MIHAIL STURDZA - ROMÂNIA ŞI SFÂRŞITUL EUROPEI - 2

CAPITOLUL X

    

DE LA FLORII LA RĂSTIGNIRE

    Începutul anului 1938 văzuse în România apoteoza Mişcării Legionare. Ne spune Henri Prost :
   
    “ În acest început de an 1938, Mişcarea lui Codreanu este mai puternică decât oricând. Impresia generală este că întreaga tinereţe română urmează pe Codreanu, indiferent de apartenenţa la Garda de Fier. “

Se dărâmase în ochii Poporului Român întregul edificiu de minciuni, de bârfe şi de insinuări ridicate în jurul Mişcării, de către politicieni pizmaşi şi de organele de publicitate aflate în slujba Puterilor Anonime.

Sfârşitul aceluiaşi an va vedea, mai întâi, cele două judecăţi strâmbe în contra Căpitanului, iar, în urmă, trupul său chinuit, azvârlit noaptea, pe ascuns, în groapa dela Jilava. Va vedea pe toţi şefii Mişcării în închisoare, unde îi aştepta împuşcarea în masă, fără nici măcar o judecată strâmbă.

Explicaţia acestei noi tragedii în viaţa mişcării este aceiaşi ca pentru toate tragediile precedente. Căpitanul trebuia să fie <suprimat  >, pentru a întrebuinţa expresia dragă lui Prost, şi Mişcarea Legionară nimicită, fiindcă stăteau în calea îndeplinirii planului fundamental al acestor Puteri malefice.

Se apropia, cu paşi grabnici, momentul pe care ele îl aleseseră pentru izbucnirea conflictului în care trebuia să se prăbuşească civilizaţia creştină şi rolul atribuit României în acest conflict cerea imperativ sugrumarea în ţara noastră a oricărei rezistenţe posibile.

Ţările civilizaţiei occidentale nu se împărţeau, la acea epocă, într-un grup care vroiau conflictul şi altul care nu-l vroia. Lupta între cele două voinţe se desfăşura înlăuntrul vieţii naţionale a fiecărei ţări. În Franţa, în Marea Britanie, în Statele unite nu lipseau personalităţile politice şi mulţimile care considerau convieţuirea paşnică cu Reichul ca o necesitate istorică şi înţelegeau că sosise vremea îndepărtării nefastelor greşeli care fuseseră făcute la Versailles.

Grupurile care se pretindeau paşnice erau cele care se opuneau la orice concesie făcută Germaniei, cu toate că ştiau prea bine că despicarea în două a acestei mari puteri, că prezenţa la graniţele ei a mai mult de trei milioane de conaţionali asupriţi şi a altor milioane care în Austria râvneau la unirea cu fraţii lor de sânge, erau situaţii care conduceau la o revizuire a clauzelor tratatelor sau la un război.

Poziţia acestor grupuri devenea din ce în ce mai slabă prin dovezile de energie, iniţiativele şi succesele Puterilor naţionaliste. În Noiembrie 1936, prin aderarea Italiei la Pactul Anti- Comintern, se formase tânăra şi dinamica Axă Berlin- Tokio – Roma. Armatele Japoneze înaintaseră victorioase în Manciuria şi începuseră ocuparea Chinei.

Trupele Generalului Franco rostogoleau în mod lent dar continuu pe insurgenţii social-comunişti şi brigăzile internaţionale. Italia mussoliniană era victorioasă în Abisinia. Germania, după ocuparea Renaniei, realizase Anschluss-ul în mijlocul entuziasmului Poporului Austriac întreg, fără a zdruncina prin aceasta legăturile sale cu Italia fascistă.

Este drept, totuşi, că opoziţia la o restaurare a Germaniei, în situaţia şi importanţa ei antebelică, creştea şi se organiza pe măsura victoriilor ţărilor naţionaliste. Această opoziţie primise un important ajutor – un ajutor care, până la sfârşit – va deveni decisiv în lupta între puterile haosului şi cele ale înţelegerii înlăuntrul lumii creştine – prin noile legături de prietenie ce le stabilise Davies, Ambasadorul lui Roosevelt, între Rusia comunistă şi Statele Unite.

Orice observator al politicii româneşti trebuia să-şi dea seama că oricare erau guvernele ce se succedau la cârma Ţării, după bunul plac al regelui Carol al II-lea, activităţile lor, deschise şi ascunse, ne puneau de mai înainte, în cazul unui război, în lagărul unde se afla Rusia Sovietică.

Ne condamnau, cu alte cuvinte, la o morte naţională sigură, oricare ar fi fost soarta armelor noastre : biruitoare sau învinse. Pentru a informa din vreme, şi cu tot curajul Poporul Român, despre intenţiile Regelui Carol şi ale sfetnicilor săi, Corneliu Codreanu a făcut în ziua de 30 Noiembrie 1937, înainte de alegeri aşa dar, următoarele declaraţii precise :

    “ Eu sunt contra  Marilor Democraţii ale Occidentului, eu sunt contra micei Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii balcanice şi n-am nici un fel de ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi de Berlin, alături de Statele revoluţiilor Naţionale, în contra Bolşevismului. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând, astfel, în linia misiunii sale istorice în lume : Apărarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine.”

Ceea ce Căpitanul dorea să arate cu această declaraţie, era că, în afară de România oficială a lui Carol şi a clicii sale de politicieni care duceau Ţara de râpă, prin politica lor de absurdă ostilitate faţă de Puterile Axei, mai exista şi o altă Românie, conştientă de responsabilităţile sale istorice faţă de propriul său popor şi faţă de Europa întreagă.
Codreanu nu a primit, la aceste declaraţii, alt răspuns din partea Regelui Carol al II-lea şi a Puterilor Anonime care îl stăpâneau, decât închisoarea şi moartea. Dar ceea ce acest răspuns ar fi trebuit să fie, o citim în memoriul La Roumanie devant la Conference de la Paix, prezentat de Grigore Gafencu, Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu, în 1946, Puterilor învingătoare. 

La acea vreme ( 1938 – 1939), zicea memoriul, România lucra “la o organizaţie regională care se anexa la un sistem de securitate ce cuprindea Puterile Occidentale (Franţa  şi Marea Britanie) precum şi Uniunea sovietică.”

Paralelismul între evenimentele externe şi măsurile de prigonire împotriva Mişcării Legionare s-a adeverit în anul 1938, în mod şi mai convingător decât în anii precedenţi. Cu cât se apropia momentul pe care Puterile Anonime (care pot prevedea totul, fiindcă hotărăsc totul) îl ştiau decisiv, cu atât mai precise şi mai implacabile trebuiau să fie măsurile de încătuşare şi, până la urmă, de nimicire a singurei organizaţii politice închinată nu unor interese de partid, ci marilor interese naţionale şi permanenţelor istorice ale Poporului nostru.

În Marea Britanie, criza devenise acută, între grupările care considerau că un nou război mondial ar însemna sfârşitul inevitabil al Imperiului Britanic, conduse pentru moment de însuşi Primul Ministru Neville Chamberlain, şi adepţii sau servitorii unei filosofii care nu avea nimic comun cu interesele naţionale proprii ale marii Britanii sau a vreunuia din statele apusene, reprezentate de Churchill, care se şi pusese în legătură cu Roosevelt. Lordul Cecil mobilizase încă o dată puternicele forţe care-I serviseră să răstoarne pe Sir  Asamuel Hoare şi, indirect, pe Laval.

La 20 februarie 1938, Eden, Ministru Afacerilor Străine în Cabinetul Chamberlain, îşi dădea demisia, explicând Parlamentului “că există un dezacord foarte grav între el şi Primul Ministru, atât în ceea ce privesc punctele de vedere cât şi metodele.”
Cu zece zile mai înainte, fusese răsturnat  guvernul Goga şi substituit cu Guvernul Patriarhului Miron Cristea, cel mai plin de păcate pe care România l-a cunoscut vreodată, inaugurându-se era “dictaturii celui mai rău”.

La 20 Februarie 1938, într-un discurs a cărui menire a fost pricepută de toţi, Hitler anunţase fără înconjur intenţiile sale cu privire la Austria şi evoca apăsat problema Sudeţilor. În Ţară, la 21 Februarie, se publica o nouă Constituţie < dăruită > de regele Carol. Constituţie pregătită în tăcere de Istrate Micescu, Ministru al Afacerilor Străine în Cabinetul Goga, fără ştirea şefului său  ; o constituţie care lichida regimul parlamentar, pune toate puterile Statului în mâinile Regelui, chiar şi cele judiciare, inamovibilitatea magistraturii fiind desfiinţată. 

Această Constituţie era prevăzută cu o serie de dispoziţie, toate îndreptate împotriva Mişcării Legionare, sau împotriva persoanei chiar a lui Corneliu Codreanu, dispoziţii care puneau bazele <legale > la toate atrocităţile care se pregăteau.

La 24 februarie are loc un  <Referendum >, organizat poliţieneşte, cu tot vechiul şi noul aparat terorist de care dispunea Guvernul, pentru a da Noii Constituţii o aparenţă de legalitate. Funcţionarii Ministerului Afacerilor Străine sunt convocaţi pentru a fi conduşi in corpore , ca şi la celelalte ministere, spre localul de vot.

Răspunsesem negativ şi supărat la chemarea telefonică ce-mi fusese făcută de către Serviciul Protocolului, pentru a mă înştiinţa de formarea < Procesiunii Diplomaţilor votanţi > : aşa încât, a doua zi, când am primit ordinul de a mă prezenta lui Tătărăscu, noul Ministru al Afacerilor Străine, pregătisem, în drum spre minister, răspunsul lapidar ce l-aş fi dat unei dojene relativă la absenţa mea din cortegiul mortuar al libertăţilor şi dreptăţii din Ţara Românească.

Spre marea mea mirare însă, am fost primit aproape cu efuziune de Tătărăscu, care a binevoit a-mi comunica faptul că fiind necesare forţe mai tinere noului regim, s-a gândit la mine pentru una din legaţiile noastre şi dorea să ştie dacă cea din Santiago de Chile mi-ar conveni. I-am mulţumit pentru atrăgătoarea propunere, observând însă că un post în Europa i-ar conveni mai bine, dar rugându-l să nu ia nici o decizie înainte de reîntoarcerea mea de la Viena, unde, cum am menţionat, mă aştepta chirurgul cu satârele sale.

    Înainte chiar de a începe acest Referendum, la 24 Februarie 1938, Căpitanul dăduse legionarilor săi porunca de a nu se mai împotrivi la nici o samavolnicie, la nici o nedreptate din partea autorităţilor şi a proclamat Demobilizarea Mişcării şi încetarea oricărei activităţi legionare, ordonând fiecăruia să se întoarcă în linişte la căminul şi la ocupaţiile sale, îndemnând pe studenţi şi profesionali să se străduiască a fi cei dintâi la studii şi în profesiile lor. În acelaşi timp, anunţa plecarea sa la Roma, unde îşi propunea să petreacă un an sau doi, scriind volumul al doilea al istoriei şi patimilor Mişcării.

Aceste două fapte nu sunt niciodată omenite în cărţile sau publicaţiile ticăloşilor, români sau străini, care astăzi încă se cred obligaţi a legitima întrucâtva asasinatul Căpitanului şi a sutelor de legionari care l-au urmat pe drumul muceniciei. Guvernul a început prin a da Căpitanului paşaportul pe care îl cerea.

După răzgândire însă, şi după noi ordine promite din ascunsele hrube, al căror mandatar principal în România era Regele Carol, autorităţile poliţieneşti I-au retras paşaportul în ajunul chiar al plecării. Căpitanul rămânea prins în capcana regală, victima desemnată a înscenărilor, proceselor şi uciderii la care aceste hrube îl osândiseră de mai înainta şi pentru care se pregătise tot noul aparat judiciar şi executiv al Ţării. Căpitanul ar fi putut totuşi să plece.

    La insistenta mea îndemnare, primise, cel puţin teoretic, propunerea unei pregătite evaziuni. În noaptea hotărâtă era aşteptat în casa surorei mele. De acolo soţia mea, care veghea şi ea cu nerăbdare, l-ar fi condus cu automobilul la Tescani, moşia mătuşei mele Alisa Rosetti- senatoare legionară-de unde unul din cei doi nepoţi ai ei, aviatori de profesiune, l-ar fi luat în zbor spre Polonia şi libertate. Arcziczievski mă asigurase de mai înainte de buna primire ce-I era rezervată căpitanului. Căpitanul nu a plecat. Nici în acea noapte, nici în zilele următoare, în care alte proiecte se elaboraseră.

    S-a atribuit schimbarea de intenţie a Căpitanului celor spuse de şeful unei mişcări naţionaliste letone, Gustav Celmins, care îl vizitase pe la sfârşitul lui Februarie, despre umilinţele încercate de el în viaţa lui de refugiat în Germania. Aceasta a putut într-adevăr să aibă o influenţă asupra Căpitanului, dar nu cred că acesta a fost singurul sau principalul motiv al hotărârii sale de a nu mai pleca.

Cunoscând pe Căpitan, cred că factorul decisiv a fost următorul : cu ordinul de demobilizare ce-l dăduse mişcării şi cu consimţământul Guvernului de a-I uşura plecarea, cu alte cuvinte cu o încetare de ostilităţi poruncită de el şi admisă de Guvern, Codreanu putea crede că îşi lasă legionarii la adăpost de alte prigoane. Când i s-a retras însă paşaportul, a priceput că Guvernul înţelegea să continue lupta şi că o Nouă Prigoană se pregătea. În aceste împrejurări, nu s-a mai crezut îndreptăţit de ai săi ; pentru el, ar fi fost o dezertare.

……………………………………………………………………..
1.    Este vorba de volumul al doilea al cărţii Pentru legionari, al cărei prim volum apăruse la Sibiu, în anul 1936. Acest al doilea volum nu a mai fost scris, Corneliu Zelea Codreanu fiind arestat şi mai apoi asasinat înainte chiar de a fi putut începe redactarea lui. (N. E)
………………………………………………………………………………..

    Întâlnind pe Căpitan la sediul Legiunii, la câteva zile după noaptea în care I se pregătise plecarea, am sugerat o nouă încercare, poate cu prea multă insistenţă, menţionând că Polonia era hotărâtă să-l ajute, dacă aceasta ar fi calea pe care o alegea. Căpitanul a răspuns cam brusc că: “Nu-i plac sugestiile.” N-am plecat supărat, dar încă în convalescenţa recentei mele operaţii m-am întors acasă şi m-am pus în pat. Căpitanul, crezând poate că mă simţeam puţin jignit, era după un sfert de oră la căpătâiul meu.

Am vorbit lung şi adânc. Am simţit încă o dată aceea caldă şi mângâietoare strălucire care emana din neprihănitul său suflet, ca din cele ale sfinţilor şi aleşilor de odinioară. Strângerea noastră de mână, la plecarea lui, a fost ultima pe care ne-am dat-o.

    După Anschluss, cu un nou Guvern al Patriarhului Miron Cristea măsurile în vederea transformării Statului Român într-un stat poliţienesc se fac şi mai stricte. Un decret regal înşiră o nouă serie de crime, printre care se enumera şi cântatul, când I s-ar putea da o interpretare politică. Se pregătea scena pentru executarea sentinţei la care Puterile Anonime condamnaseră Tineretul Român. Carol, care înjosise toate partidele şi toate instituţiile Statului, prin dezbinare şi corupţie alesese pe Capul Biserici Ortodoxe Române pentru a scrie paginile cele mai ruşinoase  ale ruşinoasei sale domnii.
    “Îndrăzneala câtorva şi mişelia celor mulţi”, a spus Costa de Beauregard, pentru a explica anii de teroare ai Revoluţiei Franceze. Mulţi au fost la noi cei care, prin mişelia lor, au contribuit la infama stare de lucruri care a permis cele două procese ale Căpitanului, încarcerarea şi asasinarea lui.

Trei sunt cei care poartă în mod precis răspunderea acelei serii de crime şi, în consecinţă, a tuturor acelora care au însângerat ţara până la instaurarea Guvernului  Naţional Legionar: Regele Carol al II-lea, Armand Călinescu şi Nicolae Iorga.
    Pentru cine cunoaşte faptele însă,  cea mai scârboasă din aceste trei personalităţi, a fost profesorul Iorga odinioară idolul Tinerimii şi simbolul anţionalismului ei. Cea mai scârboasă zic, fiindcă era ultimul om de la care tinerimea Română putea să se aştepte la mişeleasca lovitură pe care a primit-o în piept.

Toţi ajunseseră să ştie de ce erau capabili Carol al doilea şi Călinescu şi acre erau motivele lor: lăcomia de bani şi de putere, cinismul şi cruzimea fundamentală a caracterului lor, supunerea faţă de Puterile Anonime, antinaţionale, cărora le datorau totul şi de la care aşteptau totul. Cercetând însă motivele care l-au determinat pe Iorga să trimeată pe Căpitan la moarte şi să-l urmărească după mormânt, găsim numai unul.

Îl găsim într-un articol din Neamul Românesc, pe care nu mi le amintesc cuvânt cu cuvânt, dar care spunea, aproape întocmai, următoarele: “Cine este acest tânăr care calcă cu capul ridicat, salutat ca un împărat roman de Tineretul acestei Ţări, uitător de adevăraţii săi dascăli?”

    Iorga, marele geniu, nu avea un suflet destul de mare pentru a înţelege că era loc pentru mai mult decât o singură admiraţie şi o singură iubire în inima tineretului Român; că în această inimă puteau să încapă şi un Iorga şi un Codreanu.
    Situaţia internaţională se agrava. Într-un nou discurs, şi mai peremptoriu, Hitler reînnoise cererile sale relativ la cele trei milioane şi jumătate de Sudeţi ; Trupele Germane se concentrau la graniţa Cehoslovaciei. Războiul putea să izbucnească de la un moment la altul ; de la un moment la altul Poporul Român trebuia poate să fie pus în faţa faptului împlinit a trecerii peste teritoriul său a Trupelor Sovietice îndrum spre bătăliile Europei Centrale. Căpitanul şi Mişcarea legionară trebuiau să fie lichidaţi.

    Nicolae Iorga a fost cel care a dat lui Carol al II-lea şi lui Călinescu pretextul unei prime şi imediate încarcerări a Căpitanului, în aşteptarea pregătirilor şi înscenărilor necesare pentru condamnarea lui Codreanu la 10 ani de muncă silnică şi încarcerarea pe lungi termene a tuturor şefilor legionari pe care s-a putut pune mâna. Lucrurile s-au petrecut astfel. Cu câteva luni înainte, Iorga, în editorialul său din Neamul românesc, dădea alarma, într-o serie de articole, asupra acaparării comerţului de către Evrei şi îndemna tineretul la crearea unui comerţ românesc.
Crearea unui comerţ românesc făcea parte din Programul Mişcării , şi, în anul 1938, Comerţul legionar ajunsese la un înalt grad de prosperitate şi extensiune. Iorga, uitând îndemnul său de odinioară şi orbit de ura bolnăvicioasă pe care i-a inspira căpitanul, cerea acum în alt editorial al său, desfiinţarea prin forţă a acestui comerţ, pe care îl chema un simplu instrument de conspiraţie şi de propagandă.

Corneliu Codreanu indignat, cu drept cuvânt, îi trimite o scrisoare, la 26 Martie 1938, în care îl acuza de necinste sufletească. Cu puţine zile mai înainte, Iorga îmbrăcase livreaua albastră a noilor Consilieri Regali, şi uitând că era Iorga, ziaristul, care iscălise articolele din Neamul românesc, cere lui Călinescu darea în judecată a Căpitanului pentru insulta adusă unui Înalt Demnitar al Statului.

    Magistratura Ţării, odinioară de o totală independenţă, dar coruptă şi subjugată de acum de Carol, ca şi celelalte instituţii ale Ţării – inclusiv Biserica noastră ortodoxă – l-a condamnat la 6 luni închisoare. Acesta era însă numai preludiu la infamia ce va urma : procesul în faţa unui Tribunal Militar a aşa zisului < Complot legionar  >, osândirea Căpitanului la 10 ani muncă silnică, azvârlirea sa şi a tuturor şefilor legionari în închisori, de unde nu vor mai fi scoşi decât pentru a fi asasinaţi. 

Osândire primită în tăcere de toţi oamenii de Stat români şi cu bucurie de către Nicolae Iorga, care, pretinzând că ia în serios “ descoperirea” cuiburilor legionare şi a câtorva arme de vânătoare în casele unor legionar, scria în Neamul românesc : “ Numai acum putem avea o viziune completă a complotului legionăresc. “ 
    Cu câteva zile mai înainte fusesem informat de numirea mea ca Ministru  Plenipotenţiar la Copenhaga. Cu condamnarea lui Codreanu şi a şefilor legionari, condamnare a cărei semnificaţie, din punct de vedere internaţional, o pricepeam foarte bine, mi-am dat seama că nici o identitate nu mai exista între interesele României şi intenţiile şi activitatea Regelui Carol al II-lea.

Mi-am dat seama că interesele naţionale nu erau apărate decât de o singură grupare politică românească, de Mişcarea Legionară. Din acel moment m-am considerat liberat de orice obligaţie de lealitate faţă de Rege, dela care, până în ultimul moment aşteptasem o reîntoarcere la datorie, şi m-am hotărât în deplin acord cu soţia mea şi cu fiul meu – intraţi de câtva timp în organizaţia legionară – de a păstra un contact continuu cu Mişcarea, de a o consulta în ceea ce privea modul în care o puteam ajuta în sforţările sale de supravieţuire şi în lupta sa pentru salvarea existenţei însăşi a României, ca fiinţă politică şi naţională, şi de a pune la dispoziţia sa toată experienţa şi informaţia ce o aveam în materie de politică externă.

    Mişcarea este astfel organizată încât nu rămâne niciodată fără conducere. Cu răspunzătorii activităţii rămaşi liberi, am hotărât că trebuia să primesc numirea mea la Copenhaga, dat fiind că trimiterea mea în străinătate şi libertatea de mişcare ce mi-o dădea ar fi putut fi, la un moment dat, un element extrem de util intereselor noastre.

Am plecat din Ţară, fără a mă prezenta Regelui, după cum Protocolul ar fi cerut-o, căci nu mi-ar fi fost posibil să-i strâng mâna. M-am oprit la Berlin, unde doream să culeg informaţii asupra intenţiilor imediate ale Guvernului german în Chestiunea Cehoslovacă  şi să-l văd pe Hitler, dacă s-ar fi putut, fără de intermediul Legaţiei noastre.

Căpitanul Weidemann, secretarul intim al Fuhrerului, pe care l-am găsit la Reichskanzlei, mi-a propus să mijlocească o întrevedere cu Huhrerul la Berchtesgaden, unde se afla în acel moment. Ştiam însă că nu s-ar fi putut păstra secretul unei asemenea călătorii şi vizite, aşa încât a trebui să mă mulţumesc cu făgăduinţa lei Weidemann că va transmite credincios grijile noastre şefului său : “ Cu cât se agrava situaţia externă cu atât mai mult creştea primejdia pentru viaţa Căpitanului şi a şefilor legionari închişi. “

    Între 12 Septembrie şi 1 Octombrie 1938 se grămădesc evenimentele şi se hotărăşte soarta Cehoslovaciei, reduta înaintată a sovietelor în Europe Centrală. Urmează cu repeziciune discursul lui Hitler la Neremberg, misiunile Lordului Londonderry şi a lui Runciman, ceel trei întrevederi ale lui Chamberlain cu Hitler şi, în sfârşit, înţelegerea de la Munchen şi intrarea Trupelor germane în ţara Sudeţilor.

 Paralel cu aceste întâmplări, se desfăşura în Marea Britanie o luptă înverşunată în Parlament, presă şi guvern, între partizanii lui beneş şi cei care nu pricepeau pentru ce 7 milioane de Cehi ar avea dreptul să asuprească 3. 500 de germani. Demisia lui Duff Coper a urmat pe cea a lui Eden, cu o răsunătoare motivare.

Puternice grupări politice şi sociale anti-germane, ajutate foarte abil de Roosevelt , şi susţinute de către toate elementele ocultele ale politicei internaţionale, Anti-Munchenul, cu alte cuvinte se ridicase în arme, hotărât să recurgă la orice mijloc pentru a întoarce către război cursul spre pace al evenimentelor, determinat la Munchen de către Chamberlain, destul de energic pentru a-l propune, dar prea slab pentru a-l menţine.

    Sarcina politicienilor răzvrătiţi era cu atât mai grea cu cât, atât în Franţa cât şi în  Marea Britanie, înţelegerea din Munchen – cel mai inteligent instrument iscălit de diplomaţia europeană în vremurile interbelice, fusese primită de masele naţionale cu un entuziasm de nedescris. Niciodată, pentru tanicele puteri ale revoluţiilor , şi ale războaielor, situaţia nu fusese mai critică.

Panica lor a ajuns la culme când s-a anunţat că un acord franco-german ( similar cu cel care fusese încheiat între Germania şi Marea Britanie ) fusese redactat şi că Ribbentrop în persoană era să vie să-l semneze  la Paris. Acest moment a fost ales de Puterile Haosului, pentru asasinarea, de către evreul Herschel Grunspann, a tânărului Ernest von Rath, Consilierul ambasadei Germane din Paris. Iată comentariile lui Monzie, om politic de stânga, în cartea sa, Ci-Devant, asupra acestui eveniment.

    “Opt noiembrie 1938. Un tânăr everu-polonez, Grunspann, a rănit mortal pe Consilierul ambasadei Germane. Cum Acordul Franco-German a fost încheiat tocmai ieri, coincidenţa acestei crime lasă impresia unei legături de la cauză la efect între actul diplomatic şi actul criminal.

Ar trebui poate să îndepărtăm orice ipoteză de complicitate politică… Cum însă, ca rezultat al acestei crime, totul poate fi repus în discuţie, ne întrebăm ce mai rămâne din acest preludiu, de apropiere franco-germană.

Ne vom mobiliza pentru apărarea ovreiaşului asasin, ne vom bate pentru a-l preamări, după ce vom fi cotizat pentru a-i plăti avocaţii, pentru a scrie şi publica pamflete, pentru a organiza mitinguri; sensibilitatea franceză şi muncitorească va agrava acest asasinat, periculos pentru noi, periculos pentru Evreime, căci el asociază Muncitorimea evreiască la activităţile războinice ale finanţei isrlaelite”

    De Monzie avea dreptate în prevederile sale. Dar a fost “sensibilitatea nord-americană” care s-a manifestat mai zgomotos. Presa Statelor Unite s-a pus imediat în mişcare, sărbătorind “eroul” evreu. Reuniuni s-au organizat imediat dela New York până la San Francisco. New York Times, entuziasmat, anunţă că “Mai mult de 30 de mi de dolari au fost puşi imediat la dispoziţia lui Herschel”. Roosevelt, cu preciziunea maniacă a piromanului,  a ales acel moment pentru a rechema definitiv ambasadorul său din Berlin, procedând astfel, fără nici o provocare, la prima rupere de legături diplomatice între ţările care trebuiau să se încaiere în curând.
    Asasiantul lui von Rath nu a condus însă al rezultatul dorit de cei care îl puseseră la cale. Guvernul German s-a grăbit să arate că nu considera Franţa întru nimic răspunzătoare de asasinatul diplomatului său. Ribbentrop s-a dus la Paris, a semnat Acordul Franco-German şi a distribuit distincţii şi decoraţii personalului spitalului unde von Rath fusese îngrijit, precum şi foştilor combatanţi francezi, care oferiseră sângele lor pentru transfuziile ce se făcuseră rănitului.
    Tainicele Puteri făceau însă un alt Grunspann în rezervă.
    O primă vizită a Regelui Carol la Londra fusese un Fiasco total. Invitat automat, ca rege domnitor, la funerariile Regelui George al V-lea, în 1936, plecase cu un Batalion întreg de Vânători, în capul căruia avea pretenţia să participe la cortegiul funebru, şi se prezentase ca Calais cu patru zile înainte de ziua protocolară, desemnată pentru sosirea restului invitaţilor.
Guvernul Britanic i-a comunicat că batalionul de vânători nu era aşteptat şi că el personal trebuia să aştepte cuminte în Franţa ziua hotărâtă. Batalionul a fost retrimis în Ţară şi Regele a aşteptat în nordul Franţei permisiunea de a-şi continua călătoria, vizitând câmpurile de bătălie, pentru a-şi găsi o ocupaţie.

La Londra, neajunsurile şi umilinţele au continuat: Regina Mary nu a consimţit să-l primească; presa şi-a bătut joc de expediţia sa militară, precum şi de un personaj misterios, pe care îl numea <<masseorul Regelui>> şi care îl urma pretutindeni, în costum naţional românesc. Singurele puncte mângâietoare ale acestei căsătorii fuseseră recepţia rezervată Regelui în gara Calais de către francmasoneria locală, în odăjdii, şi adunarea în grabă de către Banca Naţională a tuturor devizelor ce se aflau pe piaţa Bucureştiului şi în cuferele băncilor pentru a fi remise Regelui, în momentul plecării sale, pentru cheltuieli de călătorie.

