, Geneva, Les Editions du Cheval aile, C.    Bourquin, 1964.
BORREGO, Salvador:        Derrota Mundail, (Deruta mondială) Mexico, 1965.
BOTKIN, Tatiana:        Vie, Martyre et Sacrifice des Tsars (Viaţa, martitiul şi sacrificiul    Ţărilor).
BRITISH FOREIGN OFFICE (Ministerul Afacerilor Străine Britanic) :
            Documents concerning German-Polish Relations and the    Outbraeak of Hostilities Between Great Brtain and Germany ~ ~on September 3, 1939.
CARLAVILLA, Mauricio :    Pearl Harbour, Traicion de Roosevelt.
CHARPELEU:        La bete sans nom, Copenhaga, Las Editions diplomatiqoues, 1943. CHENNAULT, G-ral. Claire L :    Way of a Fighter, Robert Hotz, ed. , New-York, G. P. Puntan’s        Sons, 1949.
CHURCHILL, Winston:    The World Crisis 1918-1928 : The Aftermath, prima ed., Londra,    Thornton Butterworth, Ldt. 1929. The Second World War, 6 vol., Boston, Houghton Mifflin Companz, Inc. 1948-1953.
CIANO, Galeazo:        The Cioao Diaries, Editura Hugh Gibson, Garden City, New Zork, Doubledaz & Companzy, Inc. 1946.
CINTU, Chirilă:        Din Bucovina pe Oder, Rioa de Janeiro şi Madrid, Editura Dacia 1967.
CLAUSS, Max Walter        Der Weg nact Yalta, Praisident Roosevelt Verant wortung Heiledembreg, Vowinckel, 1952.
    CROCKER, George:        Roosevelt Road to Russia, Chicago, Henry Regenery Company,1959.
CODREANU, Corneliu:        Pentru Legionari, Bucure;ti, 1936.
CONTE, Arthur:        Yalta ou le Partage du Monde, Paris, Robert Laffont, 1964.
DOENITZ, Amiral Karl :        Memoires : Ten yiaers and Twentry Dayias, new-York Hillar House Publishers Lid, 1958.
DUGAN, James şi STEART :    Caroll : Ploieşti : Great Ground – Air Batte, I August 1943. New York, Random House Inc, 1964.
        De asemenea s-a publicat ca Tidal Wave.
DIEWERGE, Wolfgang :        Anschlag gegen den Feieden : Ein gelbbuch uber Grunspan und seine Helfershelfer. Minchen, F Eher nachf, 1939.
EASTERMAN, Alexandre L :    King Carol, Hitler and Lupescu, London, Gollancz Ltd. 1942.
ESSEN, Ruttger :        Den Rysca Elvationen, Stockolm, Fahlcianz si Gumaelius, 1941.
FEKETE, Attila :        Hungary ‘s Assassnanation.
FLEMING , Peter        The Fate of Admiral Kolchaak, New-York, Harcourt, Brace & World Inc. 1963.
FLYNN, John :            The Roosevelt Myth. New- York, Devin- Adair Company, 1948.
                Wihile you Slept, New. York, Viking Press Inc., 1951.
FORRESTAL, James :        Forrestal Diares, Walşter Millis ed. Cu colaborarea lui E. D.    Duffield, New- York, Viking Press Inc. 1951.
FRENCH FOREIGN OFFICE :    Frenc Yellow Book, ( Cartea Galbenă Franceză), 1939.
GAFENCU Grigore :        Preliminaires de la Guerre de l’ Est, Geneva, 1945.
        Les derniers Jours de l’ Europa, Zurich. 1946.
GLASER , Kurt :        Czeco- Slovakia, a Critical History, Calwel, Idaho, The Caston Printers Ltd. 1961.
GROVES, Leslie R. :        Now it can be told,New York, Horper & Brothers, 1962.
HENDERSON, Andreas :        Final Report, British Foreign Office (Ministerul Afacerilor Străine Britanic) 1939 ~            Failure of a Mission, New Zork, G.P. Putnam’s Sons, 1940.
HITLER, Adolf :        Mein Kampf, Munchen, 1926.
HULL, Cordelli :        The Memories of Cordel 1 Hull, 2 volume, New-Zork, The Macmillan Companz, 1984.
IRVING, David :        The Destruction of Dresden, London, William Kimber, 1963.
JASCH, Wenzel :        Potsdam 1945 : Historie d’un mensonge, (Potsdam 1945 : Istoria unei minciuni), Paris, Editions de la Table Ronde 1967.
JORDAN, George Racey :    From Major Jordan’s Diares, Belmont, Massachussets, Western Islands, 1965.
Lane, Arthur Bliss :        I saw Poland Betrazed, Belmont, Massachussets, Westers Islands, 1965.
LAURIE,A. P. :        The Case of Germany, Berlin, Internationaler Verlag 1949.
MARKHAM, Reuben H. :    Rumania under the Soviet Yoke, Boston, E. Meador, 1949.
MONTIGNZ, Jean :        Le Complot contre la Paix, 1935-1939, paris, Editions de la Table Ronde, 1966.
MONZIE, Anatole de :        Ci-devant, Paris, Ftammarion, 1941.
NOULENS, Joseph :        Mon Ambassade en Russie Sovierique, 1917-1919, Paris,    Plon, 1933.
OLIVER, George :        Roosevelt, the Man of Yalta.
PETRESCU-COMNEN,Nicolae :    Responsabilii, Verona, 1949.
            Preludi del grande drama, Roma, Edizioni Leonardo, 1947.
POLONIA, MINISTERUL
AFACERILOR STRĂINE :        Polish White Book : Offocoal Documents Concerning Polish- German and Polish-Soviett Relation, 1933-1939. Londra,1940.
PONCINS, Leon de :        Les Forces Secretes de la Revolution, Paris, 1933
POTEMKIN, Vladimir P. :        Histoire de la diplomatie, Paris, Librairie de Medicis, 1946
PRICE, George Ward :        Years of Reckoning, London, Cassel& Company,Ltd. 1938
PROST, Henri :        Destin de la Roumanie (1918 – 1954). Paris, Editions Berger Levrault, 1954.
RASSOMER, Paul :        Les Responsables de la Second Guerre Mondial.    (Răspunzătorii pentru cel de Al Doilea Război Mondial)
ROGGER, H., WEBBER, Eugen :    The European Right, a Historical Porfile, Berheley University of California Press, 1965.
ROMANESCU, Traian:        Traicion al Occidente, Mexico City, 1962.
ROMIER, Lucien :        Le Carrefour des Empires Morts. (Răscrucea Imperiilor moarte).
ROOSVELT, Elliott :        As We Saw It, New York, Duell, Sloan and Pearce, 1946.
SAINT-AULAIRE, Aug. Comte de :    Geneve conte le Paix, Paris, Plon, 1936.
SIMA, Horia :        Destinee du Nationalisme, Paris, 1946.
        Europe at the Cross Roads, Munchen, 1955
        Dos Movimentos Nacionalistas, Madrid, 1960
        La Crisis del Mundo Libre, Madrid, 1960.
        Cazul Iorga-Madgearu, Madrid, 1961.
SOKOLOV, Nicolas :        Enquete Judiciare sur l`Assassinat de la Famille Imperiale, Paris, Payot, 1924
SPENGLER, Oswald :        Jahre der Entscheidung, Munchen, Beck, 1933. 1933.
STURDZA, Mihai :        La Roumanie peut-elle combattre sur deux fronts? ( Poate România să combată pe două fronturi?), Lausanne, Payot,1916
        Avec l`Armee roumaine, Paris, Hachette, 1918.
        Katanga, el Occidente al Servicio del Comunismo, San Jose, Costa Rica, Librăria Lehman, 1962.
        World Government and International Assassination, San Jose, Costa Rica, Librăria Lehman, 1962 (Retipărită de American Opinion, Belmont, Mass, 1963).
        Open Letter to Their Excellencies, San Jose, Costa Rica, Lehman, 1962.
SZEMBECK, Jan conte de :    Journal 1933-1939. (Tradus din poloneză de J. Rzewska şi T. Zaleski). Paris, Plon, 1952.
THARAUD, Jean et Jerome :        L`Envoye de l`Archange, Paris, Plon, 1939.
THOMSON, Warren S. :        Danger Spots in World Population, New York, Alfred A.
            Knopf, 1929.
TELLER, E. şi BROWN, A. :    The Legacy of Hiroshima,Garden City, New York,Doubleday and Company, Inc. 1962.
UNITED STATES DEPARTMENT OF STATE : Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers, (Ministerul Afacerilor Străine ale Statelor Unite)   1944,Vol. IV, Europe.
VEALE, F.J.P. :        Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C. C. Nelson Publishing Company, 1953.
WEISZACKER, Ernest von :    The Memoirs of Ernest von Weiszacker.
WELCH, Robert:        The Politician, Belmont, Massachussets, Belmont Publishing Company,1963.
XENOPOL, A.D. :        Histoire des Roumains de la Dacie Trajane, (Istoria Românilor din Dacia Traiană),2 volume, Paris, 1896.