    Atitudinea Londrei faţă de Carol s-a schimbat însă subit şi total în aceste zile de destin. La o săptămână după asasinarea lui von Rath, la 15 Noiembrie 1938, spre mirarea multora, Carol merge în vizită oficială la Londra, primind o invitaţie specială din partea Guvernului Britanic. La 28 Noiembrie Carol s-a reîntors în Ţară În chiar noaptea reîntoarcerii sale, a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noapte Sfântului Andrei, 29/30 Noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în Codrii Tâncăbeştiului de către călăii Regelui.

   O explozie de bucurie a scuturat presa internaţională la vestea: uciderii căpitanului Times din Londra şi Times din New York strigau : “ Bine aţi făcut !” Ward Price, cunoscutul publicist englez, care a vizitat pe Carol câteva zile după acest asasinat, declara: “ Am fost impresionat de atitudinea sigură şi energică a Regelui, pe care ne obişnuisem în Anglia, să-l considerăm om de caracter puţin serios”.

 Ministrul Marii Britanii la Praga s-a crezut obligat să facă o vizită de felicitare ministrului nostru, Radu Curtzescu. “a fost un mare act de curaj”, i-a zis el. Astăzi încă, acest act mişelesc este povestit în diferite cărţi şi publicaţiuni franceze, britanice şi germane. Sub inspiraţia unor români ce nu au priceput că păcatul teribilei crime cade astăzi şi asupra lor – cu amănunte mincinoase sau cu uitări socotite, pentru a micşora sau chiar a ignora vina lui Carol al II-lea. Vom sfârşii acest capitol povestind uciderea Căpitanului, astfel cum am trăit-o şi astfel cum s-a întâmplat.
   Eram întorşi la Copenhaga, după un scurt concediu; în acea amiază lăsasem pe soţia mea şi pe fiul mea ascultând muzică uşoară de după prânz. Odihneam puţin, când fiul mea a intrat galben ca ceara în odaie, abia putând vorbi. “l-au omorât pe Căpitan” îmi strigă el, cu pieptul greu de lacrimi. Între un vals şi un jazz, radio-emisiunea se întrerupsese un moment pentru a anunţa că Corneliu Codreanu cu treisprezece alţi legionari fuseseră împuşcaţi, pe când erau mutaţi dintr-o închisoare în alta, în urma unei <<încercări de evadare>>. Îndată după această comunicare, muzica a reîncepu.

Zece luni mai târziu, când Călinescu, ucigașul Căpitanului, a fost executat, cei nouă legionari răzbunători, înainte de a se preda poliţiei de bună voie, au ocupat cu forţa postul de Radio București, au întrerupt şi ei pentru o clipă muzica uşoară, pentru a vestii Ţării: “CĂPITANUL A FOST RĂZBUNAT.” 

   Urmează mărturia jandarmului Sârbu, făcută în faţa Comisiei investigatoare a Curţii de Casaţie din  Bucureşti, în Noiembrie 1940:

  “Am plecat în noapte aceea din Bucureşti, cu două maşini-dube, dela prefectura de poliţie. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu”
     “Ajunşi la Râmnicu-Sărat am tras la Legiunea de jandarmi. Aici, Maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu Maiorul, de origine evreu, Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu-Sărat.”
    “ În lipsa unui ordin precis, jandarmii n-au mai luat pe legionari. Am fost băgaţi toţi jandarmii în maşini. Imediat ne-am întors spre bucureşti, dar în acelaşi timp soseşte din urmă maiorul Dinulescu care ne-a dat ordinul răstit : înapoi la Râmnicu-Sărat.”
    “Ne-am întors, dar ne-a oprit în comuna Bălţaţi, la câţiva kilometri de Râmnicu-Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-a dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese.”
    “În zorii zilei, am pornit spre Râmnicu-Sărat.”

    “Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.”
    “Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-au aruncat un ştreang după gât, pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel. ”
    “Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia I s-a dat în seamă un legionar.”
    “Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.”
    “I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarii erau legaţi cu mâinile de banca din spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel că nu se puteau mişca nici într-o parte nici într-alta.”
    “Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă. ”
    “Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm era aşezat în spatele legionarului ce-I fusese încredinţat.”
     “În mâini aveam ştreangurile.”
    “Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu.”
        “Era o tăcere de mormânt, căci nu aveam voie să vorbim, nici noi între noi, jandarmii, şi nici legionarii între ei. Ajunşi în dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna sa electrică, stingând-o şi aşezând-o iarăşi de trei ori.”
    “Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos, şi s-a dus la maşina din spate.”
    “Acolo maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi.”
    “Căpitanul şi-a întors puţin capul către mine şi mi-a şoptit : <Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei>. Dar,în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi păşind înăuntru, cu revorverul în mână, a rostit printre dinţi:  < Executarea!>”
        “La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile…”
    “Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.”
    “când am ajuns, erau orele 7 dimineaţa. Aici ne aşteptau : Colonelul Zeciu, Dan Pascu, Comandantul Închisorii, Colonelul Gherovici, medicul legist, Locotenent-colonelul Ionescu şi alţii.”
    “Groapa era făcută.”
    “Traşi din maşini, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea pe la spate, în timpul evadării de sub excortă.”
    “După aceasta, au fost aruncaţi în groapa comună.”
    “La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava, şi desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, cincisprezece damigene de vitriol. ”
    “După aceasta, am fot puşi să dăm declaraţii, încât legionarii, fugind de sub excortă, au fost împuşcaţi.”
     “Apoi am fost adunaţi într-o încăpere a Închisorii Jilava, unde Colonelul ne-a ţinut un discurs, spunându-ne : “V-aţi făcut datoria, voi nu sunteţi asasini de rând.”
    “La câteva zile după aceasta, eu am fost chemat în cabinetul colonelului Gherovici, care văzându-mă, mi-a spus :
    “Tu eşti voinic, ai fi putut să omori trei deodată. ” Mi-a întins apoi o hârtie pe care aveam s-o semnez spunând că am primit suma de 20.000 lei drept ajutor de boală. I-am răspuns că <nu sunt bolnav, domnule Colonel >. Colonelul mi-a răspuns  < Mă, sârbule, nu vezi cât arăţi  de rău şi să-ţi păstrezi gura, căci altfel ţi-o astup cu pământ> , arătându-mi cu mâna un pistol Mauser pe birou. Am fost trimis apoi, ca şi ceilalţi jandarmi, în concediu. “

    ne putem închipui pe Carol şi pe ţiitoarea lui – educatorii bietului Mihai – aşteptând încordaţi, în noaptea Sfântului Andrei, vestea sugrumării Căpitanului şi camarazilor săi, vestea care pe care Călinescu sau Gavrilă Marinescu nu au lipsit, desigur, să o ducă personal la Palat.

    Uitând pentru o clipă greaţa şi mânia ce vor zbuciuma sufletul oricărui adevărat Român, pentru generaţii întregi, de câte ori va fi pomenit Măcelul din Pădurea Tâncăbeşti, să ne întrebăm de ce a fost ales sugrumatul, atât de greu de săvârşit în împrejurările acelui măcel, ca mod de execuţie, în loc de glonţul în ceafă, atât de obişnuit şi de uşor, cu atât mai mult cu cât, un ceas după aceea, pentru a simula evaziunea, trupurile lor fără viaţă au fost ciuruite de gloanţe ?
    Răspunsul nu l-am găsit ; dar iată ceea ce oricare din noi poate citi în TALMUDUL BALBI  (< Sanhedri> VII, Fol. 52 b, 53 a, Traducerea germană de Lazarus Goldschmidt, p 225) :

        “De câte ori se vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege sugrumarea…Aceasta nu fiindcă este mai uşoară, dar fiindcă atunci când Legea  zice uciderea, fără altă desluşire, se porunceşte sugrumarea. “

    Coincidenţa nu se opreşte aicea. Într-adevăr, toate amănuntele ce acelaşi S a n h e d r  i n  ni le dă asupra modalităţii prescrise pentru săvârşirea sugrumării corespund întocmai cu cele urmate în cele două tragice autobuze, cu o singură deosebire : Talmudul cere ca picioarele osândiţilor să fie îngropate în pământ până la glezne ; jertfele călăului Carol al II-lea aveau gleznele lor legate de banca din faţă.
    Împrejurul cadavrelor apar hienele. Prezent este deci Prost, cu povestea sa asupra procesului Căpitanului :

        Cât priveşte fondurile de care a dispus Codreanu, toţi se mărginesc să spună că simplele cotizaţii nu ar fi fost suficiente pentru acoperirea cheltuielilor organizaţiei şi că, în mod evident, Căpitanul ş-ar fi procurat bani şi pe alte căi ; asupra acestui punct, Comisarul Guvernului nu s-ar fi arătat prea curios ; este de notorietate publică faptul că Ministerul de Interne , şi regele, şi Malaxa şi Hitler i-au dat copioase subvenţii lui Codreanu.”

    Câte izvoare indicate, tot atâtea bine socotite fantasmogorii. De notorietate publică era dimpotrivă grija cu care Codreanu se menţinuse la adăpostul oricărei influenţe financiare, mulţumindu-se strict cu banii pe care îi aduceau jertfele personale ale zecilor de mii de partizani ai săi. Scrupulele sale în această privinţă mergeau atât de departe încât mă rugase să-I dau o bună idee relativ la un dar ce vroia să facă Hitler, pentru a acoperi cheltuielile făcute de Căile Ferate germane cu prilejul transportării sicrielor lui Moţa şi Marin.

        CAPITOLUL XI

    ASASINAREA LUI CORNELIU CODREANU ȘI RĂZBOIUL


    Uciderea lui von Rath nu fusese decât o îndrăzneaţă dar greşită încercare de provocare la război, din partea forţelor Anti – Munchenului. Cu uciderea lui Codreanu însă, aceste forţe repurtaseră o netăgăduită victorie, care l-a silit pe Hitler la cea mai neplăcută şi problematică hotărâre a vieţii sale politice, o hotărâre încărcată cu cele mai primejdioase urmări.
    Istoricul britanic Trevor-Roper, dela Universitatea din Oxford, un investigator oficial al documentelor capturate Guvernului Socialist-Naţional, a scris :

    “ S-a spus că adevăratul război al lui Hitler a fost împotriva Apusului şi că s-a hotărât a lupta împotriva Rusiei numai pentru a rupe blocusul ce Aliaţii îl impuseseră Germaniei ; că războiul împotriva Rusiei a fost numai o neplăcută necesitate tactică în lupta cea serioasă împotriva Apusului…Au cred că adevărata luptă a lui Hitler era împotriva Răsăritului.
    “În < Mein Kampf >  şi în cartea de politică externă pe care a scris-o în 1925, Hitler şi-a exprimat visul său, al unei alianţe cu Marea Britanie, care ar fi neutralizat opoziţia franceză şi ar fi permis cucerirea Răsăritului de către Germania. Războiul care a izbucnit în 1939 a fost declarat de Marea Britanie. Hitler ar fi făcut orice pentru a evita această diversiune în spatele său…Războiul din Apus a fost pentru Hitler un război impus.
        “Cât de deosebită era atitudinea lui Hitler faţă de Rusia ! A fost desigur o perioadă de înţelegere. A fost un strigăt de bucurie că Hitler s-a scuturat, în sfârşit, de acest iritant expedient : “ contrariul cu tot trecutul meu, cu ideile mele, şi cu făgăduinţele mele anterioare. “ 

    Niciun cititor al lui Mein Kamf nu avea nevoie de demonstraţia profesorului Trevor Roper pentru a şti :
1) că Hitler a căutat cu patimă prietenia Marii Britanii, oferindu-se chiar formal să apere imperiul Britanic în ziua în care s-ar afla în primejdie ;
 2) că el considera că numai Germani “idioţi sau trădători” se mai puteau gândi la o revendicare a graniţelor germane occidentale de dinaintea Primului Război Mondial ;
3) că toate visurile şi ambiţiunile sale se îndreptau spre răsărit, unde era convins că Germania îşi va găsi destinul ;
4) că nu a privit nici odată posibilitatea unui război cu Franţa decât dacă această ţară, sărindu-I în spate, oarbă propriilor ei interese, s-ar fi opus la acea expediţie împotriva Rusiei Sovietice, care era ţelul întregii sale pregătiri, întregii ale gândiri şi a întregii sale vieţi.

    Când, la sfârşitul lui Iulie 1940, Carol, care cedase fără luptă Sovietelor Basarabia şi Nordul Bucovinei, trimisese pe Gigurtu, pe atunci Preşedinte de Consiliu, şi pe Mihail Manoilescu, predecesorul meu la Ministerul Afacerilor Străine, care mi-a povestit incidentul, la Berghof, pentru a câştiga bunele graţii ale lui Hitler, cei doi demnitari încercaseră să convingă pe Fuhrer că România, sub Carol, ajunsese să adopte un ideal politic şi social foarte aproape de cel naţional-saocialist. Hitler le-a răspuns că un ideal era într-adevăr un admirabil factor în viaţa politică a unei ţări, a unei mişcări sau a unui om; şi ca exemplu le-a dat, cu cele mai mici amânunte, istoria Mişcării Legionare, sfârşind cu uciderea lui Codreanu şi cu aceste cuvinte: “Ceea ce nu voi ierta nici odată regelui vostru este faptul de a mă fi silit să-mi schimb politica faţă de Rusia Sovietică.”
Hitler ştia ce spune. În planul de încercuire, imobilizare şi distrugere a Germaniei socialist-naţionale planul Barthou-Beneş-Titulescu, românia ocupa un loc hotărâtor. O cooperare militară a Sovietelor cu aliatele lor, Franţa şi Cehoslovacia, nu se putea nici măcar imagina fără cooperarea României.

O rezistenţă  armată din partea ei, la trecerea Trupelor Sovietice, ar fi obligat imediat Armatele Polone să inter în acţiune; agresiunea sovietică reprezentând un “casus faederis” fundamental al Alianţei Româno-Polone. Iugoslavia ar fi intrat foarte probabil în luptă şi ea alături de apărătorii Europei Centrale, I Ungaria, împinsă de Germania, ar fi făcut-o şi ea fără nici o îndoială.

Singura adeziune a României putea de făgăduinţei de intervenţie a Sovietelor alături de Franţa şi Cehoslovacia, vreo valoare politică şi militară oarecare.  
Hitler ştia foarte bine că în românia toţi factorii politici abdicaseră în mâinile lui Carol. Lovitura de Stat fusese concepută în vederea chestiunii externe; era în urma presiunilor cercurilor de stânga franceze şi britanice că Guvernul Goga fusese alungat.

Singurii miniştri dina cel guvern care fuseseră păstraţi în guvernul patriarhului Miron Cristea erau cei care se declaraseră credincioşi politicei alianţelor din Primul Război: Călinescu şi Antonescu. Hitler ştia foarte bine că un singur grup politic important, că nu mai mişcarea legionară, tânără, dinamică, eroică, dispusă la toate sacrificiile se ridica împotriva lui Carol, în chestiunea precisă a raporturilor cu Uniunea Sovietică. O ştia cu atât mai bine cu cât Corneliu Codreanu, de repetate ori, declarase că Tineretul Român se va împotrivi cu armele oricărei încercări a Sovietelor de a călca peste teritoriul nostru. 

FAPTUL CĂ REGELE CAROL A UCIS PE CORNELIU CODREANU 36 DE ORE DUPĂ REÎNTOARCEREA SA ÎN ŢARĂ DELA LONDRA, UNDE FUSESE CHEMAT PENTRU A PRIMI SFATURILE ŞI PORUNCILE FORŢELOR AL CĂROR ROB ERA, PRIN PATIMILE,  CUPIDITATEA ŞI AMBIŢIUNILE SALE, NU PUTEA ÎNSEMNA DECÂT UN LUCRU: ANTI-MUNCHENUL TRIUMFASE. CU STATELE UNITE ÎMPINGÂND AL RĂZBOI ŞI CU FRANŢA TÂRÂTĂ SPRE EL, MAREA BRITANIE SE PREGĂTEA DE RĂZBOI ŞI ROMÂNIA ÎŞI DĂDUSE CONSIMŢĂMÂNTUL LA ACEST PLAN; ÎNŢELEGERE INDISPENSABILĂ ÎN DISPOZITIVUL GENERAL DE ACŢIUNE AL ACESTEI FORŢE.

Faţă de primejdia noii situaţii, primejdie a cărei urgenţă şi gravitate erau indicate prin asasinatul precipitat al Căpitanului, Hitler a luat în grabă două hotărâri: 1) o hotărâre militară, ocuparea Cehoslovaciei, care punea diviziile sale blindate la o noapte de marş de terenurile petrolifere româneşti şi la 24 de ore de Gurile Dunării; 2) o hotărâre politică, menită a torpila Alianţa Franco-Ceho-Soveitică: pregătirea unui acord militar şi economic cu principalul său adversar cu Rusia Sovietică.

Îndată după asasinarea Căpitanului şi a celor 13 camarazi ai săi, a început o nouă goană  după legionarii rămași în libertate şu după legionarii cei mai cunoscuţi. 

Supravieţuitorii Războiului Civil din Spania, din ierarhia supremă a mişcării, erau de multă vreme deja închişi la Râmnic sau împrăştiaţi în celelalte închisori: Văcăreşti, Doftana, Jilava. Vor fi printre cei dintâi măcelăriţi în viitoarea noapte a Sfântului Bartolomeu.

Cei care se hotărâseră să rămână în Ţară, găsiseră un adăpost trecător în case nelegionare de Români drepţi şi fără frică. A fost într-o astfel de casă că fiul meu m-a condus la o întâlnire cu Guţă Pavelescu, care prin sistemul de organizare a legiunii, rămăsese răspunzător în Bucureşti, de activitatea legionarilor. Guţă Pavelescu, care trebuia şi el să fie ucis vreo 10 luni mai târziu, ceruse să mă vadă pentru a-mi pune întrebarea : ”Cum răspundem?”
Dacă aş fi ştiut atunci, cum am aflat vreo câteva zile mai târziu, hotărârea pe care Hitler o considerase pentru un moment, la primirea veştii asasinării căpitanului, nu aş fi şovăit poate, să dau lui Pavelescu răspunsul pe care îl aveam în minte. Dar nici astăzi nu ştiu dacă provocarea războiului, care a izbucnit numai teri ani mai târziu, Războiul din Răsărit ar fi salvat sau nu ţara mea şi civilizaţia occidentală, astăzi rostogolindu-se spre prăpastie.
În drum spre Copenhaga, la începutul lui Decembrie 1938, m-am oprit la Varşovia şi Berlin. În Varşovia, Arcziczievski, atunci Sub-secretar de Stat la Externe, mi-a comunicat că Guvernul Polonez dăduse ordinele necesare pentru primirea cordială şi uşurarea tranzitului legionarilor, care după intrucţiunile date de mişcare,  se îndreptau spre Germania.

M-a informat însă şi de intenţia Guvernului său de a reînnoi <prematur  > Pactul de Neagresiune c Uniunea Sovietică. Arcziczievski nu părea mai fericit decât mine de această hotărâre care constituia, de fapt,  o provocare faţă de Germania şi nu aducea  Poloniei nici o garanţie mai mult relativ la securitatea ei.

În Berlin am putut sta de vorbă din nou cu Căpitanul  Weidemann. Indignarea Fuhrerului, care se afla ia la Berchtesgaden, a fost atât de mare, mi-a fost Căpitanul Weideman că s-a gândit un moment să dea ordin trupelor să înainteze imediat prin Ungaria spre românia, dar că a trebuit să se mulţumească cu rechemarea ministrului său din Bucureşti.

După cum s-a aflat mai târziu, au fost insistenţele generalilor care l-au făcut pe Hitler să-şi schimbe intenţiile. În cartea intitulată Testamentul lui Hitler, unde conversaţiile sale cu Borman, în ultimele zile ale războiului sun consemnate cu o vădită autenticitate,  Hitler aminteşte aceste momente şi regretă că nu a început războiul atunci când relaţiile sale cu Polonia erau încă relaţii de prietenie, şi putea nădăjdui să o aibe, alături de el.

    Noi credem că Hitler şi nu generalii avea dreptate şi că, fără de pretextul polon, nici Guvernul francez, nici Guvernul englez nu ar fi îndrăznit să ceară poporului lor sacrificiul unui război împotriva Germaniei, oricare ar fi fost presiunile Puterilor Anonime şi a guvernului lui Roosevelt, identificat cu ele.
Momentul de mânie trecut, Hitler s-a hotărât să adopte, faţă de politica lui Carol şi a sfetnicilor acestuia, o atitudine de pretinsă ignorare a nădejdilor ce le nutreau, a scopurilor şi uneltirilor lor ascunse, şi de a trage din această atitudine  toate foloasele economice pe care Regatul Român, cu marile sale bogăţii, i le putea oferi. Deja după odiosul proces şi osândirea Căpitanului, cu vreo câteva săptămâni înainte de plecarea lui Carol la Londra, Hitler îi trimisese, spre mirarea multora , o telegramă de felicitare cu prilejul zilei sale de naştere ; telegramă urmată, ce e drept, de o Misiune economică germană.
    Douăzeci de zile după asasinarea lui Codreanu, Grigore Gafencu este numit Ministru al Afacerilor Străine, post pe care îl va păstra până la 1 Iunie 1940, câteva săptămâni înainte de ocuparea Basarabiei de către Soviete, pentru a pleca câteva săptămâni mai târziu ca ministru plenipotenţiar al României la Moscova. Ministeriatul său fusese cel mai nefast intereselor noastre, din toate câte îl precedaseră dela dispariţia lui Titulescu.

Acest ministeriat corespunde cu lunga şi stupida încercare de a înşela Berlinul asupra adevăratelor intenţii ale guvernelor lui Carol. Sir Reginald Hoare , Ministrul Marei Britanii la Bucureşti, cu care în scurta mea trecere pe la palatul Sturdza, mă înţelegeam destul de bine în cursurile dimineţii şi foarte rău după prânz, mi-a povestit el însuşi că preparativele de distrugere a instalaţiilor noastre petrolifere şi de blocare a Porţilor de Fier se făcuseră de acord cu Carol al II-lea şi cu Ministrul său al Afacerilor Străine, şi le puneau la cale cu specialiştii săi şi cei francezi ; pe când, pe de altă parte, Carol şi cu ai săi credeau că amăgeau pe Hitler şi pe Mussolini organizând Partidul Unic FRN, pe modelul Partidelor Socialist-Naţional şi Fascist, îmbrăcând până şi pe Iorga şi pe Argetoianu în uniforme de uşier de hotel de prima categorie, făcându-I să salute <a la romaine  >, înregimentând Tineretul, care nu era în închisoare, în Straja Ţării, organizaţie care pretindea să echivaleze cu cele similare ale Tineretului din Germania şi Italia.

“Carol – ne spune prost – s-a consacrat înregimentării tineretului pentru a suscita în acesta amorul patriei. “ Să mă ierte cititorul, dar o astfel de afirmaţie din partea unui străin care a trăit 20 de ani în România, este o adevărată măgărie. Tineretul Român nu avea nevoie de lecţii de patriotism; şi nu era Carol al II-lea (cu sângele acestui tineret pe mâini, preocupat în acel moment cu confiscarea  averii lui Auschnitt şi alte jafuri, şi în ajun de a preda vecinilor fără luptă patru provincii ale Ţării) omul capabil de o asemenea lecţie.

Scopurile lui Carol erau altele : a simula o înclinare spre partidele naţionaliste din Germania şi Italia pentru a masca uneltirile sale ostile acestor Ţări şi a înşela Tineretul Român cu o organizaţie care pretindea să prezinte aceleaşi idealuri ca şi Mişcarea Legionară.

Această încercare de caracter şi organizare pur poliţienească a dat greş în ambele sale scopuri. Nu Berlinul şi Roma au fost înşelaţi ci Ţara Românească ; iar în cea ce priveşte Tineretul Ţării , să ascultăm pe Prost în alt moment al său de semi-luciditate :

     “ Ar fi fost iluzorie speranţa că Straja Ţării va putea concura cu succes Mişcarea Legionară. Legionarii aveau sentimentul apartenenţei la o elita ; organizaţia lor semi- secretă nu admitea intrarea oricărui guguştiuc ; portul cămăşii verzi era precedat de o iniţiere cu caracter religios ; legionarii aveau conştiinţa participării la o lupta al cărei succes trebuia să-i ducă la glorie şi la profit :  de aici venea mândria şi zelul lor remarcabil. Straja Ţării era departe de a putea propune un astfel de ideal bieţilor şcolar, care nu se înscriau decât pentru că erau obligaţi să o facă. “

    Ceea ce Prost pretinde că nu ştie, este că legionarii luptau şi mureau, înfruntând toate prigoanele, asasinatele individuale şi măcelurile în masă, pentru gloria şi profitul Ţării, nu pentru al lor personal. Luna Martie 1939 va vedea moartea lui Miron Cristea Patriarhul-diavol, care acoperise cu sfintele sale veşminte toate nelegiuirile, toate omorurile stăpânului său, şi promovarea lui Armand Călinescu la scaunul de Prim –Ministru  ; va vedea apoi ocuparea Boemiei de către germani, proclamarea independenţei Slovaciei, reocuparea de către Germani a vechiului lor teritoriu al Memelului, luarea Madridului de către Franco şi adeziunea Ungariei la Pactul Anti-Cominstern.

 În primele zile ale lui Aprilie, Italia, setoasă de a ocupa şi ea ceva, se azvârlise asupra micei Albanii, alegând ziua Vinerii Mari, pentru că era şi cea când Regina Geraldina aştepta un prunc, şi atenţia Regelui Zogu şi a Poporului Albanez  era îndreptată spre alte griji decât cele militare.
 Bucureştii erau înmărmuriţi. La 17 Martie, un Consiliu de Coroană hotărăşte rezistenţa armată la orice agresiune din orice parte ar veni. În acelaşi timp, se porunceşte o încercare de mobilizare generală, încercare care s-a terminat într-un fiasco total. Toate lipsurile Oştirii au ieşit deodată la iveală. Soldaţii care nu aveau arme , nici îmbrăcăminte au fost retrimişi îndată la vatră.

    Măsurile de securitate politică care au fost căutate şi luate la acea epocă au fost şi mai dezastruoase încă pentru Ţară decât starea de nepregătire în care se menţinuseră trupele noastre în acele vremuri ameninţătoare. Vorbesc despre zadarnicele garanţii pe care emisarii Guvernului nostru le negociau tainic la Londra şi Paris, pentru a le primi cu un simulacru de surprindere, ca un dar necerut ; manevra nu a înşelat pe nimeni la Berlin şi Londra, după cum o dovedeau articolele ironice care apăreau în presa germană în urma şedinţei Parlamentului Britanic, unde aceste garanţii au fost anunţate…sub titluri care aminteau jocul  <de-a baba oarba  > -Attache winkt mit dem Taschentuch, etc.

    Zic <zadarnice >, fiindcă aceste garanţii, distribuite şi Varoviei, cu bună ştiinţă a negociatorilor, a ministrului lor, a guvernului şi a regelui, NU PRIVEAU GRANIŢELE NOASTRE RĂSĂRITENE , NICI CELE RĂSĂRITENE ALE BIETEI POLONII,  după cum a declara-o puţin mai în urmă, dela aceiaşi tribună, Butler, pe atunci Sub-Secretar de Stat la Externe.

    Zic <cu bună ştiinţă >, fiindcă este imposibil de conceput că trimişii noştri speciali şi miniştrii noştri acreditaţi să fi fost atât de proşti pentru a nu întreba dacă Basarabia şi Bucovina erau şi ele cuprinse în garanţia oferită.

Şi aici, cred necesar, de a desluşi încă odată simţămintele, motivele, raţionamentele care stăteau în spatele celor două şcoli ale politicei noastre externe ; cea a politicienilor noştri profesionişti şi a diplomaţilor docili, adepţi şi continuatori ai politicei lui Titulescu, şi cea a întregului popor, a persoanelor de bun simţ, şi de independenţă de gândire, care vedeau în această politică o ameninţare de moarte pentru ţara lor.
    Pentru noi :
1)    Primejdia, nu numai pentru Ţara Noastră, dar pentru Europa întreagă, nu era Germania, ci Rusia Comunistă.
2)    Împotriva acestei primejdii era evident că nu ne puteam rezema pe acele ţări sau acele guverne supuse Puterilor Anonime, care fuseseră <naşii  > Revoluţiei Bolşevice, care o salvaseră de multe ori dela pieire, care porunciseră predarea lui Kolceak, care făcuseră totul pentru a salva regimul lui Bela Kuhn, care ajutaseră forţele comuniste în regimul civil spaniol, care o introduseră pe aceasta la Liga Naţiunilor, în locul Germaniei, silită să plece.

3)    Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu reprezentau în  ochii noştri nici o garanţie. Nu aveam nevoie de Cehoslovacia pentru a ne apăra de revendicările iredentiste ungare, ori de Turcia pentru a ne apăra de Bulgaria. Alianţa cu Cehoslovacia reprezenta pentru noi sarcini şi primejdii străine intereselor noastre, cu atât mai grele cu cât Praga nu pierdea nici un prilej pentru a provoca marea sa vecină de la Nord.

4)    Revendicările ungare nu reprezentau pentru noi o adevărată primejdie decât dacă ar fi fost susţinute de Guvernul german. Respingerea repetată a propunerilor germane, de garanţie a fruntariilor noastre, a fost deci o adevărată crimă împotriva securităţii patriei, cu atât mai mult că această garanţie privea şi hotarele noastre răsăritene şi nu era legată de nici o altă condiţie decât de aceea de a apăra şi noi aceste graniţe în ziua în care ar fi fost ameninţate.