INDEX DE PERSOANE

A

Achile, Erou grec antic : X.
Agamemnon: Erou grec: X
Aldea, Aurel, General, Ministru de Interne: 41,217
Alecsandri, Vasile: 52
Alexandru, Regele Yugoslaviei : 16,62,86,104
Alphand, Herve, Ambasador francez la Moscova: 69,79.
Altenburg, Gunther: 188
Reprezentant german pe lângă Guvernul Român în Exil, dela Viena: 188,260,263.
Anastasia, Falsa mare Ducesă: 236.
Antonescu, Ion, Mareşal : VII, IX, 34-37, 39-42, 107-108, 125, 142, 164, 165, 171, 175-176, 179-180, 184-185, 188, 190, 192, 195-197, 199, 203, 205-206, 208-210, 213-225, 227, 229-233, 238-239, 243-246, 248-249, 255-256, 269.
Antonescu, Mihai, Ministru de Justiţie şi Ministru al Afacerilor Externe în guvernele Mareşalului Antonescu. Asasinat de comunişti împreună cu Mareşalul ; 34, 38-39, 181-182, 189, 203-204, 208-210, 213, 215, 218, 225, 227, 239, 245, 246.
Antonescu, Victor, Ministru liberal al Afacerilor Străine: 96, 106, 183.
Argetoianu, Constantin, Ministru de Finanţe şi al Afacerilor Străine, 13-14, 107-108, 144, 153, 199.
Arion, Mişu, Diplomat: 87.
Astor, Clement, Lord, Prim Ministru Britanic, 112, 267, 288.
Aureliu, Locotenent : 263.
Auschnitt, financiar, 144.
Arcizewski, Miroslav, Ministrul Poloniei la Bucureşti, ulterior Subsecretar de Stat la Ministerul de Externe Polonez: 25, 70, 76, 94, 133, 127, 132, 143.
Argeşanu, Ion, General, Prim Ministru răspunzător de asasinarea a peste 400 de Români legionari: 159, 160, 199, 207.
Averescu, Alex., Mareşal: 107, 249.
Avramescu, Gheorghe, General, Comandantul Corpului de Vânători de Munte în Campania din Rusia: 39, 249.
Axel, Principe de Danemarca: 150.

B

Bagdad, Eleonora, Româncă asasinată de Poliţia lui Carol al II-lea: 159.
Bălcescu, Nicolae; 52.
Baldwin, Stanley, Prim Ministru englez: 103, 112, 119.
Baliţă, Cneaz: 51.
Bănescu, Eugeniu: 210.
Banfy, Micloş, Ministru de Externe maghiar: 60.
Barboi (Cneaz)
Barthou, Jean, Ministru de Externe francez: 16, 59, 68, 74, 76, 101-103, 111, 142, 158, 165, 180.
Beaconsfield, Lord: V. Disraeli.
Basdevant, Denise, ziaristă franceză: 202, 213,
245, 251-252, 263.
Basta, General austriac: XI.
Beauregard, Costa de: 133.
Beck Iosif, Colonel, Ministru Polonez de Externe: 17-18, 23-25, 37, 30, 97, 152.
Beneş, Eduard, Ministru Cehoslovac de Externe: 8-9, 13, 25, 59, 62, 75, 81-82, 86-87, 89-92, 94, 97, 104, 135, 142, 200.
Bengliu, General: 207, 210.
Bernandini Filippo, Nunţiul Apostolic la Berna: 39.
Berry, Burton, Y., Reprezentant SUA la Bucureşti: 42.
Best, Werner, Dr., Înalt Comisar German la Copenhaga: 238, 246, 255, 256, 266.
Bethlen, Istvan, Conte, Prim Ministru maghiar: 60.
Bianu: 174.
Bib-Doda, Prenk Paşa, şef albanez, 54.
Biriş, Victor: 221, 222.
Blum, Leon, Prim Ministru Francez: 59, 68, 76-77, 103, 200.
Bodnăraş, Emil, Ofiţer trădător, Spion sovietic: 42, 263.
Boeru, Traian, Provocator introdus în sânul Legiunii, asasinul lui N. Iorga: 212.
Boncour, Paul: 24, 90.
Bonnefoy- Sibour, Ministru Francez în Danemarca: 160.
Bonnet, Georges, Ministru Francez de Externe: 157
Boris, Regele Bulgariei: 81.
Borman, Martin,, Şef Socialist-Naţional German: 143.
Bornemisza, Ana: 52.
Bova, Scopa, Renato, Ministrul Italiei la Bucureşti: 38, 246.
Brăileanu, Traian, Profesor: 34, 224.
Brâncoveanu, Constantin, (Domn): 259.
Brătianu, Dinu: X-XI, 40, 43-44, 106, 108, 149, 180, 206, 247, 258, 269.
Brătianu, Gheorghe, Şeful Partidului Liberal Dizident: 16, 20, 27, 47, 52, 88-90, 93-95, 107-109, 113-14, 117, 123, 149, 180.
Bratu, Colonel, Asasinul Inginerului Ionică: 232.
Broz, Iosif: V. Tito: 40, 45, 233, 277, 279.
Buckler, Emil: 261.
Bulbuc, Emil: 261.
Bulganin: Ministru Sovietic de Externe: 277, 279.
Bullit, William, diplomat şi autor american: 8, 59, 119.
Burghelea, Ion: 54.
Burk, Eduard: 285.
Burkhardt: 145.
Buttler, Subsecretar Englez la Externe: 145.
Buzdugan, Gheorghe, Membru al Regenţei, după moartea Regelui Ferdinand: 12
Buzeşti: V. Nicolescu-Buzeşti.
Byrnes, James: 259,267.

C

Canaris, Wilhelm, Amiral, Şeful Serviciului Secret al Armatei Germane: 173-177.
Cancicov, Mircea: 34.
Cantacuzino, Alexandru, Voluntar pe Frontul Spaniol împotriva comuniştilor, Asasinat din ordinul lui Carol al II-lea: 167, 300.
Cantacuzino, Gheorghe, General: 19, 113, 195, 263.
Cantemir, Dimitrie, Domn: 82, 249, 259.
Cariani, Gheorghe: 232.
Carol al II-lea, Rege-Călău: VII-X, XII: 11, 13, 18-24, 26-27, 32-35, 68, 74, 88, 90, 106, 115-16, 119, 121-22, 124-25, 130-33, 136-37, 139, 142-44, 148, 158-59, 161-71, 173-75, 180, 198, 201, 205-11, 213-14, 219, 226-29, 258, 270.
Carol I, Rege: 201, 230.
Castro, Fidel: 278, 280.
Cădere, Victor, Diplomat: 84.
Călinescu, Armand, Ministru de Interne şi Prim Ministru, răspunzător pentru asasinarea a sute de Români: VII, 15, 21, 23, 31, 76, 88, 98, 125-26, 133-34, 137, 142, 145, 158-59, 167, 183, 199, 205-06, 209, 211, 300.
Cătălina, fata lui Corneliu Z. Codreanu: 149.
Ceauşescu,: VII, VIII ,X, XII.
Cecil, Lord, politician englez: 103, 131.
Celmins, Gustav: 132.
Chamberlain, Austin, Sir, Politician englez: 154.
Chamberlain, Neville, Prim Ministru Britanic: 22-29, 89, 131, 135, 151-58.
Chateaubriand, Fr. Rene: 51.
Child, Richard: Ambasador American la Roma: 10.
Chirnoagă, Platon, General, Comandantul unei divizii pe Frontul Rusesc şi Comandantul Armatei Naţionale Române în 1944: 43-44, 220, 243, 251, 263.
Christescu (General): 56.
Christi, Vladimir: 43.
Christian I, Regele Danemarcei: 236.
Churchill, W., Prim Ministru Britanic: VIII-IX, 32, 43, 45, 47, 58, 68, 101-10, 112, 131, 154, 233, 237, 241-42, 259, 266-67, 284, 287-88.
Ciang- Kai-Şi, Preşedintele Chinei Naţionale: 279.
Ciano, Galeazo, Conte, Ministrul de Externe al Italiei fasciste: 25-26, 33, 97, 116, 148, 163, 170, 185-87, 190-92, 246.
Cicerin, Grigore, Ministru Sovietic de Externe: 8, 10, 67.
Cinghiţă, Sublocotenent. A comandat plutonul care a asasinat 40 de Români-legionari în Lagărul de exterminare de la Vaslui: 210.
Clemenceau, Geoges, Sir, Ambasador englez la Paris: 12.
Codreanu, Corneliu, Z. (Căpitanul): 8-12, 16, 19-22, 24, 47, 59, 75-76, 89, 98, 113-15, 121, 126, 129-30, 132-34, 137, 139, 141, 144, 159, 179-80, 186, 192, 195, 200-207, 209, 211, 213, 224, 229, 231, 264, 291-300.
Cogălniceanu, Mihail: 52.
Comnen (V. Petrescu-Comnen).
Constantin, Dumitru (Colonel): 229.
Constantin, General: 217.
Constantinescu, Ata:88.
Cooper, Duff: 135.
Coroamă, General, Comandant Militar al Bucureştiului în Sept. 1940: 34, 195, 214, 219.
Cortina de Fier: VIII.
Costaki, Lupu: 249.
Coulondre, Robert, Ambasador al Franţri la Berlin: 30, 31, 151.
Creangă, Ion: 51.
Cretzianu, Gheorghe, Diplomat român: 34, 83.

H

Halder, Franz, General; Şeful Statului Major German: 176-177.
Halifax, Lord, Ministru de Externe al Angliei: 28, 30, 89, 153.
Hambar, von, Căpitan: 56.
Hansen, Erich, General, Comandant al Misiunii Militare Germane în România: 39, 221.
Harriman, Averall, Ambasador SUA la Moscova: 40.
Hearst, Randolph, Ziarist american: 282.
Henderson, Neville, Ambasador Britanic la Berlin: 27-30, 151, 153, 156.
Henriot, Philippe, Deputat francez ucis de comunişti: 109, 180, 238.
Herriot, Edouard, Prim Ministru Francez: 59, 68, 83, 103, 109.
Hess, Rudolf, Şef socialist- naţional german: 218.
Hillgruber, Andreas, Scriitor politic german: 192, 216.
Hindenburg, Paul, Mareşal
Hiss, Alger, Spion sovietic în SUA, Primul Secretar General al Naţiunilor Unite: 23-24, 281.
Hitler, Adolf: 10, 14, 16-20, 22, 24-30, 32, 35-36, 39, 41, 44, 67, 93-94, 1+1, 103, 131, 133, 135, 140-44, 147-48, 155-56, 158, 162, 168-70, 176, 179, 184-85, 193-94, 196, 198, 214, 216, 218, 220, 231, 235, 237-239, 244, 246, 246, 256, 262, 266.
Hoare, Reginald, Sir, Ministru englez la Bucureşti: 144.
Holstein, Bent: 236.
Hoper, Trevor: 141.
Hopkins, Harrz: 37, 43.
Horia, Sima: V. Sima Horia.
Hrthy, Miklos, Regentul Ungariei: 60, 94.
House, Edward, Colonel SUA, unul din şefii Puterilor Oculte: 236.
Hruşciov, Nikita: 279, 284, 288.
Huntzinger, Charles, General francez:

I

Iasinschi, Vasile, Comandant legionar: 34, 43, 197, 221.
Iliescu, General: 57.
Ion Ghica Voievod: 261.
Ionescu, Locotenent Colonel: 139.
Ionescu, Nae: 66.
Ionică, Nicolae, Inginer, asasinat de Poliţia Regelui-călău Carol al II-lea: 159, 232.
Iorga, Nicolea: 13-14, 22, 107-108, 133-34, 144, 159, 164, 199, 299.
Ironside, Edmund, General englez: 156-157.
Iunian, Grigore: 106, 107.

J
Jackson, acuzator public: 177.
Janin, Maurice, General francez, trădător şi infam : 8-9, 59.
Jold, Alfred, G-ral, Şeful Statului Major German: 45, 195-196.
Joffe: 63.
Jora, Antioh: 52.
Jora, Dafina, Domniţa: 52.
Jora, Mihail: 52.

F

Ferdinand I, Rege Al României :
10, 60, 230, 249, 270.
Fiessner, General, Şeful Armatei Germane din Ucraina : 41.
Filaliti, G. Diplomat român : 83
Filip, 230.
Filiti, Căpitan : 56.
Fink, Renthe von : 157, 170.
Franco, Francisco, General Şef al Statului Spaniol: 116, 130, 145, 230.
Furducescu, Comisar-şef: 299.

G

Gafencu, Grigore, Ministru al Afacerilor Străine : 26, 33, 107, 130, 144, 147-48, 158, 161-63, 165 –66, 168, 191, 243, 245.
Gales, Prinţ de : 103.
Gauthier, General german: 174.
Găvănescu, Profesor : 225.
Gaxotte, Pierre, Istoric francez : 109.
George V, Regele Angliei : 18.
Georgescu Corneliu, Comandant legionar al Bunei Vestiri : 43.
Geraldina, Regina Albaniei : 145.
Geraud ; Andre (Pertinax) : 73-74, 109.
Gerstenberg, Alfred, General german : 156.
Ghelmegeanu : 208, 269.
Gheorghe, Ştefan (Voievod) : Gheorghiu-Dej, Aventuriei comunist, Dictator şi Călău al Neamului : VII, X, XII, 282.
Gherovici, Colonel, implicat în asasinarea lui Cornelui Codreanu : 138-139, 207.
Ghica, Alexandru, Şeful Siguranţei Generale în timpul Guvernului Legionar : 214, 218, 224, 226-27, 235.
Ghica, Dimitrie, Ministru al Afacerilor Străine : 68, 73-74.
Ghica, Emil, Grigorie şi Dumitru, Diplomaţi români : 83.
Ghidion (Preot) : 52.
Gerogescu, Teohari (Burăh, Teşcovici): VII.
Comamdament German: 32-33, 45, 175-76, 195-97.
Gigurtu, Ion : Prim Ministru : 106, 126, 142, 168, 169.
Goering, Herman, Mareşal : 16-17, 20, 26-29, 31, 45, 67, 86-89, 90, 93-94, 97-98, 103, 108, 118, 157, 159, 177, 185.
Goga, Octavian :21, 106, 109, 121, 123, 127, 131, 142m 190.
Goga, Veturia, 189.
Goldschmidt, Lazarus : 139.
Golia, Ieremia :249.
Gorbaciov, Mihail : 176.
Gorceakov, Ministru de Externe al Rusiei Ţariste: 69.
Gosset, Pierre şi Rene : 29.
Grecianu, Constantin, Diplomat român :188.
Grecu, Lucia :24.
Groza, Dumitru, Comandant legionar, Şef al Corpului Muncitoresc Legionar : 214, 225, 226,
Groza Petre : Avocat li om de afaceri român, Şef al Agenturii cripto-comuniste sovietice în România. Duşmanii Legiunei, între alţii Mareşalul Antinescu şi Ministrul german Ribbentrop, au pretins că era una şi aceeaşi persoană cu Groza Dumitru :44, 214, 226, 253, 265, 267.
Gruenspan, Herschel : 23, 135.
Guillaume, Baron : 76.
Gzr, Radu, poet legionar : 224, 225.

K

Kalinin, Mihail, Preşedinte URSS: 15, 76, 104.
Kanya, Kalman: 60, 94.
Keitel, Wilhelm, Mareşal, Şef al Înaltului
Kemenz, L. : 61, 262.
Kenan, Ministru SUA : 277.
Kennard, Howard :25, 30, 151.
Kennedy, John, Preşedinte SUA : 278-280.
Keppler, Wilhelm : 172.
Keller, General german:14, 16, 56.
Forestal, James, Şef al departamentulzui de stat al SUA: 45.
Franasovici, Richard, Ministru al Lucrărilor Publice: 113-14, 147, 149, 158.

Kerenski, Alexandru, (Kibiş Adlers) : 7, 56, 58, 214.
Kerilis : 109.
Killinger, Manfred, von, Ministrul Germaniei la Bucureşti : 36, 38, 215-16, 221, 223-25, 244.
Kim-Ir-Sen, Dictator comunist corean : 276.
Kirshen, Leonard, Autorul unei catţi despre lagărele comuniste de exterminare, speciale pentru legionari : 199.
Kolceak, Alexandtru; Amiral, Coandantul Armatei Naţionale ruseşti : 9, 45, 58, 104, 146.
Kossuth, Lajos : 52.
Kuhn, Bela, Dictator comunist, terorist bolşevic în Ungaria : 8, 59-60, 146, 200.
Kutiepov, General naţionalist rus, răpit de KGB în plin centrul Parisului : 21, 104.

L

Lahovary, Alexandrus : 57, 83.
Langa-Răşcanu : 62.
Laval, Pierre, Ministru de Externe francez, apoi Prim Ministru : 73, 91, 103, 109, 111-12, 131.
Lawrentiev, Ministru Sovietic la Bucureşti : 182, 217.
Le Rougelet, John : 43.
Leger, Alexis : 31, 106, 112.
Lahman, Herbert, Guvernator SUA : 7.
Lemery, Senator francez : 109.
Lenin, V. Ilici : 7, 8, 58, 67, 75, 102-103.
Leopold, Regele Belgiei : 97.
Lipsky, Iosig, Ambasadorul Poloniei la Berlin : 15, 17-18, 23, 25, 29-30, 151, 156.
Litinov, Maxim, Ministru de Externe sovietic : 8, 12, 67-69, 82, 90.
Lloyd, George, David, prim Ministru al Angliei : 58, 154.
Londonderry, Lord :103, 135.
Lothain, Lord : 103, 112.
Ludendorff, Erich von, General german : 10.
Luca, V : VII.
Ludwig, Colonel : 261.
Lukasievici, Iulius, Ambasador polonez la Paris : 152.
Lunacharski : 7.
Lupescu, Elena Wolf, “Duduia”, amanta lui Carol II : 13, 71, 74, 123, 174, 183, 198, 201.
Lupu, Nicolae, Dr. : 50.
Lvov, Prinţ, Şeful Primului Guvern Revoluţionar Rus : 7.