5)    Împotriva uriaşei primejdii ruso-comuniste o singură putere în lume putea să ne apare, nu numai pe noi, dar şi Europa şi lumea întreagă, şi aceasta era Germania ; Germania înarmată până în dinţi, restabilită în statutul ei politic şi militar antebelic …Cine crede că greşeam să privească o hartă politică de astăzi a Europei, Asiei, Africei, Oceaniei, şi să nu treacă cu vederea că, în America, Rusia Comunistă întreţine garnizoane în Cuba, fără ca Statele Unite să îndrăznească să le alunge.

6)    Argumentul adversarilor noştri , a fidelităţii către foştii aliaţi din Primul Război Mondial, credem că nu era sincer sau că era lipsit de orice gândire mai adâncă. Războiul contra Germanie, către care anumite clici anti-germane sau pro-sovietice încercau să arunce Popoarele Francez şi Britanic, nu era războiul Franţei sau Marei Britanii. Importante şi puternice grupuri politice o ştiau foarte bine în aceste două ţări şi se opuneau şi ele războiului uneltit   de Puterile Anonime, războiul dărâmării Imperiului Britanic al celui Francez, războiul eclipsei definitive  a celor două ţări ca mari puteri, războiul unei scurte pseudo-hegemonii nord-americane.

7)    Fidelitatea către foştii noştri aliaţi ar fi cerut dimpotrivă, să întrebuinţăm toată influenţa noastră pentru a-i îndepărta dela drumul nefast pe care-l aleseseră. Aceasta era cu atât mai adevărat în ceea ce privea Polonia, expusă la aceeaşi primejdie, şi faţă de care aveam nu numai datoria, dar şi dreptul de consultare şi de sfat. Drept şi datorie pe care ne-am ferit mişeleşte de a le exercita, când, în momentul suprem al conflictului germano-polonez, ambasadorul nostru la Varşovia, Franasovici, primind ordinul de a-şi părăsi postul, a plecat la Paris, de unde nu s-a mai întors.

8)     În ceea ce priveşte argumentul de ultimă oră al Pactului Ribbentrop – Molotov, noi   credem că nici astăzi nu poate fi invocat în mod cinstit. Hitler  n-a dorit nici odată un război cu Polonia, nici cu Franţa sau cu Marea Britanie ; războiul pe care-l dorea era cel care ar fi zdrobit Comunismul şi deschis imensele posibilităţi ale Răsăritului expansiunii, hărniciei şi intreprinderilor poporului său. Apusul ştia foarte bine că acum apropierea germano-rusă, provocată de încercările anglo- franceze de a câştiga Rusia comunistă ca aliată împotriva Germaniei, nu era decât o apropiere trecătoare, une rusc de guerre de ambele părţi.

Se ştia foarte bine că războiul ce începuse va sfârşi cu sovietele luptând alături de puterile apusene ; fapt care explică dece nu s-a declarat războiul Uniunii Sovietice, cu toate că, împreună cu Germania, se azvârlise asupra Poloniei, şi pentru care motiv nu ne-au fost garantate graniţele noastre răsăritene, nici cele ale Poloniei.
    S-a dat explicaţie la politica noastră anti-germană în aceste vremuri premergătoare Războiului al Doilea Mondial, faptul că stipulaţiile secrete ale  Înţelegerii Ribbentrop- Molotov    permiteau ocuparea Basarabiei de către Ruşi. Pentru Hitler, care ştia că trupele sale vor alunga pe cele ruseşti nu numai din Basarabia ci şi din toată Ucraina, o stăpânire momentană a Basarabiei şi a Bucovinei, această ocupare a fost o tragedie mai mare decât cele pe care aceste ţinuturi le-au dat în cursul zbuciumatei istorii a moldovei.

RĂSPUNDEREA ACESTEI TRAGEDII O AU, ÎNAINTE DE TOATE, FACTORII RĂSPUNZĂTORI AI POLITICII NOASTRE EXTERNE DIN 1931 PÂNĂ ÎN 1939.

    Germania ne oferise în 1934 de a garanta toate hotarele noastre, inclusiv, şi mai ales, hotarele noastre răsăritene, cu singura condiţie ca să ne legăm a le apăra noi înşine, oferindu-ne, în acelaşi timp, de a ne înarma, în vederea acestei apărări. Această propunere, vădit sinceră, urmată de altele, tot atât de sincere, dat fiind că ele corespundeau cu interesele şi cu intenţiile Germaniei, le-am respins cu dispreţ.

    Pactul Ribbentrop – Molotov s-a încheiat la 23 August 1939. Călătoria lui Gafencu la Berlin, Paris, Londra şi Roma avusese loc însă cu cinci luni mai înainte. Pierderea nu numai a Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, dar şi aceea a inimei Ardealului a fost consecinţa directă a activităţii Ministrului Nostru de Externe, în timpul acestei călătorii-dezastru. Fuhrerul ştia că în războiul inevitabil cu Rusia Sovietică el nu putea avea aliat mai important, şi din punct de vedere militar şi din punct de vedere economic, decât România.

 Nici Italia nici Ungaria nu ar fi putut înlocui cei 800.000 de combatanţi, pe care România întreagă îi putea oferi, nici bogăţiile sale miniere şi agricole. Interesul său vădit era de a da < factorului român > toată valoarea sa. O ultimă încercare în această privinţă a făcut-o cu prilejul călătoriei lui Gafencu.

A fost o mare greşeală din partea sa – o greşeală pe care Germania a plătit-o scump de a pedepsi România fiindcă această încercare dăduse greş ;  prin aceasta  au fost ignorate toate izvoarele de energie naţională care existau în ţara noastră. Dar a fost o crimă din partea lui Carol şi a miniştrilor lui, de a-i da prilejul să comită o asemenea greşeală.
  
 Când, spre mijlocul lui Aprilie, Hitler a invitat pe Gafencu la Berlin, a fost din  partea lui o încercare mai mult de a-şi asigura cel puţin o prietenească neutralitate din partea României în ameninţătoarele clipe pe care le trăia Europa şi, poate chiar, de a câştiga colaborarea acestei Ţări de 20 de milioane de locuitori şi de importante bogăţii naturale…Ministrul  nostru al Afacerilor Străine plecase în această călătorie – după cum evenimentele au dovedit-o – cu ferma hotărâre de a o consacra unui program politic absolut contrariu nădejdilor Fuhreru-lui şi cu copilăreasca intenţie de a ascunde jocul său pro-aliat şi anti-german, sub mascarada uniformei albastre şi a <  partidului unic > pseudo-naţionalist, organizat de poliţia lui Carol.
  
 Dela Berlin Gafencu a trecut la Paris şi la Londra, unde pestelcuţa de piele  de purcel şi insignele cabalistice corespunzătoare gradului său în franc-masonerie au înlocuit uniforma în chestiune. Dacă Berlinul nu a aflat îndată ce s-a negociat acolo, ar fi putut-o afla în tot cazul, şi foarte precis, când a urmărit şi descoperit pas cu pas pregătirile de sabotaj militar şi economic ce începuseră să fie puse la cale, la reîntoarcerea lui Gafencu la Bucureşti, cu echipele de distrugere franco-engleze, sub experta direcţie a lui Vanger, om de multiple naţionalităţi.
   
Guvernul German a aflat însă imediat, prin Guvernul Italian, neghioabele încercări ale lui Gafencu, odată ajuns la Roma, de a convinge pe Contele Ciano, că interesele Italiei erau de a trece cu arme şi bagaje de partea coaliţiei occidentale. Contele Ciano nu s-a lăsat convins şi pot transpare aici aproape cuvânt cu cuvânt sfatul ce l-a oferit oaspetelui său român, astfel cum mi-a fost comunicat puţin mai târziu de Alexandru Duiliu Zamfirescu, Ministrul nostru la Roma : “ Băgaţi bine de seamă la sfatul ce vi-l dăm : renunţaţi la garanţia pe care aţi cerut-o Londrei şi Parisului şi care nu vă va fi de nici un folos, şi nimic nu vi se va întâmpla. Dar nu puteţi nici măcar să vă închipuiţi cât de rău vă va merge dacă persistaţi a vă acoperi cu ea. “
  
 Cu cuvinte tot atât de explicite, dar mai puţin ameninţătoare în forma lor, atenţiunea lui Gafencu fusese atrasă şi la Berlin, asupra primejdiei şi inutilităţii acestor garanţii. S-a întors în Ţară cu convingerea că păcălise pe Ribbentrop. Carol împărtăşea şi el această opiniei, afirmând celor care încercau să-i arate primejdia jocului său : Germania este foarte mulţumită de mine.”  Germania însă se hotărâse pur şi simplu să opună acestui joc unul şi mai ascuns, până în momentul în care va judeca oportun să lovească cu toată brutalitatea şi cu toată nedibăcia sa psihologică, de atâtea ori dovedită, în ţara care trebuia să fie principalul ei aliat în singurul război pe care Hitler îl dorise, războiul visurilor şi intenţiilor întregii lor vieţi.

Prefacerea Berlinului a mers până la a admite schimbul de contacte între “ Hitler Jugent” şi “ Straja Ţării”, până a chema pe Colonelul Sidorovici la Viena, pentru a primi, din mâinile chiar ale lui Ribbentrop o măgulitoare decoraţie ; aceasta chiar după măcelul mai multor sute de legionari, dar obţinând în acest fel executarea Convenţiei Economice, ale cărei stipulaţii Guvernul Român le sabotase o bucată de vreme.

    Aceasta era starea de nepregătire militară şi morală, de nedumerire şi corupţie a voinţelor, de meşteşuguri copilăreşti şi viclene, în care Ţara Românească se înfăţişa uriaşei furtuni din care nu mai îndrăzneţii vitejii puteau nădăjdui să iasă teferi. Puţine iluzii îmi făceam, chiar de la acea vreme, asupra capacităţii acestor  conducători de a face faţă ameninţătoarelor şi încurcatelor împrejurări ale vremii.

Spectacolul înjositor al noului “Parlament” , cu toţi oamenii noştri politici – afară de Iuliu Maniu, de Dinu Brătianu şi de Gheorghe Brătianu – schimonosiţi de astă dată în uniforme albe, şi vestea negocierilor Ministrului nostru al Afacerilor Străine, cu Bulgarii, în vederea unei concesii de teritoriu în Cadrilater, provocaseră alarma în inima oricărui adevărat Român, chiar a celor care nu erau în posesia unor alte informaţii şi mai îngrijorătoare.

    O mângâiere sufletească şi o retrezire a nădejdilor le regăseam numai la Berlin, pe lângă legionarii care izbutiseră să iasă din Ţară. Ei pregăteau în mintea lor şi, materialmente, în toată măsura posibilităţilor lor, un răspuns trădării şi o ultimă încercare de a salva ceea ce se mai putea salva din destinele unei ţări, pentru care fiecare din ei şi-ar fi dat de zece ori viaţa.

Atunci am cunoscut, în vara lui 1939, pe acel tânăr cu privirea fierbinte, cu gândul aşezat, cu vederile hotărâte şi îndepărtate ale unui om de Stat care trebuia să se puie în capul acestei ultime încercări. La Copenhaga, soţia mea şi cu mine avea marea bucurie de a găzdui la Legaţia română pe Doamna Corneliu Codreanu soţia Căpitanului, fugită din  Ţară, cu inteligenta sa nepoţică Cătălina, şi pe părintele Dumitrescu Borşa, unul din luptătorii noştri din Spania şi Şeful de atunci al legionarilor din Berlin, organizaţi în Comandament, clădindu-ne şi acolo o strânsă cetăţuie de nădejde şi mângâiere.

    În ziua de 24 August, când lumea, alarmată aflase de încheierea Pactului Ribbentrop – Molotov aveam la prânz mai mulţi şefi de misiuni străine, acreditaţi în Copenhaga. Ministrul britanic şi Ministrul polonez schimbau vorbe de îmbărbătare reciprocă  : “aceasta Ei cred că cu aceasta s-a schimbat ceva !”, afirma simpaticul Ramsay ; “Nu s-a schimbat nimic !”, răspundea Straczewski, a cărui inimă în acel moment trebuia să tremure pentru iubita lui Ţară. Întorcându-se spre mine, m-a întrebat  : “Dacă începe războiul, cât timp credeţi că vom putea rezista ? “. I-am răspuns : “ Vreo două luni, dacă sunteţi atacaţi numai de Germania ; dacă sunteţi atacaţi de Germania şi de Rusia împreună, nu veţi putea rezista.”

    Noul Ministru al Statelor Unite mi-a făcut violente învinuiri pentru aceste pesimiste pronosticuri. Owsley, cel care plecase cu câteva zile mai înainte, îmi declarase în ultima noastră întrevedere : “ Vom interveni şi noi, băgaţi bine de seamă, şi vom şterge Germania de pe harta Europei. “

    Dacă Franasovici, mandatarul nostru la Varşovia, ca aliat leal şi parte direct interesată, ar fi exprimat în timp util Guvernului Polonez păreri tot atât de pesimiste şi ar fi dat cu tărie sfaturile cinstite ce le datoram Poloniei, am fi reuşit poate să precumpănim intervenţiile şi presiunile asasine ale Puterilor Occidentale. Dar nici măcar ultimul prilej al unui asemenea demers nu I-a fost lăsat, căci în momentul când se îngroşa treaba pe câmpul militar, a primit, după cum ştim, ordinul să părăsească postul său.

    Socotita atitudine de nepăsare adoptată de Guvernul  nostru era cu atât mai vinovată cu cât din 1919 nu mai eram mica ţară de 7 milioane de locuitori cu graniţele întortocheate, uşor expusă la operaţiuni de amputaţii, ci o Ţară de 20 de milioane de locuitori, care ar fi putut pune în dată în primele linii până la un milion de ostaşi, rezemaţi pe formidabila cetate naturală, a Carpaţilor şi a Munţilor Apusei, aşezaţi într-o poziţie cheie, politică şi militară. România întreagă ar fi putut fi, cu alte cuvinte, un factor decisiv, de suficientă greutate pentru a împiedica izbucnirea războiului în condiţiile în care acesta a izbucnit, de suficientă greutate militară pentru a determina victoria, în sensul intereselor noastre, în faza lui finală.

    Printre rapoartele trimise, telegramele cifrate şi descifrate, întrevederile cu colegii şi citirea lacomă a ziarelor, introduceam, de câte ori puteam, odihna sufletească şi plăcerea pescuitului uriaşelor “tuna”, în apele Skagerat –ului. Astfel s-a întâmplat că, în ziua de 1 Septembrie 1939, eram agăţat de unul din aceşti peşti de trei sau patru sute de kilograme când au apărut deodată trei mari avioane Dornier, zburând în formă de săgeată, şi trecând peste capetele noastre aproape la înălţimea apelor.   Inima mi s-a strâns.

O altă parcă s-a apropiat de noi, cu alt pescar vânând acelaşi vânat. Era Principele Axel al Danemarcei, care de departe mi-a strigat : “ War ! War ! “ Amândoi ne.am tăiat undiţele şi am tras repede spre mal.

        CAPITOLUL XII

    JERTFA POLONIEI ȘI MĂCELUL LEGIONARILOR


     A fost o stranie istorie pe care Lipski, Ambasadorul Poloniei la Berlin, ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga, în urma ruperii relaţiilor diplomatice cu Germanie ; o istorie care a fost pe deplin confirmată prin publicarea documentelor oficiale a celor două părţi.

    “…Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop ? Nu ştii că te aşteaptă de două zile şi că astă seară e ultimul termen care l-a fixat pentru începerea negocierilor cu Polonia ?   i-a spus  Coulondre, Ambasadorul francez, în ziua de 31 August, menţionând că aflase aceasta din întmplare “ din anturajul “ lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a răspuns că el văzuse pe 

Sir Neville în ziua de 30, dar că acesta nu-i spusese nimic despre termen şi aşterptarea lui von Ribbentrop. Lipski, conştient de gravitatea acestei inexplicabile neglijenţe din partea Ambasadorului britanic, a cerut grabnic o întrevedere cu Ministrul Afacerilor Străine german, care  i-a fost acordată imediat.  Lipski a fost primit la Wilhwkmstrasse  cu tot ceremonialul datorat unui trimis special.

 O companie de onoare I-a prezentat armele, Imnul Naţional Polonez a fost cântat şi Ribbentrop l-a salutat cu efuziunea unui vechi prieten, strigând cu bucurie : “ Atunci putem negocia ! “ Neglijenţa istorică a Ambasadorului britanic nu permisese însă lui Lipski, în cele câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la termenul hotărât, de a itnra în legătură cu Guvernul său; aşa încât a fost nevoit să comunice lui Ribbetrop că nu avea puterile speciale care I-ar fi permis să înceapă negocierile. Von Ribbentrop i-a răspuns că va comunica faptul fuhrerului, punând astfel capăt întrevederii care ar fi putut cruţa  Europa şi luema de nenorocirea unui război între puterile necomuniste.

    Adevărul este nu numai că Sir Neville luase asupra sa răspuderea de a ascunde colegului său polonez termenul pe care von ribbentrop îl comunicase, spre transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar că în ziua de 30 August Sir Howard Kennard Ambasadorul britanic la Varşovia, priema în acelaşi timp cu informaţia că acest termen fusese fixat, ordinul de a nu-l comunica Guvernului Polonez…înainte de expirarea lui.

    Ante-Munchenul triumfase la  Foreign Office şi Chamberlain, învins, nu mai era decât un docil isntrument în mâinile sale. Într-o carte scrisă în 1943 şi publicată în 1944, am studiat cu de-amânuntul şi cu o abundentă documentaţie chestiunea răspunderilor în ceea ce privea izbucnirea Războiului al Doilea Mondial.

Nu ştiam că concluzile mele vor fi odată tragic confirmate prin rpedarea în mâinile Imperiului Comunist de către Puterile Occidentale a Poloniei întergi, a 10 alte ţări europene cu o populaţie de 130 milioane, şi a întregii Chine cu 600 milioane de locuitori. Concluzile mele erau următoarele:
1) Guvernul Britanic, care lause direcţia operaţilor Anti-Munchenului, a fost susţinut în toată acţiunea sa şi într-o anumită măsură a fost forţat la această acţiune, de către Guvernul din Washington, sau mai bine zis de căter clica care înconjurat pe Roosevelt şi care era ferm hotărâtă a nu pierde prilejul ce i se prezenta de a dezlănţui un război împotriva Germaniei;

2) Coridorul Danzig, Polonia nu au fost decât Pretexte. Polonia cu bună ştiinţă din aprtea Londrei şi Washingtonului a fo st împinsă prin zadarnice garanţia, prin făgăduinţele cele mai false, mijloacele cele mai viclene, într-o catasftrofă din care clicile răspunzătoare din ambele capitale ştiau forte bine că nu va putea să iasă vie şi liberă;

3) Guvernul Britanic şi Ambasadorii britanici la Berlin şi Varşovia au făcut totul pentru a împiedica ca primele propuneri, atât de moderate ale lui Hitler, să fie primite de Varşovia, şi pentru ca următoarele, prezentate de Ribbentrop, în ultima fază a discuţiilor, moderate şi acceptabile şi ele, să nu fie nici măcar cunoscute Guvernului Polonez.
    “Polonia a luat-o hotărâtă pe drumul războiului, atunci când  Dl Beck a acceptat sugestiile Angliei, care păreau să fie şi ale Franţei “, ne spune de Monzie, Ministru în Cabinetul războiului, în cartea sa Ci-Devant. Prevenirile totuşi nu lipsiseră din partea Ambasadorilor Poloniei în străinătate. În raportul său din 29 Martie 1939, Juliu Lukasievici, ambasadorul Poloniei la Paris, scria :

    “ Este copilăresc şi în acelaşi timp neleal din partea Angliei de a cere unei ţări care se găseşte în situaţia Poloniei, să compromită relaţiile sale cu un vecin atât de puternic ca Germania şi să azvârle lumea în catastrofa unui război, numai pentru a satisface necesităţile politice ale  Dlui Chamberlain. Ar fi şi mai copilăresc să se creadă că Guvernul Polonez nu înţelege semnificaţia acestei manevre. “

    Tragicul fapt a fost că Guvernul Polonez, prevenit de Contele Potocki, Ambasadorul său în Washington, nu a priceput manevrele la care Lukasievici făcea aluzie. Ele se manifestau în făgăduinţa unui ajutor militar necondiţionat în cazul unui conflict cu Germania, în momentul exact în care Germania oferea Poloniei o orânduire a relaţiilor celor două ţări, care ar fi fost adevărata generaţie a existenţei Poloniei reînviate. Iată termenii în care Chamberlain formula această făgăduinţă în faţa Parlamentului Britanic, în 31 martie 1939 :

    “ După cum Parlamentul o ştie, anumite negocieri sunt în curs actualmente cu alte guverne. Pentru a clarifica perfect poziţia noastră, înainte ca aceste negocieri să fie terminate, trebuie să informez imediat Parlamentul că, dacă între timp, o acţiune oarecare ar interveni punând în primejdie independenţa Poloniei, faţă de care Guvernul Polonez ar crede că este interesul său vital de a se opune prin arme, Guvernul Majestăţii sale s-ar considera obligat de a susţine Guvernul Polonez  imediat şi prin toate mijloacele sale. Pot să adaug că Guvernul Francez m-a autorizat să afirm că atitudinea sa este aceiaşi ca şi a noastră în această materie…”

    În ziua de 10 Iulie a aceluiaşi an, când un conflict armat germano-polonez devenise o posibilitate iminentă, Chamberlain, dornic de a declina tragicele răspunderi pe care Marea Britanie le luase în faţa istoriei, a crezut necesar să facă unele subtile precizări în faţa Parlamentului, relativ la ordinea de succesiune a evenimentelor :

    “ Când Guvernul german a făcut propuneri Poloniei, în Martie 1939, propuneri care erau întovărăşite  de o campanie de presă… Guvernul Polonez a refuzat punctul de vedere german şi a făcut din partea sa propuneri în chestiune în care Germania era interesată. În ziua de 23 martie el a luat anumite măsuri militare şi în ziua de 26 a trimis răspunsul său la Berlin. Rog parlamentul să ia cunoştinţă cu atenţie de aceste două date, deoarece s-a afirmat că Marea Britanie a ademenit Guvernul Polonez să întreprindă acţiunea sus menţionată. Trebuie să precizez că garanţia noastră nu a fost dată decât la 31 Martie.”

  Chiar dacă raportul lui Lukasievici nu ne-ar fi dovedit că negocierile relativ la aceste garanţii începuseră cu multe zile mai înainte şi, chiar dacă nu ar fi denunţat ceea ce el chema  <manevrele > britanice, nimeni nu ar putea acorda alibiului lui Chamberlain cea mai mică consideraţie, dat fiind conversaţiile pe care Guvernul Britanic le ducea, la  cunoştinţa tuturor, în acele momente, cu Guvernul polonez şi dat fiind discursul Lordului Halifax în Camera Lorzilor, care nu lăsa nici o îndoială asupra caracterului acestor conversaţii şi dădea de mai înainte lui Chamberlain o răsunătoare dezminţire.

Iată însă o altă inexactitate  în Discursul din 10 Iunie al lui Chamberlain : Propunerile germane în chestiune nu fuseseră făcute în Martie 1939, ci la 24 Octombrie 1938 şi prevedeau, după cum se ştie, o îngustă trecere de 1000 de metri de lărgime  prin ceea ce se chema “ Coridorul” , trecere care ar fi fost destul de largă pentru o autostradă şi un sistem de linii ferate, destinate a stabili o comunicaţie reală şi continuă cu Prusia Orientală, şi in Danzig german în care un port liber ar fi fost rezervat Poloniei.

 Oricine poate măsura astăzi răspunderea celor care la Washington, la Londra şi la Paris au făcut totul pentru a împiedica Guvernul Polonez să accepte măcar discuţia asupra acestor termeni. Erau propunerile, cu transmiterea cărora sir Neville Henderson fusese însărcinat de von Ribbentrop şi pe care le-a ascuns colegului său polonez, mult mai dure ? Sir Neville ne-a dat el însuşi răspunsul la această întrebare în  Raportul său final. <Ele >,  spune el, “ nu erau tocmai nerezonabile”. Sir Neville nu exagerase. În puţine cuvinte, ultimele propuneri ale lui Hitler, cele asupra cărora Polonia, păcălită şi jertfită de mai înainte, fusese împiedicată să le cunoască la timp erau următoarele : 

    Danzig, în tot cazul german ;
    Gdynia, în tot cazul polonez ;
     O administraţie internaţională timp de un an în Coridor ;
     Un plebiscit la sfârşitul acestui termen sub controlul aceleiaşi administraţii ;
     Cale extrateritorială de un kilometru de lărgime la dispoziţia Germaniei în cazul când Coridorul ar reveni Poloniei ;
    Cale extrateritorială de un kilometru lărgime către Gdynia în cazul când Coridorul ar reveni Germaniei ;
    Privilegii şi drepturi speciale ( port liber, etc) ca bază de reciprocitate în Danzig şi Gdynia ;
    Demilitarizare a ambelor porturi ; Germania acceptă, în ceea ce o privea, principiul schimbului de populaţie ;
    Demobilizare imediată în cazul unui acord.

    Nu este de prisos să se amintească aici ce gândeau şi ce spuneau în alte momente despre situaţia creată la Wersailles prin tăierea în două a Reich-ului, cei care au răsturnat, pentru Danzig, calea destinelor umane în spre cele mai uriaşe măceluri şi, până la sfârşit, spre robiile cele mai crunte.
    Lloyd Georges scria în 1919, într-un Memoriu  pentru Conferinţa de la Wersailles :

    “ Menţinerea păcii nu va putea fi asigurată decât dacă nu ar mai exista motive de exasperare, exaltând în mod continuu patriotismul şi sentimentul de justiţie şi de cinste…Pentru acest motiv sunt ferm opus la trecerea – fără de absoută necesitate – a Germanilor sub o dominaţie străină…Propunerea Comisiei Poloneze, de a pune 2.000.000 de Germani sub legile unui popor de altă religie, a cărei inaptitudine de a guverna a fost dovedită de istorie, este de natură, după părerea mea, a provoca un nou război. “
    Chirchill, cel mai zgomotos dintre cameleonii care împingeau lumea în prăpastie “ pentru Danzig” cerea cu insistenţă Camerei Comunelor în 1932 :

        “satisfacţia legitimelor revendicări ale învinşilor, în special în ceea ce priveşte Coridorul şi Danzig-ul. În lipsa căreia, contrariu voinţei şi intereselor noastre, am putea fi împinşi spre un război care ar fi făcut pentru a corecta  erorile şi satisface revendicările care rup astăzi Europa. “

    În Ianuarie 1936, în faţa aceleiaşi camere, sir Austin Chamberlain, un duşman declarat a tot ceea ce era german, exprima convingerea sa :

     “ Marea Britanie nu va mişca nici un deget pentru apărarea Coridorului, regiune unde nici unul din interesele sale nu este implicat.”

    În Iunie 1932, în Camera  Lorzilor, Lordul Neel – Buxton atrage atenţia asupra tratamentului la care era supusă Populaţia Germană în Polonia :

        “ Lordul d’Abermon a descris recent Coridorul şi Danzigul ca pulberăria Europei…Gravitatea situaţie provine mai ales din modul cum Polonia tratează Populaţia Germană…Chestia Populaţiei germane în Polonia este foarte urgentă şi serioasă. De la anexiune încoace, mai mult de un milion de germani au părăsit Coridorul şi Poznania, deoarece condiţiile de existenţă deveniseră pentru ei intolerabile…Regimul şcolar îmbrăca un aspect, în realitatea căruia Domnii Lorzi vor crede cu greu : 45% din tinerii germani din Thor şi din Posen au pierdut şcolile lor şi au fost siliţi să intre în şcolile poloneze. Numărul şcolilor germane s-a micşorat cu 50%. Aceasta este o violare directă a clauzelor Tratatului cu Polonia. “

    Aceste împrejurări făcuseră pe Stressemann  şi toţi ceilalţi cancelari germani să refuze orice declaraţie sau concesiune care ar fi putut fi interpretată ca o recunoaştere suplimentară a celei impuse  Germaniei la Versailles relativ la poziţia Poloniei în Coridor şi în Danzig. Şeful naţionalismului integral în Germania a fost cel dintâi de Stat german care a admis în mod public şi formal <  faptul polonez > ca un fapt irevocabil şi care a propus o formulă de regulare a chestiunilor deschise între Berlin şi Varşovia, prin nefastele speculaţiuni ale Tratatului de la Versailles : atât de favorabilă, că numai un şef popular ca Hitler putea să îndrăznească să o propună. Cât de legitim a fost strigătul lui Hitler către Daladier !

         Pot eu acum să vă întreb, ce-aţi face Dumneavoastră, ca Francez, dacă, drept urmare a sfârşitului nefericit al unei lupte viteze, una din provinciile franceze s-ar găsi despărţită de restul ţării printr-un coridor, în mâinile unei puteri străine ; dacă, sî zicem, marsilia, ar fi împiedicată să se afirme franceză, şi dacă aceşti Francezi ar fi urmăriţi, maltrataţi şi sasasinaţi  ? Sunteţi Francez, Domnule Daladier, şi ştiu deci ce aţi face. “ Şi către Chamberlain : “ Germania era gata să rezolve chestia Danzigului şi a Coridorului  prin negocieri, făcând o propunere într-adevăr fără predenet. Zgomotul de mobilizare răspândit în Marea Britanie , afirmarea unor intenţii agresive ale germaniei împotriva Ungariei şi omâniei, etc., precum şi ceea ce s-a chemat Declaraţiile  de garanţie, au făcut să dispară dispoziţiile pe care Polonia le-ar fi putut avea de a negocia aszupra unei baze de acest gen, acceptabilă pentru Germania.”

    Care au fost puterile ce au silit pe Chamberlain, la scurt interval după Munchen, şi după ce declarase  Poporului Britanic : “ Dragi prieteni, aduc pacea cu onoare, şi cred că va fi pacea întregii noastre epoci. “,   să pronunţe Discursurile provocatoare şi războinice  din 22 şi 29 Februarie 1939 ? ce influneţe irezistibile au silit pe acest om cinstit şi odinioară doritor de pace, să explice, la 4 Septembrie 1939, deciziunea prin care azvârlea Europa şi lumea în cea mai înspăimântătoare aventură, prin următoarele cuvinte pe care le ştia toate mincinoase :

    “ Pretinsele oferte germane au fpst făcute Ambasadcorului Polonez la berlin, Joi 31 August, seara, cu două ce4asuri înainte ca Guvernul German să anunţe că ele fuseseră respinse. Departe de a fi fost respinse, ele nici nu avuseseră timp să fie examinate ! Reprezentantul Poloniei trebuia să ajungă într-un timp determinat, să iscălească un document pe care nici nu-l citise ! Asta nu se cheamă a negocia, ci a dicta ! Niciun guvern conştient de demnitatea şi de puterea lui nu ar fi putut să se supună la aceste metode. Negocierile conduse pe picior de egalitate  ar fi putut foarte bine să rezolve diferendul. “

    Câte afirmaţii atâtea contra- adevăruri ! Ultimele propuneri germane – care urmau celor făcute un an mai înainte – fuseseră încredinţate spre transmitere Ambasadorului Britanic nu în seara de 31, ci în seara de 29. El3e nu au fost transmise de Sir neville Henderson, astfel cum von Ribbentrop avea dreptul să creadă că vor fi. Negocierile pe carre Berlinul era gata să să le intreprindă, nu au putut avea loc când Lipski s-a prezentat la Wilhelmstrasse  , în ultimul moment, dat fiind că din vina lui sir Neville Henderson nu avusese timpul să intre în legătură cu Guvernul său.

Acest Guvern îi ordonase, de altfel, să nu primească nici un fel de document din mâinile ministrului german. Guvernul German, departe de a avea pretenţia ca propunerile sale să fie semnate fără a fi citite, se declarase în repetate rânduri gata a negocia pe  picior de egalitate cu Guvernul Polonez…Inexactitudinile, prin omisiune, sunt de altfel numeroase şi ele în publicaţiile oficiale ale Guvernului Britanic, privitor la izbucnirea ostilităţilor între germania şi Polonia. În Cartea Albastră britanică, de pildă, întâlnimi următoarea scurtă menţiune :

    “ Dl. Burkhardt, Înalt Comisar al  S. N . în Danzig, a acceptat invitaţia Dlui Hitler, de a-l vizita la Berchtesgaden. Dl Burkhardt a avut, în consecinţă, o conversaţie de caracter privat cu Dl Hitler, la 11 August, în timpul căreia se poate presupune că chestia Danzigu-ului a fost discutată între ei, în relaţiune ci situaţia generală din Europa. “

    Informaţia este incompletă. Ea uită partea cea mai importnată a acestei întrevederi, o parte care privea direct Marea Britanie şi posibilităţile pe care Guvernul ei le avea de a interveni în mod împăciuitor în situaţia generală şi în chestia danzig-ului. Am întâlnit pe Burkhardt în casa prietenului meu, Helmer Rostig, predecesorul său la Comisariatul Ligii Naţiunilor  în Danzig.

El ne-a povestit că, în dorinţa sa de a ajunge la o înţelegere cu Marea britanie şi de a evita catastrofa ce se apropia. Hitler, care ştia că Bukhardt beneficia de încrederea Guvernului Britanic, i-a cerut să întrebuinţeze influenţa sa pentru a obţine ca Premierul Chamberlain să-i trimită o personalitate cu care ar fi putut vorbi cu inima deschisă şi să se înţeleagă direct.

Hitler propuse pe generalul Iroside cu care, spunea el, se putea înţelege pe nemţeşte. Dela Berchtesgaden, Burkhardt s-a dus la Londra, unde a avut loc o întrevedere cu Chamberlain, căruia I-a transmis cererea Fuhrerului. Chamberlain a respins-o imediat, declarând că sir Nevile Henderson era Ambasadorul Britanic şi că avea toată încrederea în el.

 Este foarte adevărat că nici o regulă protocolară nu obliga pe Chamberlain să satisfacă dorinţa lui Hitler. Chestiunile în discuţie erau însă atât de grave şi dorinţa Şefului de Stat german atât de fierbinte exprimată, că este greu de înţeles cum Chamberlain a putut rezista dorinţei de a întrebuinţa  şi acest prilej petnru a încerca de a ajunge la o înţelegere….

Aceasta cu atât  mai mult cu cât acelaşi general Ironside va fi, după puţină vreme, trimis la Moscova, unde Chamberlain avea şi acolo un ambasador  în care avea încredere petnru a negocia, fără succes, o Alianţă Militară înter Rusia Sovietică şi Marea Britanie. “Voinţa intimă de război” britanică, opusă “voinţei intime de pace” a celorlalte guverne interesate, va avea prilejul să se manifeste încă de două ori după începerea ostilităţilor.

 Douăzeci şi patru de ore după deschiderea ostilităţilor între Germania şi polonia, Mussolini reînnoind sforţările pe care nu încetase a le face în tot tmpul dramei diplomatice, petnru a evita războiul, a propus  tuturor puterilor interesate:1) suspendarea imediată a ostilităţilor, 2) convocarea, fără întârziere, a unei conferinţe între Marile Puteri, cuprinzând  şi Polonia, petnru a căuta o soluţie paşnică a conflictului. Prpunerea a fost primită de toate puterile interesate, ÎN AFARĂ DE MAREA BRITANIE.

Ducele ceruse posibilul: suspendarea ostilităţilor şi oprirea inaintării armatelor germane şi poloneze în locul unde ajunseseră, 24 de ore după pu nerea lor în marş. DE fapt, trupele Germane se găseau  la 30 de kilometrii în nteriorul teritoriului polonez, trupele poloneze trecuseră şi ele graniţa germană în diferite puncte. Marea Britanie a răspuns acestei încercări de pace, cerând ceea ce ştia că era imăposibil:retragerea tRupelor Germane, înaitne de a începe negocierile. Guvernul britanic a cerut Guvernului francez să anuleze consimţământul dat la propunerile lui Mussolini. Daladier, “Le chef traque”, cum îl nuema de Monzie, s-a supus. Citim în Ci-Devant:
“Bonnete (Minsitrul Afacerilor Străine) raportează Consiliului de Ministri din 3 Septembrie insistenţele Londrei în vederea creerii unei situaţii ireversibile pe căi paşnice…La despărţire l-am rugat pe Bonnete să treacă peste condiţile absurde ale Angliei. Este exagerat şi nerealist să se ceară acum retragerea Trupelor Germane deja intrate în Polonia.”
   
    Dar un alt prilej a fost oferit Poloniei de a sesalva de o nouă şi paote de astă dată definitivă dispariţie ca Stat independent; un prilej de care puţin istorici sau comentatori a intenţiunilor germane au binevoit să ţină socoteală. Acest prilej a fost pierdut din nou petnru Varşovia din pricina insistenţelor vinovate şi făgăduinţelor irealizabile ale Guvernului britanic. Mă refer la discursul Mareşalului Goering, patru zile după deschiderea ostilităţilor.   
    Aflasem la timp, prin colegul meu german, von Renthe-Fink, geneza acestei manifestaţii, a aceluia care ocupa a doua poziţie în ierarhia Statului Socialsit Naţional. Goering avusese întotdeauna o deosebită simaptie petnru Polonia, pe care o dorise ca un camarad de luptă, nu ca un adversar. Văzuse cu întristare începutul campaniei împotriva ei şi ceruse insistent Fuhrer-ului voie de a face o ultimă propunere de conciliere.

Hitler îi dăduse consimţământul sau îi aprobase textuşl discursului, a cărui semnificaţie era clară petnru oricine, şi îl confirmase mai târziu prin demonstraţia sa deferentă şi admirativă la mromântul lui Pilsudski. Eram atât de convins în acel moment că o lovitură de teatru, zădărnicită de Londra pe câmpul diplomatic, era încă posibilă pe câmpul de bătaie, şi că ea ar putea da României prilejul atât de a se achita de obligaţiile sala faţă de Polonia cât şi de a-şi salva interesele proprii, încât pentru a putea influenţa în acest sens pe Gafencu şi Guvernul dela Bucureşti, am cerut telegrafic voie de a mă reîntoarce în Ţară pentru 48 de ore.

 Învoirea mi-a fost refuzată şi a trebuit să mă mulţumesc cu o telegramă, explicând situaţia şi propunând să se sugereze Guvernului Polonez să suspende de facto  ostilităţile pe Frontul său Occidental şi să concentreze forţele ţării împotriva unei eventuale invazii sovietice.
    Sunt convins astăzi, mai mult ca oricând, că Germania, care la acea vreme nu era legată prin nici o înţelegere de asistenţă mutuală cu Rusia Sovietică – ci <numai de neagresiune şi de consultaţie >  - ar fi primt cu mulţumire de pe poziţiile deja cucerite în Coridor şi în Danzig, această nouă întorsătură a evenimentelor. Polonia ar fi supravieţuit erorilor nebuneşti ale lui Mozciski şi Ridz –Smigly şi România, onorând stipulaţiile alianţei cu Polonia, ar fi putut, cu toate forţele sale ocupa sectorul ce i se cuvinea în lupta împotriva  viitorului cotropitor al Basarabiei şi Bucovinei…Franasovici era însă deja la paris.

    Preşedintele Mozciski, la trecerea sa prin România, după înfrângerea Poloniei, a fost întrebat de către un ânalt prelat al nostru de ce nu primise nici de astădată mâna germană, încă o dată întinsă ? Mozciski  i-a răspuns că Guvernul său considerase foarte serios această posibilitate, dar că presiunile , ameninţările şi făgăduinţele Reprezentanţilor  Britanici, susţinute şi de Agenţii Diplomatici au Statelor Unite, prezenţi la Varşovia, îl siliseră să-şi schimbe intenţiile. Printre făgăduinţele făcute era aceea  a forţării strâmtorilor scandinave şi intrarea imediată a Marinei Britanice în Marea baltică, cu perspectivele unei debarcări în masă a Trupelor Britanice şi Franceze.
    În ceea ce priveşte primirea rezervată sugestiilor mele de către Guvernul din Bucureşti, nu putea să fier alta decât aceea a ignorării lor complete, dat fiind că ele erau în contrazicere totală cu planurile şi intenţiile celor trei oersonalităţi atunci stăpâne pe politica noastră externî : Carol, Armand Călinescu şi Grigore Gafencu. Niciun moment, aceştia  n-au părăsit ideea şi nădejdea unor noi împrejurări, care le-ar fi permis să ia parte la lupta începută, alături nu numai de Franţa şi de Marea Britanie, dar, conform planului Barthou-Titulescu, alăturea şi de Rusia Sovietică, despre care nici o persoană sufucient de informată nu se putea îndoi că va sfârşi războiul în lagărul Alianţilor Occidentali.

Acestor idei şi acestor speranţe România îşi datoreşte predarea fără luptă a Basarabiei, prevăzută de pe vremea lui Titulescu, şi admisă şi de succesorii lui, când se pregăteau să pună Căile Ferate Române la dispoziţia Statului Major Sovietic. Fără de a mai cere voie, m-am repezit la Berlin pentru câteva ceasuri bune pentru a beneficia de informaţiile şi de impresiile ministrului nostru în acea capitală, mult mai în armonie decât mine cu politica guvernului nostru.

 După cele auzite de Radu Crutzescu, Hitler era adânc impresionat de hecatombele suferite de Armata Poloneză luptând cu regimentele de cavalerie şi artilerie înhămată împotriva diviziilor de tancuri şi mulţimilor de stuka  şi de bombardiere. Crutzescu nu credea în vreo schimbare probabilă în poziţia de imobilitate luată de Guvernul din Bucureşti ; în tot cazul, atât timp cât războiul în Occident ar rămâne ceea ce era : trupe păzindu-şi nemişcate graniţele.

O intervenţie a noastră pe lângă Guvernul Polonez, în sensul dorit, nu era compatibilă cu această poziţie. Telegramele mele nu puteau interesa pe ministrul nostru la externe. Crutzescu însuşi nu dădea mare importanţă Discursului lui Goering şi manifestaţiilor Fuhrerului la mormântul lui Pilsudski.
    La câteva zile după reîntoarcerea mea la Copenhaga, mă găseam în cabinetul lui Munck Ministrul Afacerilor Străine, în momentul când i se aducea o colecţie de telegrame. Alegând una din ele, îmi comunică, spre marea mea mirare, că Armand Călinescu, Prim- Ministrul român, ar fi fost omorât de un grup de legionari.
Nu am putut să reţin anumite comentarii. “Se prea poate, dar oricum ar fi, vă rog să transmiteţi condoleanţele mele Guvernului Dumneavoastră, mi-a spus Munck. Încurcat între sentimentele mele de adânc dispreţ pentru cel executat şi datoria protocolară de a manifesta Guvernului jalea personalului Legaţiei şi Coloniei locale, m-am mulţumit cu transmiterea următoarei telegrame : “Dl Munck, Ministrul Afacerilor Străine, m-a rugat să transmit Guvernului meu condoleanţele sale privitor la grozavul atentat. “ Am aflat mai târziu că cuvântul < grozav> a primit din partea personalului cifrului şi a altor funcţionari ai ministerului variate interpretări.

    M-am culcat în acea noapte cu o mare nelinişte privitor la urmările probabile ale execuţiei asasinului lui Corneliu Codreanu, o nelinişte cu atât mai mare cu cât soţia şi fiul meu se găseau în ţară, expuşi la toate sălbăticiile de care îi ştiam capabili pe Carol şi camarila lui. Veştile care au început să vină a doua zi întreceau în oroare tot ceea ce se putea aştepta.

Henri prost, urmând formula adoptată de mai toţi comentatorii occidentali, vorbeşte de vreo doi-trei legionari executaţi în fiecare provincie, încercând a micşora, pe cât posibil, vina lui Carol şi a oamenilor săi. Ticăloşia lui Prost este mai mare decât aceea a altor < istorici>   străini, deorece el a avut prilejul de mai multe ori să numere crucile din Cimitirul legionar Predal, reprezentând o parte numai, a jerfelor Gărzii de Fier.

    Trupurile celor împuşcaţi erau azvârlite la răspântia drumurilor şi lăsate acolo zile întregi, ca hoituri de animale. În Bucureşti, Consilierii Regali, în uniformă, erau obligaţi să defileze în faţa trupurilor celor nouă răzbunători, care, după ce se predaseră de bunăvoie autorităţilor, fuseseră împuşcaţi  chiar pe locul unde executaseră pe cp’ălinescu. Zic < obligaţi> , căci personagii ca Argetoianu şi Iorga care, ca toţi ceilalţi care au fost fotografiaţi oficial, înmărmuriţi în faţa celor nouă cadavre, erau oameni care s-ar fi speriat şi de o mâţă moartă.

Cea mai mare parte a legionarilor din închisori şi lagăre au fost asasinaţi ; alte câteva prinşi într-o mare razie condusă  de prefecţii militari ai judeţelor, au fost de asemenea asasinaţi. Nici fenmeile n-au fost cruţate : Eleonora Bagdad a fost scoasă din patul de boală în spitalul de tuberculoşi şi împuşcată cu camaraţii săi. Inginerul Ionică a fost executat de două ori : căzând rănit sub cadavrele celorlalţi executaţi, a putut să se ascundă ; prins câteva zile mai târziu, a fost împuşcat din nou. Argetoianu, care, după scurtul Guvern de asasini al Generalului Argeşanu, ajusese Prim Ministru şi continuase cu asasinatele, declara ziarelor : “ Vom stârpi până şi sămânţa acestor netrebnici.”

    M-am crezut obligat de a manifesta, de astă dată fără încojur, simţămintele mele Guvernului din Bucureşti, printr-o lungă telegramă unde, pe lângă indignarea mea personală, exprimam şi pe aceea a tuturor colegilor mei din Corpul diplomatic, din orice lagăr erau ei, şi a mulţimei de persoane care veneau la Legaţia Română ca să-mi exprime dezgustul lor. Cel care a făcut-o cu mai multă energie, prevăzând şi ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu, a fost Ministrul Franţei, Dl Bonnefoy- Sibour, care mi-a anunţat : “Cu aceasta El şi-a pierdut Tronul.”
    Tot telegrafic am primit înştiinşarea că eram destituit. Presa internaţională însă nu găsea decât cuvinte de laudă pentru asasini. London Times cvonsacra un editorial plin de simpatie generalului Argeşanu :  A draper little cavarly general !
    O dată cu telegrama către Minister, am scris vreo câteva zeci de scrisori oamenilor noştri politici, atrăgându-le atenţia asupra răspunderii ce o luaseră, neintervenind pentru a opri atrocităţile, şi îndemnându-i să se opună continuării lor. Răspuns am primit numai dela Consilierul regal Nicolae Iorga, care mă informa că “în asemenea împrejurări, este inevitabil ca să plătească şi câţiva nevinovaţi.”

        CAPITOLUL XIII

         TIRANUL FĂRĂ SPADĂ

Paginile de neîntrecută slavă, scrise de oştirile româneşti în înaintarea lor învingătoare până la Volga şi poalele Caucazului, au fost cuprinse între perioada de ruşine impuse Poporului nostru de către Carol al II-lea şi scurta şi nefericita domnie a lui Mihai.
    Ţările Româneşti au avut destui domnitori aprigi şi neiertători. Nici Ştefan cel Mare nici Vlad Ţepeş nici Ion Vodă nici Lăpuşneanu, nu au fost uşă de biserică ; erau însă tot atât de crunţi cu duşmanii Ţării lor ca şi cu boierii răzvrătiţi. Iertăm cruzimile lui Vlad şi mâniile lui Ştefan la ospeţe, căci fără de ei Ţările noastre ar fi fost de pe atunci şterse de pe faţa pământului. Chiar Duca Vodă, cel mai scârbos dintre tiranii cunoscuţi de Ţările noastre, acel < Kneaz Ukrainski >, se lăuda nu numai cu statornicia, dar şi ci întinderea hotarului.

    Carol al II-lea, hrăpăreţ, asupritor, ucigaş, stricat până în măduva oaselor, uzurpase toate puterile Statului, nu pentru a-l apăra mai bine la vreme de nevoie,  ci pentru a-şi sătura mai uşor lăcomia, pentru a se îndeletnici fără stânjenire cu patimile sale.

Omul care ucisese, fără dreptate, fără milă şi fără rost, sute de români, floarea Tineretului acestei Ţări, pentru că stătea în calea corupţiei şi a trădării, s-a lepădat în grabă de toată autoritatea ce o furase Guvernelor şi Poporului său, atunci când a sunat ceasul primejdiei şi al bătăliei, trecând toată răspunderea asupra celor per care îi prefăcuse din sfetnici în slugi plecate, ascunzându-şi mişelia în spatele mişeliei celor cu care se înconjurase, căutând până la sfârşit să se ascundă şi în spatele Mişcării Legionare.

    Lunile ce-au trecut, după transmiterea serviciilor Legaţiei din Copenhaga succesorului meu Alexandru Duiliul Zamfirescu , le-am petrecut între capitala daneză şi Berlin, unde desele mele călătorii mă puneau în contact cu numerosul grup de legionari ce se adăpostiseră în Germania. Urmăream cu ei, neputincioşi, ceea ce se petrecea în ţară, politica de şiretlicuri şi de minciuni despre care - din locul de unde observam întâmplările – eram sigur că avea să ducă România, de-a dreptul, la cele mai crunte încercări.

    În februarie 1940, ultima Conferinţă Balcanică, sub inspiraţia Ministrului nostru al Afacerilor Străine, Gafencu, se îndrepta către Mussolini, rugându-l să se pună în capul   < Ţărilor neutre > ; o reînoire fără rost a încercărilor din Aprilie 1939 a aceluiaşi Gafencu de a momi Italia în câmpul adversarilor Germaniei. Această greşeală nu se putea explica decât printr-o ignoranţă totală a stării de spirit şi a intenţiilor italiene, a legăturilor pe care Roma le avea de atâta vreme cu Berlinul.

    Convenţiile economice cu Germania, care, pentru o scurtă perioadă, fuseseră executate corect, începuseră din nou a fi sabotate de autorităţile  noastre răspunzătoare. Informaţii precise ajunseseră la cunoştinţa noastră asupra activităţilor agenţilor Puterilor Occidentale în ţară şi a complicităţii autorităţilor noastre la proiectul de sabotaj militar care ar fi putut primejdui adânc poziţia germană. Henri Prost, părând special de bine informat în această privinţă, ne vom permite a-l cita încă o dată :

    “ Românii nu se opun pe faţă Germanilor, dar îi scrutează cu un zel care, de fapt, este o excelentă apărare. Tratativele sunt lungite în mod excesiv, fără să mai socotim că, după încheierea lor, urmează aceleaşi tergiversări cu privire la punerea lor în practică. Cam în asta constă ceea ce am putea numi < rezistenţa Românilor >. Dacă ceva trenuri încărcate cu petrol nu reuşesc să treacă frontiera, sau dacă niscai şlepuri de ciment, încercând să traverseze Porţile de Fier, rămân  blocate acolo prin vreun accident inexplicabil, acestea nu trebuie puse pe seama lor. “
Într-adevăr nu < Românii > , ci anumite autorităţi româneşti erau surde intereselor Ţării lor, care, cu autorizaţia lui Carol şi a Ministrului său al Afacerilor Străine, în complicitate cu tehnicieni englezi, francezi şi americani, pregăteau blocarea navigaţiei pe Dunăre şi distrugerea exploatărilor noastre petrolifere, indispensabile, eforturilor militare ale Germaniei, şi în special intenţiilor sale finale în Răsărit.

    Lucrurile au început a se schimba în Bucureşti numai în primele zile din Aprilie, după lovitura - fulger a lui Hitler în Norvegia, care preceda cu 24 de ore pe cea pe care  Franţa şi Marea Britanie o pregăteau încă din luna Ianuarie. Între acest moment şi sfârşitul campaniei Germaniei din Franţa, paralele cu fiecare nou succes al Trupelor Reichului, se desfăşura, din partea  lui Carol şi a succesivelor sale guverne, o penibilă şi şovăitoare încercare de a câştiga bune graţii ale lui Hitler.

    Aceste schimbări febrile de ultimă oră au fost tot atât de zadarnice, cât erau de prefăcute. Berlinul nu s-a înduplecat. Atitudinea sa, în ceea ce privea graniţele răsăritene fusese hotărât în urma nenorocitei călătorii a lui Gafencu, când, Guvernul Român răspunsese sfaturilor Berlinului şi ale Romei, care nu ne cereau mai mult decât o atitudine de totală independenţă, cu acceptarea graniţei franco-britanice, ce ne punea de-a dreptul de partea cealaltă a baricadei.

Astfel s-a întâmplat cp la 26 Iunie 1940, Davidescu, Ministrul nostru la Moscova, a primit un Ultimatum, care cerea României imediata începere a evacuării Basarabiei şi a Bucovinei septentrionale şi terminarea acestei evacuări în termen de 4 zile.

    Cu prilejul deselor mele vizite la Berlin, intrasem în legătură mai mult sau mai puţin clandestin cu Ataşatul nostru militar , Colonelul Vorbchievici. Clandestinitatea se datora numai faptului că simplu contact cu persoana mea ar fi fost probabil rău văzut de superiorii Colonelului. Cam la mijlocul lui Mai, Colonelul Vorobchievici ămi povestise că la Statul Major German i se atrăsese atenţia asupra pregătirilor militare ale Sovietelor la graniţa noastră răsăriteană, pregătiri ce nu puteau avea decât o singură semnificaţie.

Militarii germani exprimau mirarea lor că România, la rândul ei, nici o măsură corespunzătoare. Era convingerea Colonelului că informatorii săi germani doreau foarte mult ca măsurile de apărare cuvenite să fie luate cât mai repede de noi.
    Colonelul a raportat imediat Bucureştiului ceea ce-i spuseseră camarazii săi germani. La insistenţele repetate ale acestora, Colonelul, alarmat, dându-şi seama că informaţiile sale nu fuseseră luate în serios, a plecat la bucureşti cu intenţia de a le reînoi personal. Nici la Statul- Major, nici la Ministerul Afacerilor Străine nu s-a dat nici cea mai mică atenţie avertismentelor Statului Major german. Grigore Gafencu, căruia Colonelul, indignat, I-a spus că în asemenea împrejurări preferă să fie rechemat decât să rămână cu răspunderile postului său, i-a răspuns surâzând : “ Domnule Colonel, nu fii prăpăstios !”

    S-ar putea obiecta astăzi că aceste avertismente erau în contrazicere cu partea, atunci încă secretă, a Înţelegerii Robbentrop- Molotov, relativă la Basarabia. Evenimentele au arătat însă – şi orice persoană inteligent informat trebuia de pe atunci să o ştie – că această înţelegere nu era, în gândul ambelor părţi contractante, de cât un şiretlic.

 Ambele părţi ştiau de pe atunci, că o ciocnire armată între ele era, până la sfârşit, inevitabilă. Ocuparea prin forţă şi cu preţul unui sângeros război a poziţiilor strategice în Finlanda, de către Sovietici, nu era altceva decât începutul viitoarelor ostilităţi între Germania şi Soviete ; acelaşi lucru se putea spune în ceea ce privea invazia Basarabiei şi a Bucovinei.

Era deci foarte natural ca, dintr-un punct de vedere strict militar, generalii germani să nu fi văzut cu ochi răi, ba chiar să fi dorit ca Armatele Sovietice să întâlnească în România o rezistenţă tot atât de înverşunată ca aceea oferită de Armatele Finlandeze, cu efective însă de patru ori mai mari. Că aceasta era aşteptarea lor, mi-a fost confirmat, câteva luni mai târziu, de doi înalţi şefi militari germani, când ne puteam considera deja ca aliaţi.
    Este de altfel convingerea mea că, în orice moment ar fi început lupta între armatele române şi cele sovietice, înainte de Iunie 1941, cu toată dorinţa politicei germane de a nu începe Războiul din Răsărit înainte de momentul ales de ea, Armatele Germane, care nu puteau permite Moscovei să se înstăpânească pe Gurile Dunării şi să-şi întindă braţul până la exploatărle noastre petrolifere, ar fi fost silite să-şi trimită diviziile în ajutorul nostru
    În cazul cel mai rău, Germania nu ar fi putut să ne lase singuri în apărarea trecătorilor Carpaţilor moldoveni şi a liniei Nămoloasa- Galaţi. Fapt tot atât de important, faţă de această dovadă de bărbăţie şi de simţământ naţional, este foarte puţin probabil că Berlinul, cedând insistenţelor lui Mussolini şi Contelui Ciano, ar fi sărit în spatele ostaşilor noştri pentru a ne răpi jumătate din Ardeal, zdrobind astfel şi fiziceşte şi moralmente singurul important tovarăş de luptă ce putea să-l aibă cu prilejul adevăratului război al Germaniei Socialist-Naţionale.
    În ziua primirii Ultimatum-ului sovietic, Carol a luat în grabă două categorii de măsuri, menite să treacă asupra altora răspunderea unei decizii şi a catastrofei inevitabile.
    A chemat de urgenţă pe miniştri Germaniei şi Italiei şi i-a întrebat dacă ei credeau sau nu că România trebuia să-şi apere teritoriu. Ne putem închipui dispreţul cu care cei doi reprezentanţi străini au privit această manevră. Un rege care cere altora voie de aţi apăra hotarul, este în mod evident hotărât să nu o facă.

Este foarte probabil ca în urma acestui nemaipomenit demers, Berlinul a hotărât că prietenia ungară i-ar putea fi mai folositoare decât a noastră. Germania având planurile ale de lungă durată, în ceea ce privea relaţiile cu Rusia şi Italia, găsind în capitularea lui Carol un minunat prilej de a favoriza ulterior clientele sale, Ungaria şi Bulgaria, răspunsul celor doi diplomaţi a fost cele pe care Carol îl aştepta. Sfatul dat a fost de a primi ruşinea de a evacua Basarabia şi partea Bucovinei, cerută de Ruşi, şi de a părăsi, în tragica lor soartă, trei milioane şi jumătate de Români.