M

Mac Arthur, General, Comandant al Forţelor SUA în Pacific : 276.
Mac Carthz, Joe, Am politic american : 201, 275.
MacDonald, Ramsay (Premier Britanic) : 68, 101, 103.
Macoveanu, Maior, unul din asasinii lui Codreanu: 137, 138, 207.
Madariaga, Salvador, Scriitor spaniol : 281.
Madgearu, Virgil : 203.
Malamuceanu, Comisar : 299.
Malaxa, Industriaş : 122, 140.
Manciu, Prefectul Poliţieei Iaşi : 10, 11.
Mandel, Iuliu : X-XI, 39-41, 43-44, 76, 80, 106, 108, 122-123, 149, 207, 243, 250, 258-59, 269.
Mannerheim, Carl, Mareşal, Preşedintele Finlandei : 23, 233, 249.
Manoilescu, Grigore : 43.
Manoilescu, Mihai : frate cu Grigore, Ministru în ultimul guvern al lui Carol II : 142, 169, 188.
Manuilă, Sabin : 221.
Mao-Tse-Dung : Şef comunist chinez, Călău al Poporului Chinez : 275, 285, 288.
Maria, Regina României : 10, 60, 121.
Marin, Vasile, Comandant legionar,avocar li ziarist de renume, căzut în Spania în războiul împotriva comuniştilor : 121, 140, 170, 182, 293.
Marinescu, Gavrilă, Prefectul Poliţiei din Bucureşti, perticitant activ la multiplele asasinate organizate de Carol II : 125, 137, 210.
Marioara, Prinţesa României : 116.
Marshall, George, General, Şef al Departamentului de Stat American : 288.
Marty, Andre, Aventuriei comunist, origine incertă : 58, 59.
Marx, Karl : 124.
Masaryk, Thomas, Preşedinte al Cehoslovaciei, lider al Puterilor oculte : 58-59.
Masseorul Regelui : 137.
Maurras, Gharles : 180.
Mavrocordato, Alexis, Locotenent, mort în lupta împotriva Bolşevicilor : 55-56.
Mavrocordato, Edhar, Diplomar român : 83.
Mc Carthy, Joe : 276.
Meissner (Ministru german) : 94, 95.
Micescu, Istrate : 125, 131.
Mihai I, Regele României : VIII-X, 11, 34, 40-41, 44-45, 161, 165, 170, 180, 249, 250, 255, 259, 269, 275.
Mihai Viteazul : XI, 10, 55.
Mihai, Mare Duce, frate Ţarul Nicolae al II-lea : 7.
Mihailovici, Draga, General iugoslav : 40, 43, 233.
Mihailache, Ion : 123.
Milan, Regele Serbiei : 117.
Milch, General : 96.
Miller, General : 21, 104.
Mişu, Nicolae, Diplomat român : 83.
Miron Cristea, Patriarh : 21, 25, 131, 133, 145, 199.
Mironescu, Gheorghe : Ministru de Externe : 66, 76, 80, 106.
Mironovici, Radu, Comandant legionar al Bunei Vestiri : 220-221, 224.
Mitilineu, Carol, Diplomat român : 83, 107.
Moch, Jules, Ministru de Interne francez : 271.
Molotov, V:, Ministru de Externe al URSS : 14, 17, 28, 40, 147, 149, 193-194, 247, 281, 287.
Monzie, de : 136, 152.
Morgenthau, Hans : Ministru SUA : 278.
Moruzov, N. Şeful Ssi al Armatei Române sun Carol II : 167, 173-177.
Mozcinski, ultimul preşedinte al Poloniei interbelice : 158.
Moţa Ion, Comandant legionar, mort în Spania în lupta împotriva comuniştilor : 121, 140, 170, 182, 293.
Muller, Iosif, Căpita, omul lui Canaris : 173-74, 176-77.
Munck, Edward, Ministru danez de Externe : 159.
Muşat, Roman : 51.
Murphy, Robert : 41.
Mussolini, Benito : 15, 30-31, 33-34, 39, 44, 67-68, 101, 103, 108, 144, 157, 161, 163, 170, 185-86, 190-91, 196, 237, 239.

N

Nan, Cneaz : 51.
Nantouillet, Marchiz, Prat de, Ministrul Spaniei la Bucureşti : 116.
Napoleon III : 52.
Nasser, Gamal, Abdel, Preşedintele Egiptului : 279.
Natalia, Regina Serbiei (Dinastia Obrenovici) : 116-117.
Neel-Buston, Lord : 154.
Negri, Constantin : 51-52.
Negri, Elena : 52.
Negri, Evghenia, Stareţă : 52.
Negrin, Lopez-Juan, Dictator sângeros şi terorist Preşedinte al Republicii Spaniole : 115, 118.
Negruzzi : 52.
Neron : 200.
Neubacher, Herman, Dr. : 36-36, 221.
Neurath, Konstantin : 18, 91-92, 111.
Nicodim, Patriarh : 206.
Nicolae al II-lea, ultimul Ţat al Rusiei : 7-8.
Nicolescu, Nicoleta, Şefa Organizaţiei Feminine Legionare, torturată şi asasinată de Poliţia lui Armand Călinescu : 26.
Nicolescu-Buzeşti, Membru activ al Bandei de Trădători şi Veleitari de la 23 August 1944, Ministru de Externe : 130, 249, 252.

O

Ostrovski, Ministru Sovietelor la Bucureşti : 88.
Obrenovici, Alexandreu, Regele Serbiei : 85, 117.
Olga, Mare Ducesă, sora lui Nicola II : 236.
Occident : VIII.
Omul Genevei : 82, 106.
Orehovius : 51.
Orleanu, M. Senator : 117.
Owsley, A. Dipl. SUA : 149.

P

Paladinul Mareşalului : 239.
Pantazi, Constantin, General, Ministru de război sub Antonescu : 34, 179.
Papen, Franz : 182.
Pascu, Dan : 138.
Patrăşcanu, Lucreţiu, VII, 247.
Patrirhul-Diavol : 145.
Patton, Goerge, Generalul SUA : 45.
Pauker, Ana (Rabinsohn) Aventurieră comunistă, Spioană sovirtică : VII, X, XII, 271.
Paul, Principe Regent al Iugoslaviei (Dinastia Karagheorghevici) : 223.
Pavelescu, Gheorghe (Guţă), Lagionar aqsasinat de Poliţia lui Carol al II-lea : 143, 246, 255.
Perth, Justus : 188.
Petain, Ph. : Mareşal, Şef al Statului Francez : 104, 111, 180.
Petala, Vintilă, Diplomat român : 272.
Petre (Ţăran moldovean) : 261-261.
Petrescu, Titel : 247.
Petrescu-Comnen, Nicolae, Ministrul României la Berlin : 16, 18-21, 86-88, 90-98, 192.
Petrovicescu, Constantin, General, Ministru de interne în Guvernul Legionar : 34-35, 182, 218, 224, 263.
Petru cel Mare : 249.
Pilsudski, Iosif, Mareşal, Şeful Statului Polonez : 31, 102-103, 157, 159.
Pion, Colonel : 226.
Pius XII, Papă : 191.
Podul Elefterie : VIII.
Pop, Valer : 187-189.
Popa, Emil : 220.

S

Schirach, Baldur von : 198
Schleicher, Kurt, General german : 18.
Schmidt, Paul, Interpretul lui Hitler : 175.
Schunke, Colonel, Ataşat Militar German la Bucureşti : 19, 93.
Sheba, Jan, Ambasador Cehoslovac la Bucureşti : 116-18.
Sidorovici, Colonel : 149, 198.
Sikoroski, Wladislaw, General : 241, 287.
Sima, Horia : 32-36, 42-43, 168, 182-83, 203, 205, 209-10, 213, 218, 221, 225, 229, 239, 246, 255-258, 263.
Simon, John : Ministru de Externe al Angliei : 68, 101, 103.
Simovici, Duşan : General : 36, 223.
Sîngheorghe, Ion, Profesor : 43.
Slavek, Valery, Colonel : 28.
Smigly-Rydz, Mareşal, succesorul lui Pilsudski : 20, 29, 158.
Smuts, Lan, Şeful Guvernului Africei de Sud : 59.
Sonino, Ministru Italian de Externe : 58.
Sorge, Agent al lui Canaris la Tokio, spion sovietic : 195.
Sosnowski, kazimeriz, General : 32.
Stalin, Iosif , V : VIII-IX, XI-XII, 7, 42-43, 67, 102, 165, 241-42, 258-59, 262, 287-288.
Stargewski, Diplomat polonez : 149.
Staunig, Thorwald, Prim Ministru Danez : 236.
Stefanik, Milan, General : 8, 25, 59,
Stere, Constantin : 5.
Stoiadinovici : 223.
Stevenson : 280.
Stoicănescu, Constantin : 233, 261.
Stomoniakov, Delegatul lui Stalin pentru Negocierile dela Riga : 69-70, 73.
Straczewski : 149.
Streicher, Julius : 211.
Stressemann, Gustav : 68, 155.
Stupida lovitură : 225.
Sturdza, Alexandru (Mare logofăt) : 51.
Sturdza, Ana : 261.
Sturdza, Constantin : 56.
Sturdza, familia, scurt istoric :51-56.
Sturdza, Ilie-Vlad : 167, 261.
Sturdza, Ion (Mare Htaman) : 51.
Sturdza, Ion-Sandu, Domn : 117.
Sturdza, Jean, Locotenent : 56.
Sturdza, Mihalachi : 51.
Sturdza, Vasile : 51.
Sukarno, Ahmed, Dictator gilosovietic al Indoneziei : 278.
Supra-alimentata Pompadour a decadenţei româneşti : 71.
Szembek, Ian, Diplomat polonez : 17, 19.

Ş

Şeicaru, Pamfil, Directorul Ziarului Curentul : 248, 250.
Ştefan cel Mare : XI, 51, 62, 161.
Ştefan, Gheorghe (Domn) : 51, 261.
Şteflea, Ştefan, General : 41, 185, 244, 249.
Ştirbei, Barbu : 40-41, 247,118, 142, 144, 146, 158, 164-66, 180-82, 202, 215, 249, 267, 270.

T

Tabouis, Genevive, ziaristă franceză, specializată în dezinformare, manipulare minciună ; 67, 85, 109, 112.
Tătărescu, Gheorghe : 83, 96, 98, 123, 125, 131, 168, 199, 208.
Teleki, Pal : Prim Ministru Maghiar : 60, 169, 191, 194.
Tehnicieni pedanţi : VIII.
Tharaud, Jean şşi Jerome, scriitori politico francezi : 200.
Thiers, Louis Adolphe : 122.
Tiso, Iosif, Broz : 40, 45, 233, 277.
Titulescu, Nicolae, Ministru Român de Externe, cripto-comunist şi promotor din umbră al imperialismului sovietic : 13-19, 49, 62, 71, 73-77, 79-84, 86-93, 96, 98, 103-109, 115.
Azalaszi, Ferenc, Şeful Crucilor Însângerate maghiare : 61, 262.
Tolstoi, Nicolae : 176.
Tomiţă, Căpitan : 231.
Tomşa (Vodă) : 180.
Toynbee, Arnold, Istoric englez : 253.
Trevor-Roper, H.R., Profesor şi autor englez :141.
Triper, Jean, Ministru francez la Riga : 70.
Trotzky, Leon-Bronstein : 7, 62.
Truman, Harry, PreşedinteUSA: 267, 276, 287-88.
Tukhacevski, Mihail, Mareşal sovietic : 21.
Ţânţăreanu :227.