    A doua măsură luată de Carol a fost aceea de a convoca un Consiliu de Coroană, compus de unii din aceiaşi generali care, cu prilejul unei călătorii regale în Basarabia, îl proclamaseră, cu câteva luni mai înainte, “cel mai puternic monarh din lume “, şi de un grup din acei oameni de Stat complici, activi sau pasivi, ai jafurilor şi atrocităţilor unei perioade fără de asemănare în istoria Ţării noastre, cuprinzând şi pe profesorul Nicolae Iorga, căruia i s-a încredinţa misiunea lansării strigătului mistificator de “ Trăiască Regele care nu a vrut cedarea !
    Fără nici o şovăire şi nici o ruşine, din primele momente ale macabrei întruniri, Carol s-a lepădat de toate puterile şi de toate răspunderile pe care şi le arogase cu preţul atâtor vieţi româneşti, cerând modest celor prezenţi dacă credeau că eram destul de bine pregătiţi pentru a rezista Invaziei Sovietice. Răspunsul ce-i putea fi dat, Carol îl ştia mai bine decât oricine ; printre răspunsurile uzurpate era doar  şi  Monopolul regal asupra Contractelor de Armament cu intreprinderile naţionale şi cu societăţile străine.

Acest răspuns nu era  însă sufucient pentru a îndrepta în faţa Istoriei faptul mişelescului Ordin de Evacuare care a fost dat în aceiaşi zi Oştirii noastre. Această oştire, care totuşi exista, ar fi luptat într-adevăr “ cu pumnii şi cu dinţii”  după cum propusese cu vreo câţiva ani mai înainte Generalul Condeescu, alt favorit al lui Carol – dacă ordinul I-ar fi fost dat.

Dacă nu ar fi vrut cedarea, ar fi găsit alţi generali şi colonei decât cei care îl ajutaseră la măcelul legionarilor, şi ştia unde să găsească şi sfetnici, care, uitând şi iertând totul, l-ar fi urmat şi susţinut în cele mai îndrăzneţe şi disperate hotărâri, asemănătoare celor luate de viteaza Finlandă.

    Nici lipsa de vitejie personală a lui Carol de Hohenzollern nu poate servi de explicaţie satisfăcătoare la  Decizia de a preda cotropirii comuniste Basarabia şi Bucovina. Azi nu se mai cere regilor să cadă pe câmpul de luptă, ca un Mihai Viteazul sau un Ion Vodă , şi nici să se expună prea mult, în aceste vremuri cu refugiuri anti-aeriene betonate şi avioane de transport ultra-rapide şi de lungă distanţă…EXPLICAŢIA TREBUIE CĂUTATĂ ÎN ALTĂ PARTE.
    Mulţi s-au înşelat asupra expulzării lui Nicolae Titulescu din viaţa noastră publică, de către Carol. Această expulzare nu avea nici un raport cu politica noastră externă ; Carol nu uitase nici odată anumite manifestaţii republicane ale lui Titulescu şi momentul cel mai propice pe care l-a găsit pentru a le răsplăti cu vârf şi îndesat a fost când Ministrul său a încercat să se amestece într-o afacere de armament cu Wickers…un teritoriu de vânătoare rezervat exclusiv Suveranului şi oamenilor săi.

Dar politica externă a lui Titulescu a fost urmată fără deviaţie până la alungarea lui Carol şi luarea puterii de către Guvernul Naţional Legionar. În mod mai subteran a fost urmată şi în timpul acestui guvern, sub forma intrigilor care au despărţit Legiunea de Generalul Antonescu şi relaţiunile ascunse cu inamicul, după alungarea Legiunii din Guvern. Aceeaşi nefastă politică a fost reluată în mod deschis şi violent, cu consecinţele cunoscute de toţi Românii, o dată cu sechestrarea Generalului Antonescu de către regele Mihai.

    Scopul cardinal al acestei politici era de a orândui lucrurile astfel încât, în cazul unui conflict european, România să se găsească acolo unde planul Barthou o aşezase.

Deoarece, la acea epocă, nimeni nu putea să prevadă trecătoarea înţelegere Ribbentrop – Molotov, aceast implica o colaborare militară româno – sovietică, anti – germană, şi nici cei mai proşti nu-şi puteau închipui că, în cazul unei asemenea colaborări, un război victorios s-ar fi putut termina cu Basarabia încă românească. Sacrificiul acestei mult martirizate părţi a Moldovei fusese prevăzut şi primit de Titulescu, din chiar momentul intervenţei sala pentru a salva Rusia Sovietică din încurcătura în care căzuse cu prilejul negocierii Pactelor de neagresiune <  cu toţi vecini >, şi din momentul redactării unei Convenţii feroviare, care nu era altceva decât o recunoaştere disimulată a legitimităţii pretenţiilor ruseşti asupra unei părţi a teritoriului nostru.

 Acest sacrificiu era primit şi de cei care, în Martie 1936, punea Căile Ferate Române la dispoziţia  Statului major Sovietic. ERA PRIMIT, CONŞTIENT SAU INCONŞTIENT, ŞI DE CEI CARE SOLICITASERĂ ŞI ACCEPTASERĂ GARANŢIA FRANCO-BRITANICĂ, ŞTIIND CĂ ACEASTĂ GARANŢIE SE LIMITA STRICT LA GRANIŢELE APUSENE.

    Guvernele care nu declaraseră război Rusiei Sovietice, ci numai Germaniei, când amândouă aceste ţări se aruncau asupra Poloniei, guvernele care, în Aprilie 1939, ne-au acordat această garanţie strict limitată, nu-şi făceau nici o iluzie asupra temeiniciei unei înţelegeri germano-ruse. Cancelariile occidentale, care cunoşteau prea bine aspiraţiile orientale şi intenţiile Fuhrerului, nu pierduseră nici un moment contactul cu Stalin şi nu s-au îndoit nici odată  de iminenţa unii război ruso-german ; pentru ele şi pentru prietenii lor din Bucureşti, locul României era de mai înainte hotărât în cazul acestei inevitabile întorsături a evenimentelor.

 Cu cât mai degrabă, deci, chestia basarabiei, principalul obstacol la o colaborare militară romîno-rusă, ar fi fost lichidată, cu atît mai bine era pentru continuatorii politicei titulesciene. Evident, singura lichidare posibilă era ocuparea fără lupte a acestei provincii de către Soviete.

    Aşa se explică că ideea colaborării noastre militare cu Sovietele a rămas în intenţia factorilor responsabili şi după răpirea Basarabiei, în vara anului 1940. Numai răsturnarea lui Carol de către mişcarea Legionară a tăiat firul acestor proiecte ; fir care a fost reluat şi condus până la jertfirea nu numai a unei provincii, dar chiar a României întregi, de către cei care înconjurau pe Mihai, prelungirea camarile părinteşti.

    Să revenim, pentru un moment la  <prăpăstioasele > intervenţii ale Colonelului Vborobchievici pe lângă superiorii săi şi pe lângă Grigore Gafencu, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, şi la nepăsarea şi ironia cu care ele au fost primite de către acesta din urmă, şi să considerăm următoarele date :
1) La 1 Iunie 1050, Grigore Gafencu, după 18 luni de activitate ca Ministru al Afacerilor Străine, îşi dă demisia.
 2) La 26 Iunie, succesorul său primeşte Ultimatumul Sovietic, 3) La 27 Iulie, Gafencu este numit Ministrul României la Moscova, ceea ce nu ar fi fost posibil nici cu un minimum de decenţă dacă ar fi fost el ministrul care ar fi primit ultimatumul.
    Pasajul din cartea lui Gafencu Preliminaires a la Guerre de l’Est, relativ la conversaţiile sale cu Potemkin, scris la trei ani după răpirea Basarabiei, merită o recitire pentru cei care vor să-şi dea seama de puţinul cel reprezenta posesiunea românească a acestei provincii faţă de planurile politicei generale ale celor care fuseseră întotdeauna dispuşi “să joace cartea sovietică”, după expresia lui Vişoianu, unul din adepţii şi moştenitorii spirituali ai lui Titulescu.

    Două fapte mai trebuie amintite în această privinţă :
1) În momentul intrării trupelor noastre în Basarabia, la începutul Războiului de recucerire, Carol, pe atunci în Mexico, s-a grăbit să comunice Ambasadorului Sovietic, cu care întreţinea cordiale relaţii, că el nu aprobă această iniţiativă.
2)   În memoriul prezentat de Gafencu la conferinţa Păcii de la Paris, din 1946, memoriu care pretindea să enumere toate pierderile suferite de România şi toate plângerile ei, Basarabia şi Bucovina nu sunt menţionate cu nici un cuvânt.
    Prost ne explică că trimiterea lui Gafencu la Moscova de către Carol ca scop  “d’amadouer les Soviets “ este drept că numirea la Moscova a lui Gafencu, unul din cei mai aprigi avocaţi ai reluării relaţiilor diplomatice între România şi Rusia şi omul de Stat român care întreţinea cele mai prieteneşti relaţii cu Legaţia Rusească din Bucureşti, nu putea decât să fie primită cu mulţumire de către Soviete. Dar era acesta momentul pentru a da Sovietelor orice fel de satisfacţie ?

    Gafencu nu a fost trimis la Moscova, de către Carol, pentru a obţine restituirea Basarabiei şi Bucovinei, ci pentru a pregăti de pe atunci (pentru momentul prevăzut de acele Puteri Anonime care “ ştiu totul pentru că hotărăsc totul”)  Alianţa Militară Sovieto-Română, obţinută în fine în împrejurările pe care le ştim, de cei care sărbătoresc astăzi, ca o zi de faşă naţională, Capitularea dela 23 August 1944.

    CAPITOLUL XIV

     ARBITRAJUL DELA VIENA ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ

    Printre lwgionarii urmăriţi şi prinşi după executarea lui Călinescu se afla şi fiul meu Ilie-Vlad, recunoscut şi arestat în momentul în care, mulţumită prietenescului ajutor al unor diplomaţi străini, se pregătea să treacă graniţa, în drum spre Budapesta, unde îl aştepta bunica lui, Maria Mavrocordat. Mare a fost neliniştea mea când am văzut pe soacra mea ajungând singură în automobilul care o aducea în Kopenhaga, după o lungă şi zadarnică aşteptare în capitala Ungariei.

Ştirile pe care le primisem asupra sălbăticiilor petrecute în Ţară mi-au fost confirmate de soacra mea : uciderea a sute de Români şi măcelurile din închisori, care nu încetaseră încă la plecarea ei, legionari răniţi, aruncaţi încă de vii în crematorii, numele atâtor prieteni şi camarazi asasinaţi de călăii Regelui Carol. Cu o zi înainte de a fi pusă la arest domiciliar, soţia mea se dusese la Legaţia Germană, cu nădejdea să provoace o intervenţie moderatoare.

La descrierea ei plină de indignare, Fabriciu, Ministrul Reichului, I-a răspuns vu un surâs de ironică indiferenţă : “Sie ubertreiben, Sie ubertreiben”. Odată arestată, soţia mea a primit vizita de rutină, permisă rudelor legionarilor mai înstăriţi, vizită autorizată de consorţiul Marinescu-Moruzov,  care făcuse recent avere din jefuirea legionarilor asasinaţi ca şi a refugiaţilor polonezi, la raniţa Bucovinei.

 I s-a fixat sume de 3.000.000. de lei ca preţ al vieţii fiului nostru, dându-I în acelaşi timp informaţia că Alexandru Cantacuzino n-ar fi fost împuşcat în Închisoarea din Râmnic, dacă mama lui ar fi consimţit să plătească o sumă identică.

    Dureroasa mea nelinişte pentru soarta lui Ilie-Vlad nu a încetat însă decât atunci când, în primăvara lui 1940, intervenind o trecătoare înţelegere între Mişcare şi Carol, fiul meu, cu cea mai mare parte din camarazii săi supravieţuitori, au fost scoşi din închisoare şi, cu soţia mea, eliberată şi ea, a putut să mă ajungă la Kopenhaga.

Până atunci, singura veste directă ce o avusesem dela fiul meu, au fost câteva rânduri scrise pe o pagină ruptă dintr-o carte oarecare, pe care reuşise s-o scoată din închisoarea unde se afla, mulţumită mijloacelor care chiar în închisoare erau câte o data, în mod clandestin, puse la dispoziţia legionarilor.

Scrisoarea era scurtă : “Dragă Tată, dacă cumva  < cârna > mă ajunge şi pe mine, ceea ce se poate întâmpla în orice clipă, fii sigur că voi ştii să o privesc în faţă, cu liniştea ce o datoresc numelui ce-l port”.  Rufele lui, care ajungeau din când în când în mâinile soţiei mele, erau pline de sânge, semnele chinurilor la care el şi camarazii lui erau supuşi în închisoare.

    Primul meu simţământ, la primirea vestei acestei neaşteptate înţelegeri, a fost deci cel al unei mari uşurări sufleteşti, la gândul că primejdia de moarte, care stătea spânzurată deasupra capului fiului meu şi a atâtor camarazi ai săi, fusese pentru un moment înlăturată. Dar rostul exact al acestei deciziuni legionare mi-a rămas neînţeles, până când, cu prilejul unei călătorii la Berlin, am putut consulta pe prietenii mei şi afla veştile pe care le primiseră.
    Horia Sima se strecurase în Ţară, în primăvara anului 1040, şi fusese, după lungi peripeţii, descoperit şi prins de Poliţia lui Carol. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat înaintea victoriei Germaniei în Franţa, execuţia lui imediată ar fi fost sigură.

 După acest eveniment însă, o anumită doză de frică intrase în Carol şi în ai săi ; aşa încât ei au preferat o soluţie politică şi nu una poliţienească, în ceea ce privea soarta lui Sima. După o detenţie de aproape o lună de zile, Horia  Sima a fost dus din închisoare direct la Palat.

    Întrebându-l Carol cu ce gând se întorsese în Ţară, Sima i-a răspuns : “ Cu gândul de a vă răsturna ! “. “ Pe ce motive ?”, l-a întrebat Carol. “ Din pricina politicei voastre externe, care duce Ţara la pieire . “ Carol l-a asigurat imediat că acest motiv nu mai există, deoarece politica lui externă ajunsese a fi în acel moment exact aceea a Legiunii. În urma acestei întrevederi şi pe baza acestui schimb de cuvinte, s-a propus Mişcării legionare colaborarea cu regimul. Sima, şi cei care îl înconjurau la acea vreme, s-au gândit mult şi adânc Hotărârea per care au luat-o se justifica printr-un singur motiv : binele Ţării.

    Răpirea Basarabiei nu lăsase Ţara, zdrobită de durerea pierderii atâtor Români şi a unui mari suprafeţe de pământ, cu simţământul că cel puţin aici se sfârşeau încercările neamului. Dimpotrivă, furtuna venea peste noi din toate părţile. Doi alţi vecini se lăcomeau la o moşie atât de prost apărată, atât de uşor de călcat.

Presa italiană, în articole a căror înaltă inspiraţie era uşor de recunoscut, cerea  fără mult înconjur noi ciuntiri ale Pământului Românesc, în beneficiul Ungariei şi al Bulgariei. Berlinul însă avea glasul hotărâtor. Mişcarea Legionară, care nu avusese încă prilejul de a cunoaşte nesocotirea totală, de către guvernul German, a forţelor sufleteşti şi materiale pe care Legiunea le reprezenta în România, era îndreptăţită să creadă că prezenţa sa în guvernul prin care Carol încerca să şteargă amintirea politicii sale externe de până atunci, ar fi cântărit favorabil pentru Ţară, în hotărârea  Berlinului de a se opune sau nu presiunilor Italiei.

 Sugrumând deci amintirea închisorilor, schingiuirilor şi măcelurilor, s-a hotărât a primi acea odioasă colaborare cu  asasinul Căpitanului, pentru a nu avea vreodată remuşcarea de a fi uşurat, prin faptul absenţei sale, un nou atentat la integritatea teritoriului naţional. Mişcarea era hotărâtă, în schimb, să nu permită o altă vânzare de Ţară, o altă fugă fără luptă. Aceste gânduri au determinat pe Horia sima şi camarazii săi ca, după predarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, să accepte intrarea în guvernul Tătărăscu şi guvernul Gigurtu, ci o singură condiţie : “ Nici o palmă de pământ mai mult !”

    Ştim că  e pe timpul loviturii-fulger a lui Hitler în Norvegia, Carol începuse să întrevadă unei Victorii Germane, fără a fi încă sigur de ea. Îşi schimba echipele ministeriale în funcţie de măsura în care această posibilitate îi părea mai probabilă. Trecuse astfel dela  combinaţia Tătărăscu- Gafencu la combinaţia Tătărăscu-Gigurtu, care se grăbise a renunţa, cam târziu şi cam degeaba, la  garanţiile franco-britanice.

 În fine, după pierderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, se hotărâse la introducerea unor legionari în guvern ; apoi, la începutul lui Iulie 1940, a trecut la combinaţia Gigurtu-Manoilescu. Cu aceleaşi intenţii de a câştiga bunele graţii ale lui Hitler, înfiinţase Partidul naţiunii, căruia îi dăduse în mod servil aparenţele de extrem naţionalism ale Partidului Socialist – Naţional German. Nici acest ultim meşteşug, nici prezenţa câtorva legionari în posturi guvernamentale fără importanţă, nu păreau să fi schimbat gândurile şi intenţiile lui Hitler faţă de România. 

    PE DE ALTĂ PARTE, ORGANELE RĂSPUNZĂTOARE ALE APĂRĂRII ŢĂRII NU MANIFESTAU NICI O SCHIMBARE DE ATITUDINE ŞI NU SE VEDEA NICI O PREGĂTIRE MILITARĂ SEMNIFICATIVĂ, ÎMPOTRIVA NOILOR DORINŢE,  DE RĂPIRE PE CARE TOATĂ LUMEA LE ŞTIA ÎN DISCUŢIE ÎNTRE BERLIN, ROMA, BUDAPESTA ŞI SOFIA.

    Aceste consideraţii şi convingerea că numai un guvern cu adevărat legionar ar fi putut asigura României respectul cuvenit unei Ţări independente, hotărât a-şi apăra hotarul împotriva oricărui agresor şi până la ultimul glonţ, a determinat  pe Horia Sima ca, la 7 Iulie, să părăsească brusc Guvernul unde abia intrase, nădăjduind să reuşească a forma, în timp încă util, singura formaţie guvernamentală pe care o putea crede încă mântuitoare.

Într-adevăr, semnele sinistre se înmulţeau. Teleky şi Cszaky avuseseră lungi întrevederi cu Hitler la Munchen…Chiar în ziua în care Gigurtu proclama, într-un context tragicomic, retragerea României din Liga Naţiunilor. Ziarele germane, între timp, publicau lista nominală a spionilor străini care pregăteau în  Ţară, cu consimţământul lui Carol şi a guvernelor sale, distrugerea exploatărilor noastre de petrol.

    Nu mai socotim că Bulgarii, la rândul lor, erau şi ei trimişi de Fuhrer. Gigurtu şui Manoilescu, care se repeziseră la Berchtesgaden cu misiunea de a convinge pe Hitler că România devenise un Stat de tip socialist-naţional, primiseră un răspuns usturător din partea Fuhrerului, care le-a amintit, cu toate amănuntele cuvenite, asasinarea lui Corneliu Codreanu şi urmărirea Mişcării legionar de toate Guvernele lui Carol.

 La 16 şi 19 August, Conferinţele Româno - Ungară şi Română - Bulgară sunt întrerupe, în faţa  pretenţiilor excesive ale vecinilor noştri, susţinute şi chiar inspirate de  Cancelariile germane şi Italiene. Nimeni nu se mai îndoia că Ţara se găsea în ajunul unei şi mai crunte dezmembrări. Dar nicăieri, în afară de Mişcarea Legionară - hotărâtă a răsturna pe Carol, dacă şi de data aceasta ar consimţi la o nouă răstignire a Ţării, fără a trage spada – nu se simţea însufleţirea celor decişi să lupte, oricât de improbabilă ar fi fost victoria.

    Numai cei care s-au înşelat continuu asupra relaţiilor dintre Mişcarea Legionară şi Guvernul Socialist - Naţional German au putut să se mire de faptul că în tot timpul recentei activităţi a Legiunii, cam din primele zile ale lui Iunie 1940 şi până la răsturnarea lui Carol, şi chiar în momentul acestei răsturnări, Berlinul a ales întotdeauna pe Carol ca punct de reazem al politicei sale în România.

Această alegere fusese făcută mai de mult ; probabil la puţină vreme după asasinarea Căpitanului, în clipa în care Hitler, la insistenţa generalilor săi, renunţase la intenţia de a-şi trimite diviziile spre România, ca măsură de apărare faţă de uneltirile unui regim sub care o asemenea asasinare fusese posibilă.

    Pentru cei bine informaţi, nu au existat decât două momente de adevărată colaborare între Reichul Socialist – Naţional şi Mişcarea legionară. Momentul în care Marina şi Căile  Ferate Germane au fost puse la dispoziţia mişcării pentru transportarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Moţa şi Marin din Spania în România.

Al doilea moment, nouă ani mai târziu, în ultimele luni ale unui război virtualmente pierdut, când Hitler şi Ribbentro s-au îndreptat către şefii legionari, cei din  lagărele de concentrare sau liberi, întrebându-l dacă vroiau să ridice Steagul pe care Regele Mihai şi sfetnici săi netoţi, înspăimântaţi sau trădători se grăbiseră să-l azvârle la pământ.

    Adevăratele intenţii ale lui Carol n-au înşelat nici o dată pe Hitler ; acesta găsea , în însăşi atitudinea echivocă şi în acţiunile ale Guvernelor din Bucureşti, un element de slăbiciune, pe care ştia să-l speculeze şi care îi permitea să obţină toate produsele naturale ale României în cantităţile ce le dorea. Hitler nu părăsise însă nici un moment ideea unii război împotriva Rusiei Sovietice, idee cu care păşise în arena politicei internaţionale ; hotărâse însă de mai înainte momentul strategic şi politic în care acest război trebuia să înceapă, şi credea până atunci inoportună o Românie legionară, îndrăzneaţă şi dinamică.

    Această atitudine a Guvernului  Socialist – Naţional faţă de < guvernele emasculate >  ce se succedau în România se poate uşor înţelege ; ceea ce nu se poate înţelege însă, şi ceea ce face parte din imponderabilele care au dus la sfârşitul celui de-al II-lea reich, este arbitrajul dela Viena : lovirea în forţele  sufleteşti şi trupeşti ale acelei ţări de 2o milioane de locuitori, la ale cărei resurse umane Hitler trebuia să ştie din vreme că va fi nevoit să facă apel în momentul începerii singurului război pe care îl dorise şi de al cărui cîştig sau pierdere atârna într-adevăr soarta germaniei.

    Arbitrajul dela Viena trebuie considerat ca una din numeroasele şi, până la sfârşit, fatalele piedici puse de grandomania politicei italiene a lui Mussolinii şi Ciano, în drumul unei victorii a forţelor anticomuniste în Europa. Prima şi cea mai importantă din aceste piedici fiind însăşi intrarea Italiei în război, cu odiosul atac împotriva unei  Franţe deja învinsă. Cea din urmă şi decisivă fiind inexplicabila agresiune împotriva grecuiei, care a silit Germania  să trimită peste Dunăre 40 de divizii, ce I-ar f asigurat, probabil, victoria în Rusia, în scurtul termen pe care Hitler ăl prevăzuse.

    Păstrasem, după destituirea mea, cele mai bune relaţii cu foştii mei colegi, Ministrul germaniei, von Renthe – Fink, şi Ministrul Italiei,  Sappupo. Avusesem astfel prilejul să le exprim de mai multe ori mirarea mea faţă de încredere sau chiar simpatia pe care guvernele lor păreau a o arăta faţă de Carol şi de acei ce-l ăînconjurau, manifestându-le totodată nădejdea mea că Mişcarea Legionară va şti să termine cât mai curând cu domnia unui rege neputincios şi tiran

Cei doi miniştri răspundeau cu argumente ce erau fără îndoială o parte din argumentele guvernelor lor : răsturnarea lui carol ar fi o greşeală provocatoare de haos, ale cărui limite nu se puteau prevedea. Cea mai bună tactică pentru Mişcare era infiltrarea şi colaborarea. Argumentul principal însă, cel pe care cei doi interlocutori ai mei nu mi-l puteai destăinui era tocmai mişelia şi impotenţa lui carol, care le dădea asigurarea că hotărârea luată deja la Berlin şi Roma, de a ne răpi jumătate din Ardeal şi sudul Dobrogei, va fi primită fără complicaţia unei rezistenţe armate.  

    Ambii miniştri s-au bucurat deci cânt, la începutul lui Iulie, s-a publicat vestea formării în Bucureşti a unui guvern în care  legionarii consimţiseră să participe. Starea mea de spiritz privitoare la acest guvern în această epocă nu era deloc aceiaşi şi, într-o conversaţie destul de animată cu Sappupo, am afirmat din nou convingerea mea că numai expulzarea lui  Carol putea restabili liniştea în România şi asigura respectul graniţelor noastre, comunicându-i în acelaşi timp intenţia mea de a mă reîntoarce cât mai curând în Ţară.

     Circulasem până atunci fără nici o dificultate şi de câte ori o dorisem, între Copenhaga şi Berlin. Mare mi-a fost deci mirarea când  paşaportul ce-l trimisesem la Legaţia germană, pentru a obţine viza necesară, mi-a fost întors cu o prietenească menţiune că viza solicitată nu putea să-mi fie acordată pentru moment. Sappupo mi-a mărturisit , mai târziu, că el provocase, prin intervenţia guvernului său, acest scurt embargou asupra persoanei mele.

     Rezultatul stupidului Arbitraj dela Viena mi-a fost comunicat la telefon de unul din consilierii Legaţiei Germane.  În uimirea şi indignarea mea, nu m-am putut reţine să-i strig : “ Cu aceasta aţi pierdu probabil războiul. “  Am fost informat însă, în acelaşi timp, că viza cerută putea să-mi fie dată în orice moment. În seara de 3-4 Septembrie, ascultam cu soţia mea, la radio, la Legaţia Română, care restabilise subit legăturile cu mine, veştile din Bucureşti : durerea şi indignarea unanimă, Mişcarea legionară în picioare în toată Ţara, luptele din bucureşti, Braşov şi Constanţa, Palatul Regal  asediat, legionarii căzuţi, Carol pregătindu-se de plecare.
    Bârfitorii Mişcării Legionare, fără excepţie, au încercat să popularizeze o versiune absout deformată a celor ce s-au pterecut în Ţară în aceste prime zile ale lui Septembrie 1940. Scopul era de a micşora sau de a escamota cu totul rolul Milşcării în aceste zile decisive. Variaţia oferită de prost în  Le Destin de la Roumanie  find tipică pentru mistificarea prin ceea ce se trece sub tăcere, recomandăm citirea ei pentru a afla ceea ce nu s-a întâmplat în acele zile.

    Adevărul este că, departe de a primi vreun îndemn sau vreun sprijin din partea germaniei, până în ultimul moment, insistenţele Legaţiei Germane  s-au exercitat pe lângă Mişcare în sensul rămânerii lui Carol pe tron. Fără de reazimul Mişcării Legionare, Generalul Antonescu, care nu beneficia de nici o simpatie în Armată şi nu putea conta pe sprijinul ei, nu avea nici un miloc de a convinge pe Carol să-i treacă mandatul ce i l-a trecut, şi mai puţin de a-l convinge să abdice. Încredinţarea mandatului şi abdicarea n-au fost decât rezultatul mobilizării legionare şi a spaimei inspirate astfel lui carol şi ţiitoarei sale, Elena Lupescu.

Adevărul este, mai departe, şi aceasta este ceea ce bârfitorii Mişcării caută să dea uitării, că din toate partidele, din toate grupările politice româneşti, SINGURA MIŞCAREA LEGIONARĂ, CREDINCIOASĂ PRINCIPIILOR DE LUPTĂ ŞI JERTFĂ CARE AU ÎNSUFLEŢIT-O ÎN TOT TIMPUL VIEŢII SALE, A CERUT VIOLENT REZISTENŢA CU ARMELE ÎN MÂINI, APĂRAREA ÎNVERŞUNATĂ A ORICĂREI PALME DE PĂMÂNT ROMÂNESC AMENINŢATĂ, ÎNAINTE CA ŞI DUPĂ RĂPIREA BASARABIEI ŞI A BUCOVINEI.

În ziua de 4 Septembrie eram la Berlin. La pensiunea unde trăgeam de obicei, am găsit o misterioasă comunicare telefonică, ale cărei urmări imediate şi îndepărtate le voi povesti în capitolul următor, renunţînd, pentru o mai bună înşelegere a lor , la ordinea cronologică a întâmplărilor.

Înainte de plecarea mea spre Bucureşti, am avut cu von Ribbentrop o întrevedere la care au fost prezenţi, Sub-Secretarul de Stat Keppler şi legionari Victor Vojen. După prelinimariile obişnuite, am avut următorul schimb de cuvinte cu Ministrul Afacerilor Străine german :

    Von Ribbentrop  - Am fost informat că aţi avut inteţia să rezistaţi cu amele la aplicarea Arbitrajului dela Viena. Dacă acesta este adevărul, nu-l pot atribui decât tinereţii Mişcării Legionare.

    Eu – Sunt fericit, Domnule Ministru, de prilejul ce mi-l daţi de a vă asigura că, dacă Mişcarea legionară ar fi avut puterea în mână , nici invazia Basarabiei, nici cea a Transilvaniei nu ar fi avut loc fără ca Armata română să-şi facă datoria ; iar dacă puterea ajunge în mâinile noastre, vă pot asigura că nu vom mai permite nici o viitoare violare a granişelor noastre. Ceea ce corespunde cred şi cu interesele Germaniei, care, la Viena a garantat inviolabilitatea acestor graniţe.