U

Umbra lui Cornelui Codreanu : 209.
Un nou <Kerenski> : 214.
Uradel : (Cneaz) : 51.
Urdăreanu, Ernest, (Murdăreanu),
Ureche, Nistor, Mare vornis şi Cronicar : 52.

V

Vaida-Voievod, prim Ministru ; 14, 76, 80, 106, 123, 188, 195.
Voievod : VIII.
Vaillat, Xavier .180.
Van, Fleet, General SUA : 277.
Vanger : 148.
Victor-Emanuel, Regele Italiei : 39, 191, 246.
Vîshinski, Andrei, Comisar sovietic la Externe : 44, 285, 259.
Vlahuţă, Alexandru : 51.
Vlasov, Andrei, General rus antistalinist : 262.
Voievod, Vaida : 14, 76, 107, 199, 295.
Vojen, Victor, Comandant legionar : 172, 216, 217.
Vorobchievici, Colonel, Ataşat Militar român la Berlin : 33, 162, 165.
Vulgară bârfitoare : 250.

W

Walker, General SUA : 280.
Weideman, Căpitan : 135, 143.
Wezgand, Maxime, General francez : 180.
Wilson, Woodrow, Preşedinte SUA : 8, 49, 58, 62, 238, 281.
Wolthat : 96.
Weizsacker, Ernst, Subsecretar de Stat la Wilhelmstrasse, Preşedinte al Germaniei Federale : 27, 176-77, 198.
Wessel, Horst : 197.

X

Xenopol, A.D. : 51.

Y

Ybarnegarz : 180.


Z

Zamfirescu, Duliu, Alexandru : 148,
161.
Zăvoianu, Colonel :208.
Membru marcant al Camerei lui Carol al II-lea.
Zeciu, Colonel : 138.
Zinoviev, Grigore : 7.
Zogu, Regele Albaniei : 26, 145.

INDEX DE IDEI, LOCURI, FAPTE, EVENIMENTE

A

A la Moscovita: 83.
A uita pe Soldatul Român: 248.
Abdicarea motivată a Regelui Mihai: 259.
Abernon (Lord): 154.
Acapararea Comerţului de către: 134.
Acord Franco-German: 135.
Act de Abdicare: IX.
Act de curaj: 137.
Acuzator Public: 177.
Adevărata măgărie: 144.
Administrator evreu pentru o Biserică creştină: 271.
Afacerea cu Ostroavele: 185, 217.
Aftermath The, (Consecinţe, urmări, sechele): 59, 101, 301.
Agresiunea fatală asupra Greciei: 186.
Ajutor de boală: 139.
Alegeri falsificate, primite ca autentice: 267.
Alianţa secretă dinte Casa Albă şi Kremlin: 278.
Ameninţări britanice: 158.
Arbitrajul dela Viena: 170.
Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ, ca ei : 299.
Apropierea germano-rusă : 147.
Anti-Munchenul : 135, 151.
Amnistia tuturor : 229.
Armament cu Wickers : 164.
Armata Bulgară : 249.
Armata Naţională : 260.
Armata Roşie : 7,
Armatele Japoneze : 129.
Asasinarea a 40.000 Ofiţeri germani : 39.
Asasinarea morală a Căpitanului : 200.
Asasinat prin omisiune : 63.
Asasinii celor 15. 000 de Ofiţeri Polonezi : 176.
Asasinul Căpitanului : 137, 139, 168.
Ascultaţi pe veneratul nostru : 258.
Ascunsele hrube : 58, 132.
Averescule, nu uita, cz mâna pe spadă : 249.
Argiva Lojlei Masonice Bucureşti : 227.
Asasinată prin tăierea sânilor : 26.

B

Basarabia: 7, 34, 70, 71, 82, 83, 89, 107, 108, 115, 128, 144, 148, 149, 165, 68, 189, 195, 246, 253, 259, 261.
Banat: 236.
Banca Naţională: 122, 137.
Bariera neştirbită de sârmă ghimpată: 65.
Bătălia Ardenilor: 265.
Bătrâni cu barba şi ciubuc : 53.
Bazele legaleale atrocităţilor : 131.
Behemot iresponsabil şi anonim : 281.
Berchtesgaden : 23-25, 137, 145, 158, 171, 216, 218, 220.
Bestia comunistă : 289.
Bestia Fără Nume : 101, 236, 279, 288.
Bici al lui Dumnezeu : XI.
Bine aţi făcut : 137.
Biserica Ortodoxă : 296.
Blackburn : 26.
Blitzkreig : 32.
Bucovina : 114, 123, 148, 150, 166.

C

Cadrilater : 151.
Căile Ferate Române : 113, 114, 158, 165.
Cairo : 40, 247, 250, 251, 252.
Călăii Regelui9 : 137, 139, 169.
Calais : 136, 137.
Călătoria-dezastru : 147.
Călcâiul Moscovei : 258.
Calea spre iertarea păcatelor : 285.
Calm germanic . 256.
Cal Troian : X.
Călugăreni : 56.
Cămăşile Albastre : 127.
Cămăşile Verzi : 127, 213.
Camp David Spirit : 279.
Căpitanul a fost răzbunat : 137.
Căpitanul trebuia suprimat : 129.
Căpitanul vostru de ieri : 213.
Capitularea dela 23 August 1944 : 166, 227, 254.
Cârdăşia Titulescu-Beneş : 115.
Carol şi camarila : 159.
Carol şi ţiitoarea : 171.
Carpaţii Meridionali : 257.
Carpaţii Moldoveni : 56, 150, 163, 249.
Cartea Albastră britanică : 156.
Casa de Credit a Armatei : 214.
Castraţi mintal : XI.
Cât timp voi fi pe tron, nu va fi război ! : 103.
Cazacii : 215.
Cârpe cu care duşmanul…: XI.
Cea mai tâmpită calomnie . 124.
Cehoslovacia : 8, 17, 18, 68, 86, 89, 90, 94, 96, 109, 116, 142, 146, 267.
Cei ce nu sunt iniţiaţi : 119.
Cel mai plin de păcate : 131.
Centrul conspirativ dela Palat : 207.
Cercetat-au guvernele postbelice Americane? : 283.
Chestiunea cehoslovacă : 135.
China : 44, 288.
Chişinău : 79.
Cimitirul Legionar Predeal : 159, 214, 168, 189, 246, 261
Budapesta, 8, 49, 60, 61, 67, 69, 187, 248, 249, 279.
Bulgaria : 82, 103, 108, 148, 166, 197, 147, 184.
Bunul şi Credinciosul Popor : 270.
Cine este acest tânăr? : 133.
Cipru (Insula) : 253.
Cir-condiţionare cerebrală : XI.
Cluj : 23, 61, 62.
Codrii Tâncăbeştiului : 137.
Combinaţia Tătărescu-Gafensu : 168.
Cobminaţia Tătărescu-Giugurtu : 168.
Combinaţia Giugurtu-Manoilescu : 169.
Comerţ legionar : 134.
Comerţ românesc : 134, 299.
Comisar Sovietic din Harkov : 173.
Comisia de Anchetă a Crimelor Regelui Carol al II-lea : 229.
Comosia de investigaţii a Exceselor ungureşti : 260.
Comisia Drepturilor Omului : 289.
Comisia Ruso-Română din Tirghina : 217.
Complot Legionar : 24, 134.
Complotul Generalilor : 177.
Condamnarea României la Muncă Silnică pe Viaţă : 259.
Conferinţa de Pace, Paris : 259, 303.
Conferinţa din Quebec : 248.
Conferinţa din Teheran : 248.
Consacrarea stăpânirii iudaice in România : 296.
Consilieri Regali : 159.
Consiliu de Coroană : 145, 164.
Consiliu de Război Restrâns : 223.
Consiliul Comisarilor Poporului : 7.
Consiliul Duprem : 8.
Consorţiul Marinescu-Moruzov : 167.
Conspiraţia comunismului mondial : 205.
Constituţia dăruită (febr. 1938) : 131, 213.
Constituţia de la 1923 : 258, 269, 295, 296.
Convenţia Militară Româno-Germană din Septembrie 1940 : 186.
Convenţie de Armistiţiu : 42, 127, 156, 276.
Convenţie Feroviară cu Rusia Sovietică : 81-82.
Convenţie Militară Franco-Sovietică : 73, 91, 104, 109, 111.
Copenhaga: 134, 135, 137, 143, 149, 151, 159, 167, 171, 233, 255, 266, 267, 301.
Coridor (Danzig) : 24, 25, 28, 152-155, 158, 237.
Cornul Luncii : 51.
Corpul de Voluntari Români : 260.
Crima de război, cea mai mare, autentic cunoscută : 262.
Cuibul lui Ion Vodă : 220.
Culoarul Dunăre-Carpaţi : 257.
Curentul (Ziar) : 248.
Cuvântarea mncinoasă : 250.
Cuvinte mincinoase : 155, 201.

Cu noi este Dumnezeu : 230.