PARTEA TREIA

ANTONESCU : CONDUCĂTORUL PARANOIC

CAPITOLUL XV

N-AM RECUNOSCUT TRĂDAREA

    Episodul Canaris- Moruzov a început, pentru mine, în ziua de 4 Septembrie 1940 şi s-a sfârşit în ziua de 28 Noiembrie a aceluiaşi an. Pentru România însă, pentru germania şi pentru lumea întreagă, el începuse din primele zile, ceasuri chiar, ale războiului şi, din consecinţă în consecinţă, nu s-a terminat încă nici astăzi. Într-adevăr trădarea lui canaris a fost, fără discuţie, principalul factor determinant în mersul şi sfârlitul ostilităţilor între cei ce încercau să şteargă comunismul de pe suprafaţa pământului şi cei care au făcut totul pentru a-l salva.
    De câte ori mergeam la berlin, după destituirea mea din postul de ministru la Copenhaga, încercam să stabilesc legătura cu cu vreuna din personalităţile importante ale guvernului sau ale partidului, cu scopul de a le reaminti că existau, în România, alte păreri şi alte năzuinţe decât cele ale lui carol şi ale acoliţilor săi.

Găseam întotdeauna uşile închise. Am fost destul de mirat deci,, cînd, ca urmare la acea misterioasă comunuicare telefonică, am primit vizita unui ofiţer de marină, Comandor, von Muller, adjunct al Amiralului Canaris, informându-mă că şeful său dorea să mă vadă cât mai degrabă. Canaris era capul Abwehr –ului, Berlin. Întrevederea propusă era cu atât mai interesantă pentru mine cu cât nu o solicitasem şi cu cât ştiam că Amiralul se întâlnise recent cu Moruzov, care ocupa o funcţie similară în România.

    Urmând deci fără, întârziere, pe ofiţerul în chestiune la birourile Abwehr-ului, am fost introdus într-o mare odaie, unde grămezile de hârtii erau acumulate într-o dezordine aparentă, pe două birouri şi mai multe mese, şi unde, în afară de două fotolii, se găsea şi un pat, despre care am înţeles că era cel al lui Canaris. Conversaţia cu Amiralul se prelungise câtâva vreme fără ca să pot pricepe scopul întâlnirii, când interlocutorul meu mi-a spus brusc : “Veţi ocpua în curând în Ţara Dumneavoastră, un post important. Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi face totul pentru a salva viaţa lui Moruzov. “

    Acesta era într-adevăr ultimul subiect pe care aş fi crezut că Amiralul dorea să-l discute cu mine. Moruzov fusese unul din principalii călăi ai lui Carol, în recenta Sfânta Bartolomee Legionară. Un fost comisar sovietic din Harkov , se < refugiase > în România, în 1920. Întrebuinţat de Siguranţa Româna, mai întâi ca simplu informator, pe urmă în funcţiuni mai importante, ajunsese a fi unul din intimii Elenei Lupescu şi al lui carol, care, spre uimirea tuturor, numise pe acest fost funcţionar sovietic (de fapt nici nu era naturalizat român), ca şef al Serviciului de Informaţii al Armatei noastre. Moruzov era, deci, în România ceea ce  Canaris era în Germania.
 Am reamintit Amiralului rolul lui Moruzov în recentele măceluri şi i-am explicat de ce, spre marele meu regret, îmi ea imposibil să fac vreo făgăduinţă privitor la soarta lui. Amiralul însă a insistat cu atâta cu atâta vehemenţă încât, în sfârşit, l-am întrebat care era motivul pentru care atribuia atâta importanţă dstinului lui Moruzov ? Amiralul mi-a răspuns : “ Pentru că prin Moruzov, primim cele mai bune informaţii privitor la preparativele militare ale Sovietelor.
    Am reamintit Amiralului dubioasele origini ale informatorului său. L-am informat că, cu vreo 15 ani mai înainte, însuşi unul din şefii lui  Moruzov, Sub-şeful Siguranţei, Bianu, mi-l semnalase ca un agent dublu probabil. Amiralul a înlăturat toate obicţiunile ţi, în momentul despărţirii noastre, mi-a repetat, cu insistenţă şi gravitate, cererea lui. Niciun moment nu mi-a trecut prin gând atunci că stătusem în faţa celui mai mare trădător şi a celei mai mari trădări pe care istoria a cunoscut-o.

 Dar nici nu am crezut că Moruzov era într-adevăr singurul şi cel mai bun izvor de informaţii al Armatei Germane ; aceasta cu atât mai puţin cu cât ştiam că, la acest moment, numeroase comisii germane, zise economice, cutreierau teritoriul rusesc, controlând executarea contractelor economice încheiate între Berlin şi Moscova, printre care eram sigur că şi Canaris îşi strecurase agenţii săi. N-am dat deci, pentru moment, mare importanţă episoduluui. Două următoare întâmplări ar fi trebuit să mă pună pe gânduri.

    Genaralul Gauthier, un bun prieten al nostru, care mă informase asupra misiunilor economice trimise în Rusia, mi-a comunicat, o zi după întrevederea mea cu Canaris, că rapoartele acestor misiuni referitoare la starea de pregătire militară a Soviettelor erau, pentru el, Vernichtend, complet defavorabile Moscovei.

 În ajunul plecării mele spre Bucureşti, unde după expulzarea lui carol, fusesem chemat, conform prevederilor lui Canaris, în vederea formării noului Guvern, primisem din nou, la Hotel eden, vizita Comandorului vom Muller, pentru a mă ruga, odată mai mult, din partea şefului său, să nu uit cererea pe care mi-o făcuse.

    Am reţinut pe von Muller la dejun, în timpul căruia ne-a făcut cea mai surprinzătoare expunere a situaţiei militare, încheind cu următorul sfat : “ Ca Ministru al Afacerilor Străine al Ţării Dumneavoastră, dacă aceasta este funcţiune ce o veţi ocupa, ţineţi minte sfatul ce vi-l dau : faceţi tot posibilul ca România să nu intre nici odată într-un război împotriva marii Britanii. Marea Britanie va fi întodeuana învingătoaere. “

    Destul de mirat, am obiectat Comandorului că aceasta era poate o formulă perimată, deorece nimeni nu putea să ştie ce va rămâne din avantajul dat marei Britanii, prin insularitatea ei, în faţa unui război aerian modern. Von Muller nu s-a lăsat convins aşa de uşor şi a terminat expunerea lui cu aceste şi mai stranii cuvinte : “ Ştiu că din partea unui ofiţer prisian, aceasta ar putea părea înaltă trădare, ar vă repet însă : Marea Britanie va fi învingătoare. “
    După plecarea enigmaticului nostru musafir, am încercat, împreună cu soţia mea, să ne explicăm extraordinarele lui comentarii. Pentru mine, explicaţia  nu putea fi decât una : un ofţiţer al Abwehr –ului a vrut să încerce reacţiile viitorului Ministru al Afacerilor  Străine Român. Soţia mea rămăsese cam cu alte impresii : “ Omul nu-mi place şi nu m-ar mira dacă ar fi într-adevăr vorba de <Hochverrat >. “
    Cer cititorului să facă cu mine două sărituri în timp, care ne vor pemite să pricepem întreaga însemnătate a episodului Canaris – Moruzov ; mai cer în acelaşi tim cititorului, să nu uiate că Moruzov era până la aşa punct intim cu carol încât beneficia de prerogativa atât de rar acordată, de a-l întovărăşi la toate vânătorile regale. Să nu se uite şi faptul că regele, şi numai regele carol, fusese răspunzător de numirea acestui venetic în postul cel mai de încredere din toată Administraţie noastră Civilă şi Militară.

    Scena se petrece la berlin, la sediul Statului major German ; data este 28 Noiembrie 1940. Împrejuru unei mese deasupra căreia sta întinsă o hartă geografică a europei centrale, patru persoane stau de vorbă : Felmareşalul Keitel, Generalul Antonescu, eu şi Herr Schmidt, inevitabilui interpret.

Discutam situaţia militară în legătură cu posibilitatea unui conflic atmat cu cu Sovietele şi cooperarea germano-română într-o asemenea împrejurare. Inutil de a menţiona că Felmareşalul şi Generalul erau aceia controlau discuţia şi că eu ascultam  în tăcere şi cu răbdare, opiniile lor de oameni ai meseriei, asupra valorii relative a forţelor care ar fi fost angajate într-un asemenea conflict.

    Mare mi-a fost uimirea la auzul următorului schimb de cuvinte între Keitel şi Antonescu :
    Antonescu _  (Trecând cu energie degetul pe hartă, pe o linie aproximativă Riga- Odesa) Dela baltica la Marea neagră, o simplă linie de apărare. Încolo un teritoriu militar absolut gol. “
    Keitel – (Cu convingere) “Es stimmt. “
    Avem bune motive de a fi adânc impresionat la auzul unei concepţii atât de exagerat optimiste a situaţiei a situaţiei militare din Rusia sovietică. Timp e cinci ani, ca ministru la Riga, Reval şi   Helsingfors (cele mai bune puncte de observaţie pe aceste ameninţate graniţe) prevenisem în mod continuu Guvernul meu, relativ la intenţiile Sovietelor şi semnalam marea eroare ce s-ar face dacă s-ar evalua potenţialul militar al uneui ţări care sacrificase totul pentru înzestrarea armatelor sale, în termenii dificultăţilor sale economice şi financiare pe alte sectoare.

Am încercat deci să intervin în discuţie şi Mareşalul Keitel, foarte amabil, începuse a-mi acorda toată atenţia, când Generalul Antonescu, cu grosolănia sa obişnuită şi totodată specială faţă de mine, mi-a tîiat scurt şi dispreţuitor cuvântul. Întors în somptuasele apartamente care fuseseră puse la diapoziţia Generalului Antonescu şi a mea de către Wilhelmstrasse, am încercat să găsesc o explicaţie la stania şi identica iluzie a cărei victimă erau doi bărbaţi care, prin meseria lor şi poziţia ce o ocupau, ar fi trebuit să fie informaţi mai bine decât orcine, cu privire la starea de pregătire a armatei unui potenţial.

 Episodul canaris – Moruzov mi-a răsărit brusc în amintire, şi am rămas convins că, fără a o şti, Keitel şi Antonescu primiseră informaţiile lor din exact acelaşi izvor şi că acest izvor era, după toate probabilităţile, otrăvit şi intenţionat înşelător.
    Aveam o hotărâre de luat. Relaţiile între Generalul Antonescu şi mine, în general destul de încordate, ajunseseră la o criză, în Berlin, pentru motive ce vor fi povestite mai încolo. A-l fi pus la curent cu bănuielile mele, nu ar fi servit la nimic. După cum îl cunoşteam, el nu ar fi văzut în ceea ce i-aş fi povestit decât un prilej de a mă pune într-o poziţie neplăcută faţă de autorităţile germane. Foarte probabil că cel dintâi informat ar fi fost Canaris.

Am luat deci hotărârea de a sta  (oricare ar fi fost opoziţia Generalului) două zile mai mult decât el, în Berlin. La banchetul de despărţire pe care von Ribbentrop ni l-a oferit, I-am comunicat acestuia intenţia mea şi ne-am înţeles asupra unei întrevederi. Am participat la despărţirea oficială în gara Berlinului şi am coborât din tren două minute mai târziu, la o staţie unde el fusese oprit, după o înţelegere cu autorităţile germane.

    Ceea ce îmi propuneam a spune lui von Ribbentrop era, pentru a începe, ceea ce Generalul Antonescu mă împiedicase să spun în timpul întrevederii cu Keitel. Fără a fi nevoit să exprim vreo bănuială faţă de Amiralul Canaris ( bănuială ce nici eu nu mi-o formulasem încă precis), i-aş fi povestit, în mod foarte natural, întrevederea mea cu Amiralul şi i-aş fi comunicat bănuielile mele că Amiralul a fost primejdios înşelat de Moruzov şi de serviciile noastre de informaţiuni.

Aş fi găsit poate şi prilejul de a plasa incidentul von Muller.
    Ceea ce s-a întâmplat însă era faptul că von Ribbentrop a părăsit Bewrlinul la timp pentru a evita întâlnirea pe care mi-o făgăduise…desigur pentru a nu supăra pe General. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu o scurtă convorbire cu baronul von Weizsacker.
    Ne aflăm acum, cinci ani mai târziu, în Nuremberg, la procesul în care reprezentanţii Puterilor Occidentale, alăturea de cei ai asasinilor celor 15. 000 de Ofiţeri Polonezi la Katyn şi a mai bine de 20 milioane 1 de alţi creştini, în Rusia şi alte ţări, judecau şi se pregăteau să spânzure pe Generalii Germani învinşi. Generalul Halder, un martor al acuzării, povesteşte “Tribunalului” întreaga istorie a trădării de Ţară a grupului Canaris, din care şi el , Helder, făcea parte.

Politica acestei trădări a fost de a convinge pe Hitler prin false, dar bine schimonosite informaţii, chiar din primele zile ale conflictului, că Marea Britanie era pregătită, în mod formidabil, să respingă orice încercare de invazie, că zvonurile ce se răspândeau în sens contrar ascundeau pur şi simplu o enormă capcană ( se vorbea de fortificaţiile subterane secrete, de sute de baterii care vor fi deconspirate în ultimul momnet, etc), şi se afirma, pe baza unei alte serii de "informaţii", că pregătirile militare ale Rusiei Sovietice erau nule : o simplă linie de apărare acoperind un teritoriu militar gol.
    Observam că nu era vorba aici de ceva analog cu  Complotul Generalilor  din Iulie 1944, căruia i s-ar putea găsi, la nevoie, o explicaţie patriotică. Complotiştii considerau războiul ca pierdut şi puteau crede, cu oarecare dreptate, că ar putea ajunge la condiţii de pace mai favorabile, cu Puterile Occidentale, fără Hitler decât cu Hitler. Trădarea grupului canaris a început din primele zile ale Războiului, după propria mărturisire a celor care astăzi se laudă cu ea ; în bună logică trebuie să credem că începuse chiar mai înainte.

    Când la auzul spuselor lui Halder , Mareşalul Goering s.a sculat indicnat strigând “ Aber dass war gemeiner Verrat !”, numitul Jackson, a cuzator public din partea Statelor  Unite, I-a replicat sentenţios : “ Chiar dacă era trădare, era împotriva lui Hitler şi deci era spre lauda Generalului Halder”.

    Tot din mărturisirea generalului Halder, s-a aflat că în ziua când anumite informaţii, culese de serviciile de siguranţă ale partidului, semnalau existenţa unor relaţii dubioase între un membru al Ambasadei Germane la roma şi agenţi ai duşmanului, Canaris, ănsărcinat de fuhrer cu investigarea acestor zvonuri, a trimis la Roma, ca investigator special, pe acelaşi von Muller, care s-a întors, bine înţeles cu veşti cu totul liniştitoare.

    Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi puttu să povestesc lui Ribbentrop toată istoria întâlnirii mele cu Canaris, conexiunea cu Moruzov, un agent dublu în cel mai bun caz, şi poate straniile sfaturi  şi declaraţii ale lui von Muller ? Ar fi fost aceasta destul pentru a dezlănţui investigaţii care ar fi terminat cu legenda “ simplei linii de apărare” şi a “ câtorva săptămâni de război”, îndemnând Statul Major German la pregătirea unei Campanii de iarnă în Rusia ? Sau ar fi hotărât chiar pe Hitler să înceapă cu invazia Marii Britanii înainte de a se măsura cu Rusia Sovietică ?
    Nu am nici un răspuns la aceste întrebări, dar, după citirea memoriilor jovialului Baron von Weisszacker, mă felicit călduros de a fi rezista impulsului pe care-l avusesem la un moment dat, în cursul întrevederii noastre la Berlin, de a-i spune lui ceea ce îmi fusese imposibil să povestesc lui von Ribbentrop. Baronul aparţinea el însuşi, chiar din primele zile ale războiului conspiraţiei anti-hitleriste şi sunt îndreptăţit să mă întreb care ar fi fost probabilităţile de a mă reîntoarce teafăr şi sănătos în România, dacă devotatele şi expeditivele servicii ale Amiralului Canaris ar fi fost informate de bănuielile şi de intenţiile mele.

    Sunt convins de altfel, că un studiu adânc şi obiectiv al celui de al Doilea Război Mondial va arăta că Istoria nu este altceva decât Istoria unei Mari Trădări. O trădare care începuse în anul 1918, care nu s-a terminat încă, care s-a exercitat ieri împotriva Germaniei Naţional- Socialiste, care se exercită astăzi în dauna tuturor puterilor ameninţate de Comunismul Universal, şi ai cărui agenţi se află, ca şi pe vremea lui Canaris, Moruzov, Halder, etc în locurile cele mai neaşteptate.
Nota: La nivelul anului 1945, cifra de 20 de milioane de victime ale comunismului sovietic trebuie considerată cu anumite rezerve. La data redactării acestui volum, se ştia încă relativ puţin cu privire la numărul real al victimelor comunismului. După aprecierile lui Soljeniţîn şi ale altor patrioţi ruşi, comunismul sovietic ar fi răspunzător panetu aproximativ şatezeci de milioane de victime, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

 Este greu de spus câţi câţi dintre aceştia vor fi fost ucişi înainte de 1945 şi câţi după. Ceea ce nu poate fi pus la îndoială, este faptul că numai în cursul anilor 1945 – 1946, după victoria lui de tristă amintire, Guvernul Sovietic a executat peste trei milioane de opozanţi ruşi, ce se găseau în exil, şi care i-au fost predaţi prin complicitatea criminală a Guvernelor Statelor Unite şi Angliei.

 Ceea mai mare parte dintre aceştia au fost executaţi chiar sub ochii marinarilor anglo-americani care îi excortaseră până la cheiul Portului Odesa ! (V. Victimele Ialtei, de Nicolae Tolstoi) Este vorba de una din cele mai mari crime contra umanităţii, o crimă comisă exact în perioada funcţionării aşa numitului Tribunal Militar Internaţional de la Nuremberg. În cadrul acestu “ Tribunal “ de sinistră amintire, asasinii celor 15.000 de Ofiţeri Polonezi de la Katyn făceau figură de “judecători “.  Vae victis !

În anul 1990, Mihail Gorbaciov arecunoscut că masacrul dela Katyn a fost opera NKVD-ului, scuzându-se astfel cumva faţă de Polonia.

Cât despre ceilalţi mari judecători de la Nurenberg, aceştia păstrează deocamdată o tăcere pe cât de deplină pe atât de vinovată…Lumea întreagă aşteaptă, din partea lor scuzele de rigoare. Altfel, rămâne de văzut în ce măsură se mai poate vorbi de justiţie atunci când asasinul devine judecător, exact în cazul crimei judecate. Astfel stau lucrurile cu privire la masacrul dela Katyn.

Se înţelege astfel că, în urmă cu trei decenii, când autorul nostru şi-a redactat volumul de faţă, lumea întreagă era departe de a bănui proporţiile reale ale costului comunismului în vieţi omeneşti. (În bani se ştie, cel puţin de către aceia care l-au finanţat, adică marii bancheri şi industriaşi din Oculta secretă ).

Dacă ţinem seama de experimentele comuniste desfăşurate pe milioanele de “cobai” umani din China şi restul asiei, din Africa şi din America, atunci numărul total al victimelor comunismul depăşeşte probabil cifra de 200 de milioane de morţi. Mult mai greu de evaluat este însă numărul copleşitor al “sufletelor moarte “ şi al “cadavrelor ambulante “, al milioanelor  şi poate chiar miliardelor de “cobai umani”, care fără să fi fost ucişi “fizic” au suferit totuşi un fel de “ moarte psihică”, un brain washing, un fel de circomciziune cerebrală.

Prin simpla lor existenţă cvazi-vegetativă, toţi aceşti “zombi”, irenediabil mutilaţi şi pierduţi probabil pentru specia omenească, mărturisesc despre sacrificiile şi proporţiile dezastrului ontologic înregistrat de omenire în acest secol al triumfului democraţiei. ( N. Ed.)


CAPITOLUL XVI

UN CHINUIT

    Trei momente din viaţa Generalului Antonescu vor arăta greutatea ce o au cei care l-au cunoscut, de a hotărî care este amintirea pe care sunt îndreptăţiţi s-o păstreze despre el.

    Ne găseam într-un Consiliu de Miniştri în toamna anului 1940. Antonescu ceruse ca, pentru motive de economie, să se taie pensiile care se serveau văduvelor sau altor membri ai familiilor celor pe care Ţara îi numea “referendiştii” . Începusem a arăta că momentul nu era bine ales pentru a lovi în puţinele fiinţe care mai aminteau vechile lupte ale Românismului din Ardeal. Antonescu, roşu de mânie, mă întrerupe strigând : “Ce pensiune primesc eu pentru glontele pe care l-am primit în cap?”

    La sfârşitul Consiliului, m-am apropiat de Generalul Pantazi, Ministru de Război, şi i-am mărturisit că nu ştiam că Conducătorul era un mare rănit de război. Pantazi mi-a răspuns : “Ei aşi! Are el obiceiul să spuie aşa. Ce glonte! A căzut în cap la un concurs hipic la Braşov!” . Antonescu, unul din cei mai îndrăzneţi mincinoşi pe care I-am cunoscut, în astfel de momente nu minţea. Credea într-adevăr că primise un glonte în cap, în nu ştiu ce împrejurări imaginare, mai demne de personalitatea pe care dorea s-o întruchipeze, decât o simplă cădere de pe cal.
    A doua zi, după o manifestaţie legionară în faţa Preşedinţiei Consiliului, care se terminase cu reînoitele strigăte de “Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul României pentru totdeauna!”, Generalul, în zorii zilei, azvârlea tancurile şi batalioanele sale asupra Sediilor Legionare din toată Ţara şi da, împotriva propriului său Guvern, Lovitura de Stat pe care o chibzuise chiar din primele zile ale guvernării naţional-legionare, lovitura pe care el şi toţi duşmanii Legiunii au numit-o – şi o numesc încă – “Rebeliunea legionară”.

Motivul acestui atentat a fost numai dorinţa de a nu împărţi cu Mişcarea lui Corneliu Codreanu pagina de glorie pe care, după ultima sa întrevedere cu Hitler, credea că o va putea scrie, nu prea greu, în istoria Ţarii. El lipsea astfel Ţara, fără nici o remuşcare, de cea mai vitează şi cea mai credincioasă parte a viteazului şi credinciosului nostru Tineret, în momentele cele mai critice ale României moderne.

    Părăsit de toţi cei cu care se înconjurase, pentru a înlocui pe cei care nu l-ar fi părăsit nici în cele din urmă clipe ale unei lupte pierdute, predat de către Regele său în mâinile duşmanului, Antonescu sta drept şi dispreţuitor în faţa unui pluton de execuţie, compus din câţiva ţigani culeşi de pe stradă. Nu se găsise nici un Soldat Român pentru săvârşirea unei asemenea infamii. Mareşalul striga cu glas tare, de comandant : “Drept în piept ticăloşilor, căci e piept românesc!”
    Gândindu-mă bine, şi după atâţia ani de liniştire a indignărilor şi a mâniilor, cred că dreptatea cere ca să fie aceste ultime momente ale vieţii Mareşalului vândut care să-l reprezinte în memoria noastră. Da, acest piept era într-adevăr românesc!
    Generalul Antonescu era un chinuit. Chinuit de ameninţările binecunoscute ale boalei de care pătimea. Chinuit de un neţărmuit egocentrism şi de o nestăpânită ambiţie, semnele unui crescând paranoism. Chinuit, mai presus de toate, de invidia iraţională împotriva unui om care, în turburata sa imaginaţie, stătea între el şi gloria la care râvnea, a unui om împotriva căruia nici o intrigă, nici o lovitură de Stat, nici un asasinat nu mai puteau fi închipuite.

Chinuit, ca şi Carol, de ura şi de invidia împotriva lui Corneliu Codreanu, generalul nu a priceput nici odată că credinţa faţă de Căpitan, chiar după moartea lui, că acest “Trăiască Legiunea şi Căpitanul! ” , cu care legionarii îl salutau, era cea mai bună chezăşie a credinţei Mişcării Legionare către el.

    Carol odată plecat, fără a fi fost ţintuit, ca Tomşa, sub faldurile cortului din Ţuţora, cea dintâi problemă pe care Mişcarea şi Generalul au avut de dezlegat a fost aceea a Tronului. Fără nici o şovăire, ambele elemente hotărâtoare au fost de acord ca păcatele părintelui să nu fie în nici un chip trecute în sarcina fiului şi a socoti pe aceste ca fiind de drept şi de fapt Regele Ţării. “Mihai Vodă pentru a doua oară” nu era o întâmplare nouă în zbuciumata istorie a Voievodatelor, ceea ce însă nu era de aşteptat, era ca Dinastia străină, pe care păturile stăpânitoare ale acestor două ţări o aduseseră pentru a înlătura asemenea întâmplări, să fie cea în care se ridicau din nou strigoii tragediilor trecute.

    Numirea mea ca Ministru al Afacerilor Străine s-a izbit de oarecare dificultăţi, în aşteptarea hotărârii definitive a lui Gheorghe Brătianu, căruia, înainte de reîntoarcerea mea în Ţară, Generalul Antonescu îi făgăduise acest portofoliu. Cunoscând sagacitatea politică a lui Gheorghe Brătianu, aş fi găsit această numire foarte fericită şi nu aş fi avut nici o obiecţie de a colabora cu el, ca reprezentant al Ţării, pe lângă unele din guvernele a căror activitate în acele momente era una din principalele noastre preocupări. Nu uitasem timpurile când, în afară de Mişcarea Legionară, Gheorghe Brătianu şi cu mine eram singurii oponenţi declaraţi ai politicii lui Titulescu.
    Cititorul îşi va aminti de întâia mea întâlnire cu Generalul Antonescu. Era în toiul luptei ce o duceam pentru a împiedica triumful în România a politicei Titulescu-Barthou. Printre persoanele importante cu care mă întâlnisem pentru a le expune argumentele mele, Dinu Brătianu şi Generalul Antonescu fuseseră cei care le respinseseră cu mai multă violenţă şi mai multă convingere.

Generalul a căzut sub gloanţele acestei politici şi Dinu Brătianu a murit în închisorile ei. Generalul tăiase discuţia noastră cu peremptoriile vorbe : “Niciodată împotriva Franţei!”, uitând, ca şi atâţia alţi Români, că nicăieri politica lui Barthou nu întâlnise mai mare opoziţie decât în Franţa însăşi, printre personalităţile civile şi militare cele mai patriotice şi libere de influenţele anonime la care atâţia alţii erau supuşi : Maurras, Daudet, Xavier Vallat, Philippe Henriot, Ybarnegary, etc, printre oamenii politici, şi doi mareşali ai Franţei, Petain şi Wezgand, printre militari.
    Mare mi-a fost surprinderea deci, în momentul în care m-am prezentat noului Preşedinte al Consiliului când Generalul nu a dat nici un semn de recunoaştere şi a început, în mod sentenţios, dar de altfel foarte curtenitor, o dojenire care mă cuprindea şi pe mine, ca membru al corpului diplomatic, a celor ce nu se opuseseră, a celei “Politici romantice”, cum o numea el, politica pe care el o susţinuse şi împotriva căreia eu luptasem.
    Cu câteva zile mai târziu s-a repetat o scenă analoagă când, la o recepţie a Corpului Diplomatic la Palatul Regal, unde strânsesem cu efuziune mâna Ministrului Olandei, mulţuindu-I pentru ajutorul pe care-l dăduse fiului meu în momentul încercării sale de a părăsi Ţara.
    - “Domnule Sturdza, ţi-am zis că trebuie să schimbăm politica. Ministrul Germaniei a fost foarte rău impresionat de lunga conversaţie pe care ai avut-o ieri cu Ministrul Olandei. Trebuie să sfârşim cu această politică”. Descurcând această afacere am aflat dela Fabricius că al nu ştia despre ce era vorba; deci, în cel mai bun caz, Generalul fusese victima unei intrigi a lui Mihai Antonescu, ministrul său de justiţie.

    Date fiind caracterele medicale ale paraonismului schizofernic, de care, fără îndoială pentru mine, suferea Generalul Antonescu, nu era imposibil ca el să fi uitat într-adevăr nu numai împrejurările în care ne întâlnisem, dar şi faptul că fusese un stâlp al politicii lui Titulescu, până la punctul de a fi proiectat formarea unui triumvirat diriguitor, cu el şi cu Stelian Popescu, directorul ziarului Universul.

    Nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune de Mihai Antonescu, ale cărui intrigi împotriva Mişcării în general, şi împotriva mea, în particular, au început din primele ceasuri ale Guvernului Naţional-Lgionar. Pentru a-şi reîmprospăta amintirile, el nu avea decât să răsfoiască volumul pe care îl scrisese cu vreo patru ani mai înainte, pentru a apăra politica lui Tituelscu şi a recomanda călduros “distrugerea cât mai grabnică a Germaniei Socialiste-Naţionale”.

Intrigile Ministrului de justiţie în Guvernul Naţional-Legionar, influenţa sa covârşitoare asupra generalului Antonescu, au menţinut pe general, în toţi anii Războiului, într-o poziţie de subordonare faţă de Germania, pe care nimeni nu ar fi putut să I-o impună dacă nu ar fi pierdut, mulţumită acestor intrigi singurul sprijin pe care se putea răzima în orice împrejurare şi faţă de orice presiune, sprijinul Mişcării Legionare.