D

Dacă am avea şi noi scule : 98.
Datoria lor era alta : 210.
Declaraţia de Război a României : 55, 224, 230.
Declaraţia de Repudiere : 80.
Declaraţiile de Garanţie : 24, 155.
Decorarea Reglui Mihai de către Mareşalul Tolbuhin : XI, 267.
Decret de Amnistie Generală : 229.
Decretul din 8 Decembrie 1940 : 229.
Demibilizarea mişcării Legionare : 291.
Demonstraţie loialistă : 270.
Depresiunea Deva : 257.
Dictatorul sângeros al Iugoslaviei : 277.
Dien-Bien-Phu : 276, 277.
Dictatura celui mai rău : 131.
Diplamoţie secretă : 119.
Discursul Inaugural : 213.
Discursul lui Goring : 157.
Discursurile provocatoare şi războinice : 25, 155.
Dispreţ pentru Poporul Român : 295.
Distrugerea Instalaţiilor petrolifere : 144, 162, 163.
Document unic în Istoria Prăbuşirii Monarhiilor : 269.
Doftana : 143.
Doi Eroi Legionari : 183.
Dillersheim (lagăr) : 261.
Drept în piept, ticăloşilor, căci e piept românesc ! : 179.
Drepturile şi poziţiile furate românilor : 296.
Dresda : 43.
Diplomaţie secretă : 119.
Durazzo : 55.

E

Erou : XI.
Eşti un incorect : 300.
Eşti nu necinstit sufleteşte : 300.
Erupţia lui Leon Blum : 77.
Esthera este Regină : 200.
E tot ce mai putem face pentru voi : XII.
Executarea Mareşalului Antonescu :267.
Executate de două ori : 232.
Exilul : XII.
Expulzarea lui Carol al II-lea : 99, 171, 174.

F

Factorul comun al Infamiei : 227.
Factorul Român : 148.
Falanga : 230.
Făgăduinţe britanice mincinoase : 152, 157, 158.
Falsul Armistiţiu : 253.
Fantasmagorii bine socotite : 140.
Faptul polonez : 155.
Fertila colaborare Titulescu-Litvinov : 81.
Finlanda : 7, 80, 125, 163, 215, 232.
Floarea Tineretului Român : 161, 219.
Focşani-Nămoloasa-Galaţi : 41, 42, 257.
Fond de îmbuibarem de dezmăţ social şi de desfrâu sexual : 281.
Frontul Democrat Patriotic : 41.

G

Graniţa germană a tuturor frontierelor României Mari : 16, 20, 23, 26-27, 86-91, 93.
Garanţiile franco-britanice : 26, 28, 87, 89, 111, 145, 146, 148, 152, 153, 155, 162, 168, 191.
Garda Legionară : 210.
Gdynia : 153.
Generaţia compromisă : XII.
Genereţia stalinistă : XII.
Gentelmen agreement : 182.
Grandomania politicei italiene : 170.
Graniţele noastre răsăritene : 15, 79, 82, 83, 147, 185.
Grăsuţele salarii dela Europa Liberă : 271.
Grecia : 15, 34, 102, 186,, 197,
Grozavul atentat : 159.
Gurile Dunării : 143, 163, 194.
Guvern de asasini : 159.
Guvern mondial : 282.
Guvern Naţional Român în Exil : 42, 43, 44, 260.
Guvern Provizioriu : 7.
Guvernele emasculate : 170.
Guvernul din Washington : 42, 115, 152, 153, 248, 275,
Guvernul Finlandez : 65, 233, 249.
Guvernul Internaţional al Naţiunilor Unite : 278.
Guvernul Leton : 258.

H

Hango : 215.
Harakiri : 216.
Haţeg : 257.
Hector : Erou grec antic : X.
Helsingfros (Helsinki) : 65, 80.
Hiroshima, Nagasaki : 44, 304.
Hitler Jugend : 149.
Hotel de Bergues : 73.
Hrube comuniste şi cominizate : 276.
Hunedoara : 257.

I

Ierarhie agrră : 124.
Împotriva Oştirii şi a Ţării : 294.
Împreunarea sufletelor : 285.
Încercerare forţată într-o casă de nebuni : 280.
Închisoarea Jilava : 35, 129, 138, 139, 143, 195, 198, 203, 204, 208-211, 230, 305.
Închisoarea Lugoj : 230, 231.
Închisoarea Sighet : X.
Îndrăzneala câtorva şi mişelia celor mulţi : 133.
Insigne cabalistyce : 148.
Instituţia monarhică nu mai corespunde … : 269.
Într-o zi vă vom uita : XII.
Înţelegerea Balcanică : 15, 19, 105, 146, 161, 186.
Înţelegerea în sânul fiecărei pribegii : 285.
Înţelepciunea patriotică a lui Iuliu Maniu : 250.
Istoria unei Mari trădări : 178.
Iugoslavia : 9, 11, 15, 36, 74, 81, 86, 89, 92, 142, 223, 241, 242, 261, 272.
Izvor otrăvit şi înşelător : 175.
Insula Şerpilor : 300.
Insula Înaltului Demnitar : 134.
Înstrăinarea sufletului păturilor conducătoare româneşti : 239.

K

Kremlin : 60, 63, 68, 70, 75, 81, 83, 86, 194, 197, 258, 278-79, 287-288.
Katyn : 176, 177.

L

Lagărele de concentrare germane : 36, 170, 289.
Lagărul Vaslui : 210.
Lagărele de exterminare : 43, 199, 241, 250, 261.
Legaţia Britanică din Bucureşti : 259.
Legaţia Rusească din Bucureşti : 166.
Legislaţie lovită de nulitate : 296.
Legiunea Arhanghelului Mihail : 12, 114, 123, 125, 127, 165, 168, 199, 200, 202, 208, 213, 223, 229, 271.
Legiunea Britanică a Foştilor Luptători (Stahlern) : 103.
Legiunea Ungară : 52.
Legiunea Voluntarilor Români : 58. Liga Naţiunilor : 11, 16, 17, 21, 68, 105, 146, 169.
Livreaua albastră : 134.
Lobkowitz (Palat, Viena) : 260.
Lovitura de Stat dela 23 August 1944 : 248, 263.
Lovitura de Stat dela Ianuarie 1941 : 209, 213, 223.
Lovitură de Stat : 180, 292, 296.
Lugoj : 12.
Lumea liberă şi Lumea Robilor : 280.
Lumină nouă ne vine dela Răsărit : 60.
Lumimi ascunse de Istoricii noştri : 52.
Lunga Telegramă : 87.

M

Martir : XI.
Măcelul din Pădurea Tâncăbeşti : 139.
Măcelul muştelor : 288.
Măcelul Patrioţilor Unguri : 279.
Madrid : 116, 145, 301, 303.
Mafie internaţională : 201.
Mafie ocultă : 201.
Magistratura : 134.
Mahomed II, Sultan turc : XI.
Majorat ţărănesc : 124.
Mamele şi Nevestele americane : 37.
Manciuria : 130.
Manevra Falsului Armistiţiu : 252.
Mântuirea stă nuami în Adevăr : 272.
Maşini furate : 252.
Mărăşti, Mărăşeşti : 56.
Marea Baltică : 158, 175.
Marea Neagră : 80, 175.
Marea razie : 159.
Marsilia : 85.
Mărturia Jamdarmului Sârbu : 137.
Masivul Bihorului : 257.
Mein Kampf : 141, 302.
Memel : 145.
Memoriu către Conferinţa de Pace (Paris, 1946) : 116, 243, 251, 260.
Memoriu privind Războiul contra Germaniei şi Ungariei : 256, 257.
Metodele Carol-Lupescu : 239.
Mica Înţelegere : 19, 86, 95, 146.
Milioane de Franci elveţieni : 252, 271.
Mincinoase şi sângeroasa nălucă a Revoluţiei Franceze : 53.
Minciuna unui pretins armistiţiu : 250.
Miniştrii dele Sighet li Râmnic : XII.
Mişeleasca lovitură : 133.
Mişelescul asasinat : 98.
Misiune Economică Germană : 144.
Misiunea Militară Franceză : 249.
Mistificarea dela Cairo : 250.
Monopolul Regal asupra Contractelor de Armament : 122, 164.
Moştenitorii spirituali ai lui Titulescu : X-Xii, 166.
Mormântul celor 15.000 de Ofiţeri Polonezi : 246.
Mostrele neobiectivităţii şi fanatismului : 202.
Mucenicia Poporului Român : 250.
Muncă silnică pe viaţă : 259.
Muncitorimea evreiască : 136.
Munţii Apuseni : 150, 257.
Munţii Tara : XI.
Muscalul a ajuns la Chişinău : 79.

N

Naşii (Revoluţiei Bolşevice) : 146.
Nămoloasa-Galaţi : 41, 42, 163, 249, 157.
Neamul Românesc (ziar) : 134.
Nebuneasca agresiune : 145.
Necinstitsufleteşte:300.
Niciun soldat, niciun cartuş, niciun dolar mai mult : 59.

Nistru : 15, 57, 79, 82, 83, 243, 244, 248, 255.
Noaptea Sfântului Andrei : 137, 139.
Noaptea Sfântului Bartolomeu : 143.
Noi n-am avut tinereţe : 225.
Norvegia : 36, 162.
Nouă Răzbunători : 159.
Nu aşa veţi rezolva problema evreiască : 299.
Nu el ne poate salva pe noi, ci noi pe el : 285.
Nu mă pot bate cu Dumneata : 300.
Nu se găsise nici un Soldat Român : 179.
Nu voi fi un nou Kerenski : 214.

O

Oamenii Partidelor : 52.
Oamenii Ţării : 52.
Odeasa : 37, 175, 287.
Ofertele lui Hitler către Polonia : 237.
ONU poartă pe fruntea ei pecetea Moscovei : 281.
Opera de sabotare : 98.
Opinia publică română : 24, 81.
Oraşul liber Danzig : 23, 25-28, 152-156, 158, 236.
Organizarea militară teritorială : 124.
Organizarea Călăraşilor şi a Dorobanţilor : 125.
Organizaţia Feminină Legionară : 26.
Organizaţie de freneticvi, de înspăimântaţi şi de conspiratori : 281.
Ostwal : 262, 110-116, 122, 125, 1153, 172-173, 188, 190, 156, 174, 313.