    Prima mea divergenţă de păreri cu Generalul a fost privitor la unele reduceri şi schimbări importante  pe care dorea să le facă în Corpul Diplomaţi român. Generalul moştenise dela Titulescu, o antipatie bolnăvicioasă pentru diplomaţii de carieră, antipatie ce o manifesta şi de multe ori o vocifera, cu orice prilej.

Încercasem să mă opun degradării reprezentanţilor noştri din Ambasadori în Miniştri, în posturile unde aveam ambasade. Găseam că, după ciuntirea ţări de către vecini, prin samavolnici militare şi politice, ar fi fost o greşeală din partea noastră de a recunoaşte în faţa lumi întregi perenitatea acestor ciuntiri şi a acestei micşorări a importanţei României ca factor politic internaţional, printr-o schimbare atât de umilitoare pentru noi.

Încercasem să mă opun, tot astfel, la suprimarea legaţiei noaste în Helsingfors, explicând Generalului că această capitală era mai mult ca oricând în aceste momente un post de observaţie, poate unic, spre lumea sovietică, şi că soarta celor două ţări, care fusese identică în ultimele vremuri, ar putea din nou să urmeze căi paralele. Generalul s-a îndărătnicit, spre marea mea mirare, căci aceste obiecţiuni îmi păreau în perfect acord cu sentimentele sale faţă de răpirile de teritorii cărora le căzusem victime.

N-a fost pentru ultima oară că generalul mi-a dat impresia de a respinge sugestiile mele pentru simplu motiv că veneau dela mine.
    Micile ciocniri care au urmat erau, ca să zic aşa, cu caracter protocolar. Generalul, fie din ignoranţa totală a obiceiurilor diplomatice, fie cu socotită intenţie de a provoca conflicte între noi, îmi dădea continuu ordine cam ca acesta : “ Domnule Sturdza, du-te la legaţia Germană sau la Legaţia britanică sau chiar la legaţia Sovietică şi spune-le că…”
    Când cu această din urmă injocţiune, aceea de a mă duce să bat la poarta lui Lawrentiew, I-am răspuns că nici Ministrul Afacerilor Străine al Statului panama nu se duce la Ambasadorul Statelor Unite, ci îl cheamă pe acesta la el. Eu, bine înţeles nu mă conformasem nici odată acestor ordine şi, urmând obiceiul, chemam, dacă era nevoie, pe reprezentanţii străini la mine.

Aceste neîncetate necăjiri ajunseseră aproape la o mică criză când Generalul mi-a dat ordinul să mă duc la aeroport să-l primesc pe von Pappen, ambasadorul german la Ancara, Am trimis pe şeful protocolului la împlinirea acestei misiuni şi von Pappen, împreună cu Fabricius, în mod normal şi corect, au venit să mă vadă.

 În Consiliu de Miniştri care a urmat acestei vizite, Generalul m-a întrebat de ce nu m-am conformat cu instrucţiunile sale. I-am explicat că locul unui Ministru al Afacerilor Străine nu era prin aeroporturi pentru a aştepta ambasadori. La aceasta generalul a răspuns strigând : “Ba nu te-ai dus că eşti boier râios !” Primul meu impuls a fost de a mă scula şi de a trânti uşile.

Acelaşi motiv care m-a făcut să primesc cu indiferenţă toate grosolăniile, toate acuzaţiile, toate minciunile Generalului ( a nu face jocul adversarului) , m-a îndemnat însă să uit cuvântul <râios > şi să consider ieşirea generalului mai mult ca o laudă.

Purtarea generalului Antonescu faţă de Ministrul său al Afacerilor străine ar părea să aibă un caracter prea personal pentru a insista atât asupra ei. O fac însă pentru că ea a fost una din dovezile (nu lipsesc multe altele) intenţiile ce le nutrea faţă de Mişcarea Legionară, chiar din primele clipe de colaborare, chiar din momentul încheierii contractului scris şi al  < gentlemen agreement- lui>, ce intervenise între el şi Horia sima, care prevedea că Ministerul Afacerilor Externe şi Internele aparţineau Mişcării Legionare.

    Nu pentru importanţa deosebită a personalităţilor noastre, dar pentru cea pe care o aveau funcţiunile noastre pe planul securităţii interne şi cel al relaţiilor internaţionale, generalul Petrovicescu, Ministrul său de interne, şi eu, Ministrul său de externe, eram primele victime indicate în planul de  <emancipare > al generalului, de cîştigare a unei poziţii în istoria ţării, cu totul independentă faţă de Mişcare, de distrugere chiar a Mişcării, dacă această independenţă  nu s-ar fi putut câştiga altfel.

    Pentru îndeplinirea acestui plan, unul dintre principalii factori, la dispoziţia Generalului, era Fabricius, ministrul Reichului la Bucureşti. Avusesem anumite neplăceri cu Fabricius, cu prilejul ceremoniilor înmormântării lui Moţa şi Marin, la o vreme când Victor Antonescu, Ministrul Afacerilor străine, menţinea încă strictul embargo pe care Titulescu îl stabilise asupra persoanei mele.

Fabricius comunicase prin mine Căpitanului programul formalităţilor hotărâte de guvernul său, cu ocazia trecerii prin Germania a celor două sicrie, itinerarul şi orarul transportului. Fabricius primise ca şi miniştri Poloniei, Spaniei, Italiei şi Portugaliei o invitaţie din partea Mişcării Legionare, care privea două momente ale ceremoniilor : sosirea în Gara de Nord a sicrielor şi slujba la Bicerica Sf. Ilie Gorgani ; el mă consultase pentru a şti în care din aceste ocazii prezenţa lui şi a celorlalţi miniştri străini era mai aşteptată ; îi indicasem ceremonia la biserică, ca fiind cea mai apropiată participării lor.

Când, după uriaşa manifestaţie de veneraţie şi dragoste a Poporului  din Bucureşti pentru cei doi Eroi Legionari, organele oficiale ale guvernului au cerut reprezentanţilor străini să explice prezenţa lor în mijlocul legionarilor, în acea zi de entuziasm şi de doliu, miniştrii Poloniei, Spaniei şi al Italiei au răspuns, cu demnitatea cuvenită, că au ascultat de ordinele guvernelor lor şi că nu aveau nici un motiv să creadă că aceste ordine puteau să nemulţumească un guvern care autorizase, ba chiar ajutase, în toată măsura ce-i fusese cerută, organizarea acestei manifestaţii.

Fabricius însă, înspăimântat de posibilitatea de a pierde postul de ministru pe care I-l dăruise von Ribbentrop, cu care era înrudit prin alianţă, a preferat să se ascundă în spatele meu – cauzându-ne o serie de neplăceri – afirmând lui Victor Antonescu că invitaţia de a participa la la cortegiul funebru îi fusese transmisă oficial de către mine şi că, deci, era în drept să creadă că corespundea cu intenţiile Guvernului. Am explicat lui Victor Antonescu că fabricius minţea şi Domnia-sa m-a crezut fără multă greutate.

    La această interesantă experienţă asupra caracterului lui fabricus se adăuga, cu mai multă semnificaţie pentru Mişcare, atitudinea de c ontinuă indiferenţă, de vădită ostilitate chiar, faţă de ea, în tot timpul patimilor sale, legăturile intime cu adversarii ei. Egeria Legaţiei Germane în Bucureşti era o prietenă intimă a Elenei Lupescu (şi a lui Armand Călinescu) precum şi distincţiile şi semnele de solidaritate pe care Guvernul din berlin le distribuise acestor adversari, distincţii pe care Mişcarea le atribuia, cu dreptate sau nu, iniţiativelor lui Fabricius.
    Când Vice-Preşedintele Consiliului de miniştri, Horia sima, îndată după formarea guvernului, nu acordase imediat auduienţa solicitatî de fabricius, din motive, de altfel, pur întâmplătoare, Domnia-Sa crezând că întârzierea era voită, a venit aproape plângând la mine, expunându-mi dureroasa poziţie în care se afla : “ dacă nu sunt primit în curând de Dl Sima – mi-a spus el – voi fi rechemat, după cum Dsa pare a o dori ; dar aceasta va fi considerată de Guvernul meu ca o gravă ofensă.”

 Am explicat lui Fabricius motivele antipatiei Mişcării faţă de persoana sa, în special exagerata lipsă de sprijin moral şi diplomatic faţă de Mişcare, în ultimele săptămâni de luptă. Fabricius mi-a opus argumentul ordinelor primite şi cu o francheţă pentru care I-am fost recunoascător, a adăugat : “ Aceasta a fost în avantajul Dumneavoastră, căci altfel, nimeni nu va putea spune că aţi cîştigat puterea şi alungat pe Rege cu ajutor străin. “

    Nădăjduind, deci, într-o schimbare a atitudinii sale faţă de de Mişcare, în noile împrejurări în care ne aflam, şi temând intrigile cu care ar fi putut să se îndeletnicească la Berlin, dacă ar fi fost rechemat, am intervenit pe lângă Vice-Preşedintele Coniliului ca să grăbească acordarea audienţei, pe care nici un moment nu se gândise a i-o refuza. Audienţa s-a desfăşurat ăn termeni foarte cordiali şi am avut impresia că a plecat mulţumit.
    Între generalul Antonescu şi Ministrul să al Afacerilor Străine a existat o singură importantă divergenţă de opinii, provocată de deosebitele noastre reacţii faţă de Arbitrajul dela Viena, luat ca factor de orientare în politica noastră externă şi militară faţă de Soviete.
    Reacţia Generalului Antonescu era în acele vremuri numai oratorică. Cu drept cuvânt şi cu netăgăduită elocvenţă, semnala, cu orice prilej, nedreptatea ce ne fusese făcută, şi nu lipsea să amintească, cum se şi cuvenea, că România nu va renunţa nici odată la recuperarea provinciilor pierdute. Eu credeam că aceste proteste, pe cât de utile, nu erau totuşi îndestulătoare, deoarece în însuşi textul Arbitrajului se găsea pentru noi un element pozitiv de care trebuia să ne folosim.

     Aceasta era garanţia dată de Germania şi de Italia statiorniciei graniţelor noastre, aşa schilofite cum erau. Această garanţie nu ne fusese dată de Germania din dragoste pentru noi, ci era conformă cu interesele ei cele mai vitale; garanţia italiană, bine înţeles, n-avea nici o valoare.

 Ocuparea Basarabiei de cître Soviete, înainte de termenul prevăzut în Înţelegerea Ribbentrop- Molotov din 1939, răpirea şi a unei părţi a Bucuvinei, care nu fusese deloc prevăzută în acesste negocieri, erau mai mult decât îndestulătoare pentru a provoca alarma în sferele militare, în cele ale Partidului şi în cele leale, dela Wilhelmsstrasse.  Germania nu putea permite sovietelor să se apropie şi mai mult de bogăţiile noastre petrolifere nici să cucerească Dunărea, cum desigur aveau intenţia să o facă, înstăpânindu-se pe cele trei braţei ale deltei.

    Fusesem întotdeauna convins că Germania, din propriul ei punct de vedere, ar fi trebuit să înceapă războiul împotriva Rusiei comuniste, care, la urma urmei, era războiul Naţional-Socialismului, un an mai devreme, renunţînd la orice ofensivă în Occident. O asemenea ofensivă nu ar fi avut decât o singură justificare : invazia Marii Britanii, invazie la care hitler, până la sfârşit, renunţase.

Încolo, ocuparea franţei şi paza zidului Atlanticului îl costa mult mai multe divizii decât cele care I-ar fo fost necesare pentru a-şi apăra graniţele apusene, linia Siegfried, împotriva unei franţe care nu vroia războiul.

Din punctul nostru de vedere, în tto cazul, războiul nu prezenta alt interes decât cel al mult aşteptatului conflict armat germano-sovietic. Zic “mult aşteptat “, căci, în afară de acest conflict şi de o victorie germană, România – după cum evenimentele au dovedit-o –nu putea avea altă soartă decît de a fi printre primele ţări înghiţite de către traptata şi neîmpotrivita înaintare a Imperiului Comunist.

    Din primele zuile ale prezenţei mele la Palatul Sturdza, am fost de părere că, după Arbitrajul dela Viena, politica noastră era de a grăbi cu orice preţ izbucnirea unui asemenea conflict, folosindu-ne de garanţia pe care germania o dăduse graniţelor noastre şi de prilejurile pe care Rusia Sovietică nu le oferea în fiecare zi. Pretenţiile sovietice, în momentul predării fără luptă a basarabiei, se mărginiseră la Sud cu linia matcă a Braţului Chilia ; moderaţie care era determinată foarte probabil de dorinţa de a nu provoca prea timpuriu o reacţie germană.

Odată însă cu formarea Guvernului Naţional – Legionar, Sovietele au început incirsiuni în ostroavele şi pe malurile noastre. Aveam două răspunsuri posibile : a considera aceste atacuri ca simple incidente de graniţă sau a le considera ca o agresiune în regulă, cu măsurile şi iniţiativele corespunzătoare ; a provoca , deci, o stare de război, care ar fi silit Germania la o grabnică luare de pouiţie. Generalul Antonescu şi fabricus erau de altă părere. Ambii aveau pentru aceasta – şi trebuie să o recunosc - , execelente motive. Ca militar Antonescu se gîndea înainte de toate la starea noastră de pregătire, iar Fabricus nu putea decât să apere priogramul temporizator al guvernului său.

    Într-o noapte însă, spre sfârşitul lui Octombrie în loc de a se mulţşumi cu hărţuielile obişnuite, Sovietele, într-o operaţie militară în regulă, cu o scurtă preparaţie de artlerie, au atacat şi ocupat prin surprindere, cu efective de valoarea unui regiment, un important ostrov lipit de malul românesc, omorând şi capturând garnizoana noastră. Generalul Antonescu se afla bolnav la Predeal.

Din zorii zilei ni se telefonează că şeful Statului – Majos mă aştepta la Ministerul de Externe, unde l-am găsit cu alţi trei generali. Ei m-au informat de cele ce se ptrecuseră în acea noapte , cerându-mi părerea asupra categoriei de răspuns ce trebuia dat Sivietelor. Militarii erau îndârjiţi şi nerăbdători de a făptui, după atâta fugă şi capitulare. I-am întrebat dacă aveau la faţa locului artileria şi efectivele necesare.

La răspunsul lor afirmativ, le-am exprimat mirarea mea că opraţiunile de reocupare a teritoriului pierdut nu începuseră deja. Generalii au plecat încântaţi de sugestia ce le-o dădusem şi lucrurile s-ar fi întâmplat cum le doream  (şi ei şi eu) dacă, alarmat nu ştiu cum, generalul Şteflea, unul din oamenii de casă ai lui Antonescu (care mai târziu a fost unui din cei dintâi care l-au trădat), nu ar fi telefonat Generalului la predeal, de unde contra-ordine energice au fost fără întârziere trimise.

    Din partea generalului am primit o severă ocară telefonică şi sfatul de a nu-mi permite asemenea iniţiative. Fabricius a venit în grabă ca să insiste asupra necesităţii liniştei la graniţele noastre răsăritene, făcând o vagă aluzie la anumite negocieri ăn perspectivă.

Ostrovul a rămas în mâinile Sovietelor, războiul Germano-Rus nu a început decât nouă luni mai târziu şi mă întreb astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi izbucnit în toamna anului 1940, înainte ca Mussolini şi Ciano să înceapă acea nebunească şi ridicolă campanie împotriva nevinovatei Grecii, campanie care a silit pe Hitler să sustragă 40 de divizii din cele pe care avea intenţia să le trimită împotriva Moscovei.

Orice s-ar fi întâmplat, convingerea mea intimă era că oricare ar fi fost riscurile, noi nu mai puteam îngădui nici o încălcare, cât de mică, a teritoriului nostru, încălcări care păreau a fi devenit un obicei.

    Trimiterea a trei divizii germane în România şi punerea lor la dispoziţia lor Înaltului Comandament Român a fost cerută de românia. Prezenţa lor şi Convenţiunea militară intervenită cu acea ocazie, între Guvernul Naţional-Legionar şi Reich, era pentru noi o garanţie că Germania nu va permite Sovietelor un pas mai mult spre Centrul şi Sudul Europei.

S.a vorbit, cu această ocazie, şi se vorbeşte încă, de o ocupare germană a României. Repet : diviziile blindate germane au fost cerute de România. Dacă ne-ar fi trimis una mai mult, am fi fost şi mai mulţumiţi.

    România nu a fost în nici un moment ocupată de Germania, după cum nu se poate spune că Franţa fusese ocupată de marea britanie în timpul celor două Războaie Mondiale. În momentul ce luasem portofoliul Afacerilor  Străine, constatsem carenţa şi inexistenţa alianţelor noastre ante-belice.

Alianţa Micei Înţelegeri, Aluanţa Balcanică, Tratatele cu Franţa căzuseră, ca întărituri de carton, la prima suflare a furtunii. Din momentul în care încheiasem cu Germania Convenţia Militară din Septembrie 1940, singurul nostru aliat era Germania. Încheiasem această alinaţă atât în vederea securităţii  momentului cât şi în aceea a războiului pe care îl ştiam inevitabil între Rusia Sovietică şi Germania. Trupele Germane, chemate de noi, se găseau în România nu ca trupe de ocupaţie, cu ca trupe aliate, a căror prezenţă constituia pentru noi o necesitate vitală.
    Puţini au înţeles la acea vreme, cuminţenia declaraţiei căpitanului – cea care a hotărât, probabil, momentul închisorii şi al asasinării lui  : “ În 48 de ore după biruinţa Mişcării, vom încheia o alianţă cu Puterile Axei. “ Nu e cumva vina noastră dacă această alianţă nu venise cu patru ani mai devreme, câns cu propunerile Mareşalului Goerin, ceea ce ne-ar fi permis să înrâurim în mod fericit asupra relaţiilor germano-poloneze, contribuind astfel la formarea singurei alianţe politico-militare care ar fi permis lichidarea pentru totdeauna a ameninţării comunismului internaţional, fără ca prietenii săi din Apus să îndrăznească să sară în ajutorul său.

    Musolinii şi Contele Ciano nu pricepuseră nici ei că nu era vorba de o ocupaţi, ci de o alianţă. Într-adevăr  puţin se ştie că a fost intrarea în ţară a acestor divizii germane, cu instructorii ce le întovărăşeau, care au determinat pe Duce şi pe ginerele său să întrprindă neînţeleasa şi, până la sfârşit, fatala agrsiune împotriva Greciei.

A fost acelaşi absolut ne-politic impuls de a nu face mai puţin decât Germania. Iată ce îl îndemnase pe Duce să părăsească poziţia de ne-beligeranţă,  rezemată pe  opt milioane de baionete “in being” , care i-ar fi asigurat rolul unui quasi-arbitru în evenimentele ce erau să se desfăşoare.

    Era pentru a nu se lăsa mai prejos decât Germania, care “ocupase” România, că Mussolini s-a hotărârt să “ocupe” Grecia. Astfel s-a întâmplat că un eveniment, care, după toate prevederile raţionale, trebuia să servească la pregătirea unei victorii pe Frontul Răsăpritean, a provocat dimpotrivă pe cel care, alăturea cu trădarea grupului Canaris a fost un principal factor al dezastrului trupelor germane şi române pe acel front.

    CAPITOLUL XVII

    VĂRSARE DE SÂNGE ÎN ARDEAL. CELE DOUĂ FORUMURI

    Problemelor legate de situaţia de pe Prut şi Dunăre se adăugau îngrijorarea şi durerea ce ni le pricinuiau veştile din Ardealul ocupat unde Budapeste îşi concentrase cea mai mare parte a forţelor sale militare şi îşi impunea noua dominaţie cu cea mai mare brutalitate.

    Pământul pe care reformele noastre agrare îl distribuise Ţăranilor, fără nici o desebire de naţionalitate, Români, Unguri, Secui şi Saşi, şi pe care aceşti ţărani îl cultivaseră 20 de ani, le fusese reluat fără multă ceremonia. Măsurile de spliaţiune se aplicau cu variabilă rigoare faţă de celelalte naţionalităţi şi cu rigoare totală faţă de Ţăranii Români. Acestea şi alte vexaţiuni îndreptate împotriva Românilor dăduseră loc la numeroase incidente şi excese. Se numărau deja mai mulţi morţi şi multe încăierări, când vestea ne-a venit de un sat întreg înconjurat de Jandarmeria Ungară şi de măcelul a o mare parte a populaţiei  lui bărbăteşti.

    Nu exista, bine înţeles, nici o asemănare între aceste excese şi procesul de totală distrugere a Românismului, prin exterminare şi deportări în masă, la care erau supuse populaţiile din basarabia şi Bucovine ; nu puteam totuşi să le lăsăm fără o energică protestare, fiindcă nesocoteam protectorii naturali ai conaţionalilor noştri şi fiindcă, din punct de vedere politic, nu trebuia să pierdem nici un prilej pentru a arăta şubrezenia, imposibilitatea unei orânduiri teritoriale şi etnice care predase Guvernului din Budapesta regiuni întregi de deasă populaţie românească şi, pe de altă parte determinase o configuraţie a teritoriului spoliat, prins într-un puternic cleşte românesc, absolut imposibil de apărat, din punct de vedere militar, de către noii posesori.

    Ne-am înţeles uşor cu Generalul asupra modului de a proceda. Arbitri din Viena, odată cu garanţia noilor graniţe, ne dăduseră şi pe aceea a bunului tratament al comunităţilor alogene, ajunse sau rămase în teritoriile respective. Ne propuneam deci să provocăm din partea berlinului şi a romei o investigaţie la faţa locului, a celor ce se petreceau în Ardeal. În acest scop, în scrisori aproape identice trimise de mine lui von Ribbentrip şi Contelui Ciano, descriam persecuţiile la care populaţiile româneşti erau supus din partea noilor lor stâpâni şi ceream , în primul rând, alcătuirea unei comisii mixte germano-italiene pentru a controla exactitudinea informaţiilor ce le dădeam.
    Pentru a preveni ca întâmpinarea noastră să nu rămână prea multă vreme fără răspuns, odată cu aceste scrisori, am trimis la berlin pe Valer Popo ( care prezidase Delagaţia româno la Conferinţa româno-Ungară din Turnu- Severin, în August 1940 ), şi la Roma pe predecesorul meu la Ministerul Afacerilor Străine, Mihail manoilescu, unul din cei doi delagaţi ai noştri în faţa Arbitrilor din Viena, cu însărcinarea de a insista asupra urgenţei unui răspuns pozitiv.

    Rezultatul intervenţiei noastre a fost cel pe care îl doream, şi, în scurt timp, ambasadorul Altenburg din partea germaniei, şi Ministrul Roggieri din partea Italiei însoţiţi de miniştri ţărilor respective la Bucureşti, ni s-au prezentat la Minister, însărcinaţi cu misiunea de a investiga buna întemeiere a plângerilor noastre.

La cererea celor doi delegaţi străini, în ajunul plecării lor spre îndeplinirii misiunii cu care erau însărcinaţi, în una din sălile de conerinţe ale Ministerului şi în faţa personalului care pregătise întrunirile din Turnu-Severin şi din Viena, precum şi a persoanelor care trebuia să întovărăşească pe Altenburg şi Roggieri, în călătoria lor, le-am făcut un istoric al exceselor pe care le denunţasem, conform cu informaţiile cele mai recente ce le aveam.

La sfârşitul acestei prime părţi a întrunirii, Altemburg m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte : “ Cu toate că aceasta nu face parte din misunea care o aveam, n-am dori să plecăm de aici fără să avem părerea Dumneavoastră asupra modului în care credeţi că problema româno-ungară s-ar putea soluţiona, lăsîând pe ambele părţi destul de mulţumie pentru ca această soluţie să poată fi considerată ca defintivă.”

    “ eram pregătit pentru o astfel de întorsătură în discuţiile noastre pe care, la nevoie, aş fi provocat-o. Cu o hartă etnografică a lui Justus Perth, bine cunocută autoritate germană în materie, nu m-a fost greu să demonstrez injustiţia ce ne fusese făcută la Viena. Cu configuraţia noilor graniţe, schiţată asupra altei hărţi, tot atât de uşor era de a arăta imposibilitatea de a le menţine multă vreme, astfel cum Viena le determinase, sub presiunea politică şi militară în care eram hotărâţi să le menţinem.

La întrebarea lui Altenburg relativ la hotarele ce le propuneam ca o soluţie definitivă, nu am avut alt răspuns decât că guvernul nostru nu ar putea admite decât rectificări locale de frontieră determinate de caracterul etnic al ppulaţiei limitrofe, pe bază de compensaţii reciproce. În ceea ce privea chestiunea actuală, tratamentul Comunităţii Româneşti în Ardealul ocupat, i-am declarat că nu puteam fi satisfăcuţi atât timp cât aceste comunităţi nu ar avea  aceleaşi garanţii ca acelea acordate Comunităţilor Germane din România şi Ungaria, prin recentele orânduiri.; că nu am putea fi deci satisfăcuţi decât cu “ autonomia culturală a Comunităţii Româneşti”. O condiţie asupra căreia, fie zis în treacăt, căzusem perfect de acord cu Generalul Antonescu în discuţiile asupra subiectului, care au urmat între el, Valer Popo şi mine.

    Altenburg, cu care trebuia să mă întâlnesc din nou patru ani mai târziu, în împrejurări supreme pentru ambele ări, mi-a făcut din capul locului impresia unui om care îşi va îăndeplinui misunea cu deplină imparţialitate. Roggieri, delagatul italian, mi-a părut şi el de altfel destul de receptiv argumentării mele.

Nu m-am mirat deci când, după o săptămână de investigaţii Altenburg mi-a trimis vorbă, prin Alexandru Randa, care întovărăşea delagaţia din partea ministerului, că toate alegaţiile noastre, consemnate într-un memorandum pe care i-l remisesem înainte de plecarea sa, s-au găsit exacte şi au fost verificate “ până la ultimul cadavru”.

 Cu vreo cîteva zile mai târziu, pe de altă parte, am primit din partea lui Constantin Grecianu, ministru nostru la Berlin, informaţia că proiectul de raport pe care Altenburg şi Roggieri îl supuseseră guvernelor lor era cu totul în favoarea tezei noastre şi constituia o peremptorie mustrare a purtării Autorităţilor Ungare în Ardealul ocupat.
    În raportul meu final către General, relativ la mersul investigaţiei, avusesem nefericita idee de a menţiona şi intempestiva întâmpinare a Doamnei Goga către  Comisia investigatoare, în gara Arad, un incident care aproape hotărâse pe cei doi delegaţi străini să întrerupă investigaţiile lor. “Va să zică, te-ai crezut obligat să ridici acest incident?” m-a întrebat Generalul cu amărăciune. Ştiut era că Doamna Goga era una din egeriile Preşedinţiei Consiliului şi o declarată duşmană a Mişcării.

Generalul s-a răzbunat puţin, când, în Consiliul de Miniştri, precedând plecarea noastră spre Roma, a declarat colegilor mei din Guvern, obişnuiţi şi surâzând la asemenea demonstraţii: “Putem, cred, să ne felicităm de modul cum a ieşit investigaţia; dar dacă a ieşit aşa de bine, nu e pentru că fusese bine pregătită de către Ministrul Afacerilor Străine, ci pentru că era atât de clară şi dreaptă cauza noastră”.

În acelaşi timp, Generalul a opinat că cererea unui statut de autonomie culturală pentru Comunitatea Română era o greşeală din partea mea, “ deoarece aceasta ar putea fi interpretat ca o cerere de autonomie pentru întregul Ardeal” ceea ce, bine înţeles era în contradicţie absolută cu dorinţa şi interesele noastre.

    Generalul ştia prea bine că nici o confuzie nu putea exista între autonomia unui teritoriu şi cea a unei comunităţi naţionale, în afacerile sale etnice şi culturale, cu atât mai puţin cu cât aceasta din urmă fusese perfect definită în ceea ce priveşte comunităţile germane din România şi Ungaria, cu ocazia tocmai a Arbitrajului dela Viena, despre care, la urma urmei, era vorba.

Nu ştiu nici până azi dacă această uitare a Generalului, a faptului că cererea acestei autonomi fusese hotărâtă cu deplinul său asentiment, în discuţiile în trei ce le avusesem cu el şi cu Valer Pop, trebuia atribuită acelor eclipse de memorie ce le observasem de mai multe ori în activitatea sa mentală ,sau a simplei dorinţe de a-mi încerca încă o dată răbdarea.
    La puţină vreme însă înainte de plecarea noastră spre Roma – pentru a răspunde unei invitaţii a Guvernului Italian – am primit textul oficial al raportului celor doi investigatori de o parţialitate pro-ungară revoltătoare” şi absolut diferit de cel despre care Legaţia noastră din Berlin fusese informată. Explicaţia acestei neplăcute surprize am avut-o la Roma, câteva zile mai târziu.
    Comuna dezamăgire pe care ne-o provocase citirea raportului germano-italian sau poate faptul că Generalul se găsea departe de influenţa răului său geniu, Mihai Antonescu, şi înconjurat numai de legionari, au contribuit la reuşita călătoriei noastre la Roma, aceasta afară de un mic incident – la care de altfel nu am luat parte direct şi care s-a repetat la plecarea noastră - , prea caracteristic pentru a nu fi  menţionat aici.