P

Pabeda victoriei : XI.
Pace separată : 247.
Pact de Asistenţă Mutuală Franţa-Uniunea Sovietică : 73, 91-92.
Pact de Neagresiune Polono-Sovietic : 143.
Pact Quadripartit : 193, 194.
Pact Româno-Sovietic de Neagresiune : 13, 15, 65-70, 75, 80, 81, 107, 165.
Pactul Anti-Comintern : 129, 145.
Pactul de Definire a Agresiunii : 81.
Pact Fundamental al ONU : 278.
Pactul polono-Sovietic de Neagresiune : 14, 68, 75, 80, 82, 143, 165.
Pactul Ribbentrop-Molotov : 28, 147,
Păcatele Tatălui : 270.
Păpuşi ale Puterilor Oculte : 267.
Partidele Istorice : 258.
Partidul Conservator : 269.
Partidul Liberal Dezident : 16, 19, 47, 88.
Partidul Naţiunii : 169.
Partidul Naţional Liberal : 124, 272.
Partidul Naţional Ţărănesc : 123, 258.
Partidul Totul pentru Ţară : 123, 291.
Partidul Ubic F R N : 144.
Partizanii iugoslavi : 233, 266.
Patrioţii unguri controlau situaţia la Budapesta : 279.
Pearl-Harbour : 37, 237, 301.
Permanenţele Statului şi NKVD-ul regimului : 207.
Perversiune socială ştiinţific programată : 282.
Pestelcuţia de piele de purcel : 148.
Petroşani : 257.
Piatra-Neamţ : 261.
Planul Barthou-Beneş-Titulescu : XI-Xii, 20-23, 25-26, 28, 81-84, 86-91, 93-96, 98-99, 101, 104,
Planul Generelului Averescu : 249.
Planul Roosevelt-Marshall-eiseinhover : 247, 288.
Planul Sănătescu : 247.
Plebiscit : 206.
Plutoanele de execuţie ale Nebunului : 230.
Pocire ontologică a fiinţei umane : 282.
Pohod na Sibir : 252.
Politica Calului Troian : 67, 75,
Politica Rantzau-Cicerin : 67.
Politică de aţîţare : 63.
Politicieni şi Diplomaţi români cer o puternică ofensivă sovietică : 243.
Poliţia Franceză : 85.
Poliţia Legionară : 208.
Popeea guvernează : 2000.
Popor răsculat : XI.
Posibilitate de Pace : 30.
Porţile de Fier : 162.
Prea târziu, Domnilor! : 229, 285.
Preciziunea maniacă a piromanului : 136.
Predarea fără luptă a Basarabiei : 76, 106, 142, 158, 168, 184, 257.
Pregătirea opiniei publice române : 24.
Presa evreiască : 238.
Presa germană : 145.
Presa Guvernului : 118.
Presa internaţională : 137, 160.
Presa italiană : 168.
Presa lui Titulescu : 83.
Presa română şi străină : 91.
Presa Statelor Unite : 136, 277.
Presiuni franco-britanice şi americane în sensul unui război contra Germaniei : 31, 142, 144, 150, 158, 237.
Pretenţiile Sovietice : 248.
Pretins Armistiţiu : 250.
Pricaz N 1 : 7,
Prigoană : 15, 22, 36, 125, 132, 239.
Primul Penitenciar Comunist din America Latină : 278.
Prizionerii unei forţe armate vrăjmaşe : 259.
Priblema Sudeţilor : 131.
Problema Tronului : 180.
Procesele Căpitanului : 132, 133, 140.
Procesiunea diplomaţilor votanţi : 131.
Procesul dela Nurenberg : 32, 45, 176, 197, 211.
Procuratorul Judeii : 49.
Programul Mişcării : 134.
Propunerea lui Mussolini : 237.
Propunerile lui Goering : 87-91, 93.
Protocolul din 9 Iunie 1934 : 82.
Prusia Orientală : 23, 153.
Pulberăria Europei : 154.
Pusta Maghiară : XI.
Puterile (Forţele) anonime, malefice : 45, 58-59, 103, 104, 109, 115, 121, 129, 131, 133, 146, 236.
Puterile Centrale :56.
Puterile Haosului : 130, 136.

R

Războiul din Occident: 28, 32, 43, 237, 265.
Rămăşiţele titulesciene: 254.
Rîmnicu-Sărat (Închisoare de exterminare):138, 143, 167, 212.
Raport final: 29, 30.
Răspunderea directă pentru declanşarea războiului: 237, 303.
Răspunzătorii pentru pierderea Basarabiri şi pentru Arbitrajul (Dictatul) dela Viena: 93, 111, 147, 164, 167, 169, 170, 171, 172, 184, 189, 191.
Războiul Civil din Spania: 121, 146, 202.
Războiul de Recucerire (din Răsărit): 37-39, 143, 161, 163, 175, 186, 216, 243, 255, 265.
Războiul din Occident: 28, 32, 43, 237, 265.
Războiul visurulor: 148.
Răzbunare pentateutică: 211.
Răzbunătorii: 159.
Războiul din Occident: 28, 32, 43, 237, 265.
Războiul visurulor: 148.
Răzbunare pentateutică: 211.
Răzbunătorii: 159.
Războiul visurulor: 148.
Răzbunare pentateutică: 211.
Răzbunătorii: 159.
Raţiune de Stat: 206.
Rebeliune legionară: 179, 213, 219, 221, 223, 226.
Recucerirea patriei pierdute: 269.
Reduta înaintată a Sovietelor: 135.
Referendumul din 24 Februarie 1938: 131, 132.
Regimul carlist nu era un regim românesc: 205.
Retezar (Masivul): 257.
Revoluţia Franceză: 53, 133, 206.
Revoluţia Legionară: 34.
Rezistenţialiştii: 109, 266.
Riga: 65-66, 68-70, 79, 81-84, 107, 113, 175.
Ripolin (Fabrică de vopsele din Franţa): 272.
Robăneşti: 57.
Rolul atribuit României: 129.
Rolul decisiv al lui Iorga: 211.
Romînimea pribeagă: 271.
Rusia Albă: 196.

S

San Francisco: 259.
Sancţionarea tuturor: 229.
Sanhedrin: 139.
Să-ţi păzeşti gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ.. 139.
Seninătatea celor drepţi: 215.
Sensibilitatea nord-americană: 136.
Sentinţa de condamnare a Tineretului Român: 133.
Statele Unite nu vor sprijini niciodată un guvostil Sovietelor: 279.
Statele Unite să înceteze: 281.
Statul Major Sovietic: 158, 165.
Stegul svârlit de Regele Mihai: 170.
Steagul Ţării şi al Cinstei militare: 263.
Stettin (Castelul din Stettin) : 261, 264.
Straja Ţării: 144, 145, 149Strigoi politici: XI.
Sugrumarea (vei alege): 139.
Şase milioene de franci: 252, 271.

Servicii Secrete Germane: 62, 177, 178, 195, 223.
Servicii Secrete Franceze: 85.
Servicii Secrete Româneşti: 113, 126, 174, 176, 218, 220, 223.
Servicii secrete Americane: 37, 223.
Servicii Secrete Britanice: 223.
Serviciul Bestiei: 265.
Sfânta Bartolomee Legionară: 173.
Siberia: 8, 41, 43, 250, 251.
Siguranţa Română: 174.
Sistem conspirativ de proporţii europene: 206.
Sistem de Securitate (cu URSS): 130.
Sistem secret de informaţii pentru Aliaţii Occidentali: 38.
Skagerat: 150.
Slovacia liberă: 25, 193, 223, 246.
Soldatul Român (A uita pe): 248.
Skoda: 66, 108, 122.
Speriaţi, pitici, aventurieri politici şi spioni comunişti: 263.
Spionaj în favoarea Puterilor Occidentale: 149.
Spioni străini: 43, 263, 267.
Stalingrad: 248.
Stalinul de buzunar: 280.

T

Tabere antagoniste: 284.
Tainicele Puteri: 135.
Talmud: 139.
Tămădău (Ilfov): X.
Tătărani (Prahova): 124, 126.
Tighina: 83, 217.
Tineret înşelat şi îndobitocit: 201.
Tineretul Român: XI. 77, 133, 134, 144, 145, 161, 211, 219, 292.
Tiranie nazistă: 245.
Tiranii comunişti şi Conducătorii Occidentului s-au înţeles perfect şi de mult: 284.
Textul abdicării: 269.
Tezaurul de Stat Cehoslovac: 59.
Tezaurul Imperial Rus: 59.
Tezaurul României la Moscova: 82.
Tezaurul de Stat Cehoslovac: 59.
Tezaurul Imperial Rus: 59.
Tezaurul româniei la Moscova: 82.
Torente de calomnii şi insulte: 202.
Trădarea dela 23 August 1944: XI, 249, 256.
Tragedia descoperirii adevărului: 259.
Trăiască Legiunea şi Generalul! 213.
Tratat de Alianţă Militară cu Sovietele: 18.
Tribunalul Militar: 134.
Tribunalul dela Haga: 289.
Triumful final al Comunismului: 67, 238.
Turcia: 15, 39, 69, 81, 146, 280.
Telegrama pierduta: 89.
Teroarea lui Manciu: 10.

Ţ

Ţara Orbilor: XI.
Ţara pierdută: XII.
Ţara (problema) Sudeţilor: 22, 131, 135.
Ţări (Capitale) Baltice: 9, 43, 65, 81, 102, 107, 258.
Ţigări scumpe, gustări alese: 138.
Ţuţora: 180.

U

Ungaria: 8, 9, 16, 19, 28, 36, 42, 49, 59-62, 87, 89-90, 102, 107, 142, 143, 148, 164, 188-89, 193, 200, 223, 242, 278, 282.
Stat uzurpat de străini prin fraudă şi violenţă: 205.
România, Stat vasal al Uniunii Sovietice: 252.
Ucraina: 147, 196.
Uitarea duşmăniilor: 285.
Ultimatumul lui Bulganin: 279.
Ultimele Propuneri Germane: 237.

V

Văcăreşti: 143.
Vă promit, Boncour: 90.
Vă vom îngropa: 279.
Vânzarea dela 23 August 1944: 256.
Victimele Italiei: 176.
Victorie sovietică: 255.
Vid de caractere: 269.
Violarea sub ordin a 600 de Fete Germane: 288.
Viteaz liberator sovietic: 252.
Vizită de felicitare: 137.
Voi, necinstiţilor sufleteşte: 300.
Voi aţi lins cismele duşmanului: XI.
Volkischer Beobachter: 93, 96

W

Washington: 41, 63, 69, 80, 115, 152, 153, 237, 238, 248.

Z

Ziua-Noaptea de 23 August 1944: 166, 227, 248, 249, 250, 251, 253, 255, 256, 257, 263.
Zone de ocupaţie anglo-saxone şi sovietice în Europa: 248.

Y

Yalta: 259.

TABLA DE MATERII

    Pag.

Cuvânt înainteVII
Cronologie analitică    2
Precuvântare    47

PARTEA ÎNTÂI
TITULESCU: MINISTRUL DUŞMANULUI

I. Trecutul în noi    49
II. Primele posturi, primele semne    52
III. Riga şi pactele de Neagresiune    62
IV. Titulescu în ajutor!    69
V. O Convenţie Feroviară unică în felul ei    74
VI.Asasinatul din Marsilia şi Telegrama pierdută    81
VII. Titulescu şi alianţe militare cu Sovietele    98
VIII. Regat independent român sau
    Protectorat Ceho-Slovac    108

    PARTEA DOUA
CAROL: REGELE UCIGAŞ    116

IX. Guvernul Goga: Eroi, păcăliţi şi nemernici    117
X. Dela Florii la Răstignire    125
XI. Asasinarea lui Corneliu Codreanu şi războiul    138
XII. Jertfa Poloniei şi măcelul legionarilor    148
XIII. Tiranul fără spadă    158
XIV. Arbitrajul dela Viena şi Mişcarea
    Legionară    164

    PARTEA TREIA
ANTONESCU: CONDUCĂTORUL PARANOIC    170

XV. N-am recunoscut trădarea    170
XVI. Un chinuit    176
XVII. Vărsare de sânge în Ardeal.
    Vizita la Roma    185
XVIII. În vizită la Berlin. Patru egal trei    191
XIX. Minciuna, veşnica armă a nemernicilor    197
XX. Altă noapte la Jilava    201
XXI. Putscul lui Antonescu    211
XXII. Ca pe vremea lui Carol    222
XXIII. Prea târziu, Domnilor!    227
XXIV. Pribegi în ţări străine    232

    PARTEA A PATRA
MIHAI: MOŞTENITORUL PĂCĂLIT    237

XXV. Calea Robilor    239
XXVI. Când numai onoarea mai poate
    fi salvată    251
XXVII. Sfârşitul    262
XVIII. După Sfârşit    265
Încheiere    270
Cuvânt final    282

    ANEXE    285

I. Circulara Numărul 148    285
II. Scrisoarea Lui Corneliu Zelea
    Codreanu, Şeful Legiunii, către
    Alexandru Vaida-Voievod, fost
    Preşedinte de Consiliu    288
III. Scrisoarea Căpitanului, Corneliu
    Zelea Codreanu, către Profesorul
    Nicolae Iorga    291
Bibliografie    394
Index de Persoane    299
Index de Idei, Locuri, Fapte,
    Evenimente    312
Tabla de materii    325


Prinţul Mihail Sturdza (n. 1886; d. 5 februarie 1980, Madrid) a fost un politician şi ministru al afacerilor străine al României român (14 septembrie 1940 - 26 ianuarie 1941, urmat de Ion Antonescu).

   Mihail Sturdza - Romania si sfarsitul Europei, Amintiri din ţara pierdută. Romania anilor 1917-1947, 499 p 20 cm, CRITERION PUBLISHING (2004) ISBN 973-86850-7-9

Mihail Sturdza - Tradarea cârmuitorilor; trad. din lb. engleza de Val Stanton. - Norcross : CRITERION PUBLISHING (2003) - 285 p. ; 24 cm. - Tit. orig. în lb. engleza: Betrayal by rulers. - ISBN 1-887304-60-6

PRINCIPELE MIHAIL STURDZA
Director: Aron Cotrus     Redactor: Traian Popescu
Calle Conde de Penalver, 82, 4, Madrid-28006
Anul XXV, Nr. 21-22, Dec. 1979, Ian.-Feb. 1980
Revista CARPATII

In ziua de 5 Februarie 1980 s'a stins in Madrid la vârsta de 95 de ani, Principele Mihail Sturdza, strălucită figură a Tării şi exilului românesc.

Coborâtor din cele mai străvechi familii de Voevozi şi Principi Români, cum o mărturisea el însuşi in cartea sa "România şi Sfârşitul Europei", "numele nostru se înlăntue cu istoria pământurilor româneşti, dela întemeietorii Principatelor din secolul al 12-lea şi până în zilele noastre", el a fost mereu prezent în cele mai grele momente ale României moderne, atât pe câmpurile de bătae, cât şi ca diplomat, scriitor, gazetar sau om de cultură.

Si-a început cariera diplomatică in anul 1913, ca secretar al Legatiei Române din Tirana Albania, unde a luat parte activă la luptele pentru independenta acestei Tari, ceea ce a provocat rechemarea sa.

A participat la epopeia României Mari dela 1916-1918, fiind după realipirea Transilvaniei la patria mamă România, primul prefect al Clujului desrobit, reuşind prin tactul său diplomatic, să elimine asperitătile dintre Românii invingători şi aristocratia maghiara transilvăneană, facilitând o convietuire armonioasă, care câtiva ani mai târziu, când se găsea la Budapesta ca Secretar de Legatie, a provocat vizita Ministrului Afacerilor Streine Banfi şi a Contelui Teleki, la Legatia Română pentru a-i exprima personal, multumirile pentru cavalerismul cu care îşi împlinise mandatul de prefect român al Clujului.

Mai mult, a militat totdeauna pentru o apropiere politica a celor doua popoare, român şi ungar, preconizând contopirea ambelor intr'un singur Regat, dupa prabusirea Imperiului Austro-Ungar.

A urcat toate treptele carierei diplomatice din acea vreme in România, fiind intre anii 1927-1929, consilier al Legației din Washington, între anii 1929-1934, Ministru Plenipotențiar la Riga, Director in Ministerul de Externe, la cerere proprie, dat fiind deosebirile de păreri existente între el şi ministrul titular la Externe atunci Nicolae Titulescu,

Textul telegramei trimise in acest sens spunea:
"Multunesc Excelentei Voastre pentru noua dovadă de incredere arătată. Raporturile noastre cu Rusia Sovietică fiind însă la ordinea zilei, prefer să pun experienta şi informatiile mele in aceasta chestiune la dispozitia Excelentei Voastre. Cer deci transferarea mea la Bucureşti, in administratia centrală."

In acest timp a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu, şeful Legiunii Arhanghelului Mihail, coincizând in opiniile lor asupra problemelor României Mari, atât în politica externă cât şi dezideratele interne de reeducare in alt sens al tineretului Tării.

S'a inrolat ca soldat al Legiunii şi nu a mai părăsit-o de atunci până ce si-a dat ultimul sfârșit, in 1980, ajungând la gradul de Comandant al Bunei Vestiri.

In 1939-1940, este Ministru Plenipotențiar in Danemarca, de unde se întoarce pentru a ocupa funcția de Ministru de Externe al Statului National Român Legionar, pe care o părăsește după "Putschul" Generalului Antonescu împotriva Mișcării Legionare şi a Statului National Legionar din 21 Ianuarie 1941, pentru a o relua după 23 August 1944 în guvernul român de exil din Viena.

In toată această perioada a desfăşurat o intensă activitate publicistică ca scriitor, ziarist şi istoric, lăsând in urma lui o serie întreaga de lucrări necesare consultării pentru a cunoaşte adevăratele aspecte ale politicii Europei intre anii 1920-1978 şi adevărul care a provocat drama pe care continentul nostru a trăit-o după 1945, şi care nu se stie cum se va lichida in viitor.

Nu a pierdut nici o ocazie pentru a fi apărătorul Tării şi Neamului nostru şi advocatul marei dreptăți ce se cuvine României trădată de politicienii ei şi de ultimii doi regi pe care lipsa de prevedere a primilor, i-au impus.

Cărțile scrise in ultimii ani, "ROMANIA SI SFARSITUL EUROPEI", "BETRAYAL BY RULLERS TEDDY BARE", si "MAINE VA VENI RANDUL DUMNEAVOASTRA", stau mărturie.

Pentru noi camarazii de luptă, Principele Mihail Sturdza, Moş Lucă, cum îi spuneam în intimitate, rămâne exemplul statorniciei in lupta legionară pentru făurirea acelei Românii visată, strălucitoare ca un soare şi temătoare de Dumnezeu, pentru care el a jertfit totul și viața lui.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

PRINCIPE MIHAIL STURDZA!

Prezent!

Amaradia

7 februarie 2015

MIHAIL STURDZA - ROMÂNIA ŞI SFÂRŞITUL EUROPEI - 3