    Funcţionarul protocolului Ministrului Afacerilor Străine Italian care ne întâmpinase la Florenţa pentru a ne remite programul scris al recepţiei noastre în gara Roma, ne informase că Generalul şi cu mine trebuia să coborâm din acelaşi vagon, vagonul generalului. Generalul vroia numaidecât ca fiecare să se coboare din vagonul său respectiv. Italianul l-a convins cu greu că ar fi fost dificil pentru Mussolini şi Ciano să alerge dela un capăt al trenului la altul, pentru a ne da un “bine –aţi-venit” la fel de cordial al amândoi.

    Vizita noastră la Roma a fost înconjurată din partea autorităţilor italiene  cu un prisos de atenţiuni şi de urbanităţi, dar ea coincidea cu două evenimente extrem de neplăcute pentru gazdele noastre: înfrângerea trupelor italiene în munţi Tesaliei şi ai Epirului într-o operaţie divergentă, foarte rău concepută, şi distrugerea în portul Napoli de către Aviaţia Britanică a celui mai puternic cuirasat al Marinei Italiene.

 Aceasta, şi simţămintele ce ne inspirau încă rolul Italiei la Viena, precum şi informaţia pe care ne-o dăduse la sosire Legaţia noastră la Roma, că raportul original Altenburg-Roggieri primise  o nouă redactare la Ministerul Italian al Afacerilor Străine, explica însă îndeajuns atmosfera încărcată în care vizita noastră s-a petrecut. Această tensiune s-a manifestat în mod acut a doua zi după sosirea noastră, la întâlnirea dela Palatul Chigi, între Mussolini, Generalul, Ciano şi mine.

    La prânzul ce ne fusese oferit în acea zi, mă făcusem vinovat de ”un petit impair”. Mussolini, la stânga căruia eram aşezat – la dreapta lui era Regele Italiei şi la dreapta acestuia Generalul Antonescu – m-a întrebat foarte amabil cum petrecusem acea dimineaţă. I-am răspuns că petrecusem o oră “în Forum”. Celebra frunte, celebrele sprâncene s-au încruntat şi după un moment de tăcere Ducele m-a întrebat: “Care Forum? Sunt două”. Uitasem că există şi un Forum Mussolini. Conversaţia între noi s-a îndreptat mai în urmă  înspre situaţia militară generală. Am admirat calmul şi siguranţa caracteristică a unui om care merita al anturaj decât acela al fiinţelor dubioase care stăteau între el şi credincioasele şi eroicele sale <<cămăşi negre>>.

    Cuirasatul va fi pus repede din nou în starea în care se afla înainte de bombardare; era o afacere de vreo trei luni. În Balcani Italia va învinge: “aussi vrai que nous pouvons mettre quatre divisions la ou les Grecs ne peuvent en mettre qu’une”. Privitor la Bătălia aeriană de deasupra Londrei, Ducele, cu drept cuvânt, mi-a şoptit : “Ce n’est pas ainsi qo’un peut vainere la Grande-Bretagne”, fără a-mi spune mai mult asupra văditei sale dorinţe, intensificată probabil în acel moment prin ceea ce se întâmplase la Napoli, de a vedea o adevărată operaţie de debarcare şi ocupare înterprinsă împotriva adversarului direct al Italiei.

    l-am găsit pe Mussolini la Palatul Prezidenţial între două mormane de ziare; unul pe biroul său şi altul, deja citit, la picioarele lui. Generalul Antonescu, pe un ton calm mai întâi, dar din ce în ce mai ridicat, a atacat imediat raportul Altenburg-Roggieri şi a enumerat din nou excesele ungare în Ardeal. La un moment dat, Contele Ciano l-a întrerupt, observând: “Oui, nous savons qu’ils ont la main dure”. Aceasta l-a înfuriat pe General, care ridicându-se de pe scaun a strigat: “La main dure? Nous leur montrerons la mai dure! Si ces exces continuent, il y aura un masacre d’Hongrois en Rroumanie!”.

    Nu l-am admirat niciodată mai mult pe General, în timpul scurtei noastre colaborări, decât în acele momente. Calmându-se puţin, cu o luciditate şi o putere de expresiune de care l-am văzut de multe ori capabil, a expus din  nou gazdelor noastre eroarea şi nedreptatea ce se făcuse la Viena, precum şi meşteşugurile cartografice pe care Contele Teleki, un geograf experimentat, le-a întrebuinţat pentru a falsifica obrazul etnic al Ardealului: enorme pete albe în regiunile muntoase locuite, dar locuite de români, deosebirea dintre satele româneşti şi cele ungureşti precum şi proporţiile respective ale locuitorilor în oraşe, indicate nu prin după culori clar  deosebite, roşu şi albastru de pildă, ci prin două nuanţe de roşu aproape identice. Mussolini, cu ochii pe harta pe care Generalul o întinsese pe biroul său, părea foarte interesat; Contele Ciano, care era probabil tot atât de bine informat asupra subiectului ca şi protejatul său, Contele Teleki, mult mai puţin.
- Şi credeţi Dumneavoastră că astfel de graniţe vor putea fi menţinute?, a întrebat Generalul. Contele Ciano i-a răspuns : “Nous ne les avons pas seulement reconnues, mais meme garanties”. “Garanties ou non, elles sauteront, c’est moi qui vous le garantis”, i-a replicat Generalul.
Între Contele Ciano şi mine a avut loc următorul schimb de cuvinte, fără ca Generalul să mă întrerupă, după cum era obiceiul său:

-(Eu) Aţi fi vrut să puneţi mâna chiar şi pe regiunile noastre industriale.
-(Ciano) Inexact. Nu am avut o astfel de intenţie.
-(Eu) Aţi vrut probabil să-l pedepsiţi pe Regele Carol al II-lea cu întreaga sa clică, uitând că lupta noastră contra acestora era deja în curs şi că, procedând aşa cum aţi procedat, ne-ţi fi înfipt, practic, un pumnal în spate. Aţi lovit nu în Carol al II-lea ci într-o Românie legionară. Veţi fi primii a o regreta, de îndată ce vă veţi trezi în faţa adevăraţilor dumneavoastră inamici!
-(Ciano) Care inamici?
-(Eu) Sovieticii, evident!
-(Ciano) Noi nu suntem în război cu Rusia!

Bietul Ciano. Ne înţelesesem foarte bine la primul nostru contact, în toamna anului 1936. Aveam o mare admiraţie pentru curajul său fizic şi, într-o oarecare măsură, pentru îndrăzneala sa în politică, şi m-am indignat adânc la nedreapta sa moarte. Spre apărarea lui, ăn ceea ce priveşte Arbitrajul dela Viena, nu trebuie uitat că, în 1939, cu prilejul călătoriei lui Gafencu, făcuse totul pentru a convinge pe cel care controla politica noastra externă la aceea vreme, ca să părăsească calea anti-naţională pe care o alesese, adică primejdioasa solicitare a garanţiilor engleze.

Nu am fi avut nici răpirea Basarabiei, nici Arbitrajul dela Viena, dacă nu am fi amanetat libertatea noastră de acţiune în schimbul unor garanţii goale. Fusese fără nici o intenţie şi fără nici o aluzie jignitoare că întrebuinţasem cuvintele de “coup de poingnard dans le dos”, la care gazdele noastre aveau drptul să fie special sensibile.
Existau doua “Curţi” la Roma şi, după audienţa noatră la Regele Victor-Emanuel, nu puteam să nu ne îndreptăm spre Vatican, pentru a prezenta respectele noastre Sanctităţii-Sale, Papei Pius al XII-lea.

Conform obiceiurilor locului, Generalul, considerat ca un Şef de Stat, a fost primit singur mai întâi. Introdus şi eu în înalta prezenţă câteva minute mai târziu, Sanctitatea Sa mi-a făcut imediat o observatie care nu mi-a părut chiar în acord cu cele ce se petreceau de obicei în asemenea împrejurări : ”Aveam o mare apreciere a talentelor şi calităţilor Ministrului României, Dl. Petrescu-Comnen, şi am fost foarte neplăcut impresionaţi când l-aţi rechemat !”Am asigurat pe Papă că personalitatea pe care, de acord de altfel cu Nunţiul Papal la Bucureşti, o alesesem pentru a o înlocui pe Dl Petrescu-Comnen , îl va satisface cel puţin în aceeaşi măsură, şi l-am rugat să înţeleagă că, era foarte natural din partea noastră să preferăm alţi reprezentanţi decât pe foştii miniştrii din guvernul care a hotărât sau tolerat “sugrumarea” lui Corneliu Codreanu.

Şi cum la cuvântul de “sugrumare” nu m-am putut împiedica să execut o mişcare de mână care simboliza actul, Sanctitatea Sa a avut la rândul Său o tresărire de stupefacţie care părea a arăta oroarea ce i-o procura această neaşteptată informaţie.
Episodul intervenţiei mele în aceste discuţiuni, care ar fi tăiat forul argumentării Generalului Antonescu , povestit de Antonescu lui Fabricius şi relatat de Dl Hillgruber, în menţionata sa carte , este în întregime născocit de astă data de către Generalul Antonescu, a cărui imaginaţie nu cunoştea limite când nevoia se prezenta. Nevoia, în aceste împrejurări, era de a explica lui Fabricius atitudinea sa faţă de Ministrul său al Afacerilor Straine, în timpul vizitei noastre la Berlin. Dialogul între Ciano şi mine a avut loc la sfîrşitul întrevederei, după ce Generalul Antonescu îşi revărsase tot amarul cu o deosebită violenţă şi completase toata expunerea.

Intervenţia mea era pe o notă mult mai puţin violentă decât declaraţiile lui Antonescu, care mersese până la ameninţarea  cu un măcel al Ungurilor din România. Dacă această intervenţie i-a provocat într-adevăr o supărare, ceea ce nu mi-a comunicat la nici un moment, aceasta nu a putut să fie decât din pricina menţiunii implicite a rolului pe care Mişcarea Legionară îl jucase în evenimentele care îl aduseseră la putere. Un  subiect a cărui evocare îl jignea întotdeauna adânc şi dureros.

CAPITOLUL XVIII

ÎN VIZITĂ LA BERLIN.  PATRU EGAL TREI

Cineva a spus: “ Nimeni nu ştie să adune şi să organizeze mai bine forţele unui popor decât Germania; şi nimeni , până la urmă,  nu le întrebuinţează mai greşit .” Nu este vorba aicea de greşeli privitoare la mânuirea armatelor. Ultimul Război Mondial a dovedit încă odată că puţini pot întrece în această privinţă pe generalii germani, a căror artă şi imaginaţie nu au fost învinse decât de nesfârşita masă de divizii, în proporţie de cinci  la una, şi de formidabilul armament terestru, aerian şi naval pe care adversarii au fost în stare să-l azvârle pe toate fronturile luptei. Este vorba de un anumit simţ ultra-strategic şi ultra-politic, de un instinct al posibilităţilor şi al imposibilităţilor, ale celor mai ascunse reacţii în gândurile duşmanilor şi a valorii eventuale a celor mai modeşti prieteni.

 În categoria acestor greşeli intră, cred , şi încercarea alcătuirii acelui Pact Quadripartit, Germania-Italia-Rusia-Japonia, proiectat de Hitler în toamna anului 1940 , şi care s-a transformat în Pactul Tripartit, Germania-Italia-Japonia, la care au aderat ulterior Ungaria, România şi Slovacia.Chiar înainte de placarea noastră la Roma, la o recepţie la Lagaţie, Fabricius mă informase asupra unor viitoare negocieri în vederea unui Pact de Prietenie şi Apărare Mutuală între Germania, Italia, Rusia şi Japonia. Când, câtva timp după reîntoarcerea noastră Domnia sa  mi-a comunicat că Molotov era la Berlin în vederea încheierii acestei întelegeri, nu i-am putut ascunde perplexitatea şi îngrijorarea lui.

Pricepusem primejdioasa necesitate a Pactului Ribbentrop-Molotov, pentru a tăia jocul Franţei şi a Marii Britanii, ale căror misiuni militare negociau în acelaşi moment la Moscova înjghebarea unei coaliţii sovieto-occidentale dar nu vedeam rostul unor noi legături politice şi militare între Berlin şi Moscova, care îmi păreau în contradicţie cu ceea ce ştiam că sunt adevăratele intenţii ale Fuhrer-ului. Plătisem cu Basarabia şi Nordul Bucovinei Pactul Ribbentrop-Molotov. Care va fi preţul pentru noi, al acestei noi apropieri între Germania Socialist-Naţională şi Rusia Comunistă?
Evenimentele au dovedit că îngrijorările mele erau nefundate. Până la urmă, Hitler a preferat să renunţe la planurile sale decât să permită o noua încălcare a teritoriului sau a independenţei noastre de către Soviete. Care erau aceste planuri? Fabricius s-a însărcinat să mi le explice cu un optimism care reflecta fără îndoiala pe cel al şefilor săi. Era nici mai mult nici mai puţin vorba decât de a convinge Marea Britanie prin această largă înţelegere , care acoperea doua continente (Franţa fiind scoasă din luptă) că războiul era terminat. Hitler era hotărât să se folosească de noul Pact Quadripartit  pentru a face  Marea Britanii noi propuneri de pace, în care ar fi ţinut socoteala, cu băgare de seamă, de interesele Imperiului Britanic.

    Optimismul Berlinului păcătuia pentru mine prin două erori fundamentale, datorite unei stranii ignorări a profundei perspicacităţi politice a conducătorilor sovietici şi a forţelor care împinseseră marea Britanie în război. Kremlinul nu avea nici un motiv pentru a dori sfârşitul războiului Germano-Britanic, ci toate motivele, dimpotrivă, pentru a dori prelungirea şi îndârjirea lui ; ştia foarte bine că numai teama  unui război pe două fronturi împiedicase până atunci pe Hitler să înceapă acel Marş spre  Orient, care era visul vieţii sale. Iar grijile şi intenţiile celor care controlau destinele marii Britanii nu aveau caracter naţional şi nici o relaţiile cu interesele unui Imperiu pe care îl sacrificaseră de mai înainte, în bună cunoştiinţă de cauză, în momentul în care ei dezlănţuiau al doilea război Mondial.
    Curând însă lucrurile au luat altă întorsătură decât cea nădăjduită de Berlin. Molotov, care invocase toate pretextele, chiar cel al unui certificat militar, pentru a declina invitaţia lui Ribbentrop, pusese astfel de condiţii la adeziunea lui la textul ce i se prezentase la Berlin încât i-a fost uşor să părăsească Germania, fără a-l iscăli. Condiţiunile priveau recunoaşterea faptului unei sfere de influenţă a Sovietelor cuprinzând România, Gurile Dunării, Bulgaria şi Strâmtorile. Refuzul lui Molotov era uşor de prevăzut şi îndoita eroare pe care o făcuse politica germană a costat reichului un an de operaţii militare pierdute între nădejdea de a cîştiga în fine amorul Marei britanii şi iluzia de a putea înşela Kremlinul asupra adevăratului rost al formidabilului aparat de război pe care Germania socialist- Naţională şi-l clădise.

    Odată cu informaţia că Molotov refuzase să cadă în capcană şi că deci Pactul Quadripartid se reducea la un Pact Tripartit, fabricius m-a informat că Contele Csaki. Ministrul Afacerilor Străine Ungar, era aşteptat la Berlin pentru a semna noul instrument internaţional, însoţit de Contele Teleki, Preşedintele de Consiliu, şi că Guvernul German aştepta uluerior adeziunea noastră şi cea a Slovaciei.

    Textul pactului, la care eram rugaţi să aderăm, ne-a fost remis în ajunul plecării noastre spre berlin, la 20 Noimebrie 1940. Studiindu-l am observat cu mirare cp era identic cu cel pe care Fabricius îl descrisese când era vorba de un pact qudripartit, când era vorba deci de a momi pe molotov într-o formaţiune politico-militară de care se  ferea a de ciumă. Textul deci nu putea privi şi nici nu privea obligaţiile reciproce ale celor trei semnatari ne-comunişti în cazul unui război al Sovietelor cu unul din ei. El explica însă – şi acesta fusese probabil preţul plătit pentru participarea japoniei – obligaţiile germane şi italiene în cazul unui război între Japonia şi Staele Unite.
    Un astfel de conflict ar fi prezentat pentru noi numai inconveniente, prin faptul compromiterii Germaniei, aliata noastră, ăntr-un război cu Statele Unite. Singurul război, singura victorie care nu numai că ne interesa dar care reprezenta pentru noi o chestie de viaţă şi de moarte (după cum evenimentele au dovedit-o) era un război germano-sovietic cu o victorie germană. Păstrarea aceluiaşi text pentru cele două pacte îmi părea o eroare puţin inteligibilă, ale cărei eventuale victime directe puteam fi noi.
    Am expus deci generalului, între Viena şi Berlin, îngrijorările mele şi i-am propus să suferăm, cu o măsurată ferimitate, adăugirea, înainte de adeziunea noastră, a unui  < protocol adiţional >, secret sau deschis, care ar fi remediat lipsa ce o semnalasem, împlicând în mod simetric obligaţiile Japoniei în cazul unui război germano-sovietic. Avantajul pe care  Pactul Tripartit îl prezenta pentru Japonia era atât de mare încât, cu cuvenita presiune din partea germaniei, posibilităţile nu erau puţine ca tokio să consimtă la această nouă stiopulaţie.
    Se ştie cum trădarea unui agent al lui Canaris, Sorge, înfipt în Servicul de Informaţii al ambasadei Germane din Tokio, a lipsit Germania, în momentul izbucnirii Războiului din Orient, de avantajul incertitudinei în care sovietele ar fi putut fi menţinute privitor la intenţiile Japoniei.
    Generalul n-a vrut să mă asculte. Bănuiesc că motivul nu era meritul sau nemeritul sugestiei mele, ci în faptul că venea dela mine. De altfel, în afară de o nouă şi tot atât de elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul dela Viena, grijile şi hărniciile ale Generalului Antonescu la Berlin au fost pregătirea  - în ceea ce privea posibilele reacţii ale Germaniei – a Loviturii de Stat împotriva Mişcării Legionare, pe care o avea în minte din primele ceasuri ale guvernării sale, din momentul când luase Generalului Coroamă comanda trupelor din Bucureşti, pentru aceasta îi declarase că, în nici un caz, nu va trage în legionari.
     Deoarece s-a căutat de multe ori să se explice lovitura Generalului Antonescu împotriva propriului său  guvern prin supărarea ce i-ar fi pricinuit-o executarea la Jilava a asasinilor lui Corneliu Codreanu, este bine de ştiut că intrigile Generalului Antonescu la Berlin, pregătitoare Loviturii de Stat şi noii prigoane, s-au desfăşurat cu o săptămână înaintea acestui tragic eveniment.
    Din capul locului a trebuit să-mi dai seama că ceva se petrecea la Berlin între Antonescu şi interlocutorii noştri germani, în ascuns de mine. Acel ceva nu putea fi în relaţie cu chestia cea mai importantă şi cea mai confidenţială din cele care erau la ordinea zilei, proximitatea unui război cu Rusia Sovietică, căci acestea erau tocmai discuţiile la care fusesem întotdeauna prezent, şi în întrevederea noastră cu mareşalul Keitel şi în cea cu Generalul Jodl.
    După prima noastră întâlnire cu von Ribbentrop însă, Antonescu avusese cu el două întrevederi despre care nu mă înştiinţase şi despre care nu mi-a dat niciodată socoteală. Lucrul era cu totul neobişnuit, prezenţa unui ministru al afacerilor străine cerând prezenţa celuilalt. De câte ori întâlneam pe von Ribbentrop, cu prilejul diferitelor festivităţi ce ne erau oferite, mă întreba : “ De ce nu ne întâlnim mai des ? “
Fapt a fost că de două ori, după aceste întâlniri < clandestine >, von  Ribbentrop, în mod foarte serios şi cu o mare insistenţă, mi-a spus : “ Nu vă puneţi nici odată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. Într-o astfel de ciocnire Mişcarea ar fi distrusă. “ Foarte surprins, i-am explicat că dragostea şi respectul oştirii erau o tradiţie în Mişcarea Legionară, că un general, Generalul Cantacuzino, care întruchipa tot ceea ce armata avea mai viteaz şi mai nobil, a stat continuu la dreapta Căpitanului, şi că alegînd pe generalul Antonescu, Conducător al noului regim pe care îl întemeiasem, dădusem o nouă dovadă a acestei dragoste şi a acestui respect.

Ceea ce s-a petrecut însă cu prilejul audienţei noastre la Hitler, a întrecut tot ceea ce puteam aştepta ca lipsă de consideraţie şi ca uneltiri ascunse din partea generalului Antonescu şi a pus un sfârşit contactelor mele cu el, până în momentul plecării sale din Berlin. La sosirea la cancelaria de Stat, am fost informaţi că generalul va fi primit mai întâi singur de către Fuhrer. Faptul era explicabil prin ficţiunea adoptată şi la vatican – dar nu la Quirinal -  că Generalul era un  Şef de Stat.

Când însă, după mai mult de trei sferturi de ceas de aşteptare, am fost introdus şi eu în biroul lui Hitler, spre marea mea mirare am găsit acolo pe Ribbentrop, care fusese prezent la toată această primă parte a întrevederii.
Ceea ce a urmat a fost a fost consacrat din nou la o expunere foarte documentată şi foarte elocventă din partea lui Antonescu a planurilor şi revendicărilor noastre. Generalul, cu un atlas istoric pus sub ochii  Fuhrerului, i-a indicat chiar fostele limite ale Imperiului dac. Hitler surâzând a obiectat, în limba germană bine înţeles : “ Ce ar spune prietenul meu Mussolini dacă aş revendica fostele limite ale Sfântului Imperiu Germanic ? Generalul, care nu pricepuse bine, a replicat cu convingere : “ Bine înţeles exact ! “

Ce spusese şi ce istorisise Generalul Fuhrerului privitor la Mişcarea Legionară am putut-o ghici a doua zi, când la prânzul ce ni-l oferea, Hitler m-a interpelat pe un ton sever cu aceste cuvinte : “ Dumneavoastră nu ştiţi poate cine e Generalul Antonescu ; nu aţi putea găsi un mai mare patriot pentru a apăra interesele Ţării Dumneavoastră. “   Am replicat cam iritat :   “ O ştim foarte bine, altfel  nu l-am fi ales pentru a-l pune în capul nostru. “ În acea dimineaţă însă, în faţa lui Alexandru Randa, pe care îl adusesem ca martor, avusesem cu generalul o violentă ciocnire.

De astă dată, violenţa era de partea mea, şi, accentuând vorbele mele cu pumnul, ciocnind pe masă, i-am declarat că după ceea ce se întâmplase în ajun cu prilejul audienţei la Hitler, fără a ne da în spectacol faţă de străini, îl rugasem să considere că în ceea ce-l privea, atâta timp cât vom mai rămâne în Berlin, eu nu mai existam. L-am informat că nu voi părăsi Berlinul odată cu el şi că, relativ la adeziunea noastră la Pactul Tripartit, trebuia să se descurce fără mine. Ceea ce explică lipsa semnăturii mele pe acel Pact, despre care de altfel eram convins că nu reprezintă pentru noi nici un avantaj.

    În una din recepţiile la cancelaria de stat, discutându-se posibilitatea de a descoperi noi zone petrolifere în România, Hitler mi-a spus surâzând :” Pricep nedumerirea experţilor când e vorba de a alege locul unei noi operaţiuni militare.”  Convorbirea noastră cu  Mareşalul Keitel şi cu Generalul Jodl nu ne lăsaseră nici o îndoială asupra direcţiunii viitoarelor operaţiuni. Considerând obligaţia eventuală de a conduce concomitent ambele ofensive, cea în Rusia Albă şi Ucraina şi cea peste Dunăre şi Balcani,  ambii şefi s-au exprimat cu o anumită nedumerire. “ Va fi greu – ne-a spus Keitel – dar cu Tineretul German de azi va fi posibil.
Keitel şi Jodl, precum şi alţi generali germani, care până la sfârşit au rămas credincioşi şefului lor şi tradiţiilor militare germane, au fost criticaţi post festum, pentru modul cum consimţiseră să ducă operaţiunile ce le erau încredinţate, contrariu sănătoaselor doctrine militare.

Criticile sunt nefundate ; operaţiile ce le-au fost cerute au fost conduse cu o neîntrecută strălucire şi abilitate profesională. Cauzele înfrângerii finale nu erau de domeniu militar propriu zis ci de ordin supra-strategic, în care de atâtea ori conducătorii politicii germane şi-au arătat inferioritatea. A fost trădarea ( aceiaşi trădare care a trecut  astăzi în lagărul lumii occidentale) care a antrenat Comandamentul German în situaţia de care Keitel şi Jodl se temeau. Moscova ar fi fost cucerită dacă formidabilii paraşutişti germani ar fi fost azvârliţi împrejurul şi asupra Kremlinului, iar nu asupra Cretei ; Comunismul ar fi fost învins dacă acel Comandament ar fi avut 40 de divizii mai mult, pentru a exploata această cucerire, adică acele divizii trimise să salveze pe italieni în Grecia.
    Când Keitel şi Jodl, soldaţi fără frică şi fără prihană, au fost asasinaţi de aşa zisul < Tribunal > din Nurenberg, ca pedeapsă pentru neţărmurita lor iubire de ţară, cenuşa lor a fost aruncată într-o cutie de gunoi, de către un general francez ; această cenuşă fusese transportată în mare secret, de generalul francez şi de alţi trei generali, un britanic, un american şi un rus, într-un hotel îndepărtat, şi azvârlită într-un < water-closet>, apa fiind trasă peste ea de unul din aceşti trei bravi militari, fără ca istoria să ne spuie  care din ei a fost acela. Mă întreb dacă cu Keitel , cu Jodl şi cu ceilalţi generali şi amirali germani, azvârliţi în închisori sau în uitare nu s-au dus ultimii ostaşi capabili de a opri puhoiul comunist în ceasul inevitabil al revărsării sale asupra Europei. Aceşti militari trebuia să fi fost sacrificaţi tricmai pentru a nu mai avea cine opri puhoiul comunist.
    Generalul Antonescu şi cu mine fusesem înconjuraţi din partea personaluluui Wilhelmsstrasse  nu numai cu atenţiile obişnuite în asemenea împrejurări dar şi cu deosebite manifestaţii de simpatie. Nu se putea spune acelaşi lucru despre grupul de chipeşi legionari, în frunte cu Comandantul Iasinschi, care ne însoţiră în Germania, şi care reprezentau floarea unui tineret, ale cărui jertfe şi statirnică credinţă erau unice în istoria mişcării naţionale. Serviciul protocolului manifestase o vădită iritaţie când legionarii au cerutsă li se rezerve un ceas din programul de recepţie pentru a depune o coroană pe mormântul lui Horst Wessel. Impresia mea era că sentimentele ascunse de antipatie, pe care o mare parte din personalul Ministerului Afacerilor Străine German le avea pentru Partidul Socialist- naţional găsiră un bun prilej pentru a se manifesta, fără multe riscuri.
    Din capul locului am atribuit acestui fenomen strania comunicare ce mi-a fost făcută în ultimele zile ale vizitei noastre de către Şeful Protocolului, Domberg, un pomeranian de doi metri şi cinci înălţime, cu care mă întâlnisem cu câţiva ani mai devreme în posturi comune. “ Nu vă veţi supăra – mi-a spus el – dacă nu vă vom oferi de astă dată, Generalului şi Domniei vooastre, distincţiunile obişnuite ; aceasta ne.ar obliga să facem acelaşi lucru cu ceilalţi membri ai misiunii Dumneavoastră şi noi suntem foarte prudenţi cu aceste distincţiuni. “
Posesor a cinci mari coroane care mai mult mă încurcau, nu găseam în această deciziune nici un motiv de supărare. În ceea ce priveşte pe generalul Antonescu, nu m-am îndoit, după un moment de reflexie, nu numai că măsura nu-l supăra, dar că era un efect direct al intrigilor sale împotriva Mişcării, o dovadă a acestor intrigi.
    Într-adevăr, Guvernul German acoperise de distincţiuni, la sugestia lui Fabricius foarte probabil, multe din personalităţile guvernelor carliste, asupritori şi schingiuitori ai Mişcării Legionare, Von Ribbentrop  întrerupsese chiar o călătorie la roma, pentru a se opri la viena şi a decora cu mâinile lui pe Colonelul Sidorovici, unul din favoriţii Elenei Lupescu, şi omul pe care carol îl pusese în capul organizaţiei tineretului  “ Straja Ţării”, care trebuia să înlocuiască Mişcarea Legionară, ucisă sau închisă. Sidorovici se sinucisese la căderea regimului carlist, în faţa unei acuzaţii de malversaţiune de fonduri, spre marea întrristare a prietenului său, baldur von Schirach.

Multe din personalităţile ce primiseră acele distincţiuni germane erau în închisoare, acuzaţi de atrocităţi ; altele ostracizate de tot era adevărat românesc. Intrigile lui Antonescu convinseseră pe Hitler şi pe Ribbentrop că o încăierare între el şi Mişcare era aproape inevitabilă, că deci cei pe care Guvernul german I-ar fi decorat ca oaspeţi bineveniţi, s-ar fi putut găsi, câtva timp mai apoi – ca şi oamenii lui Carol – în închisoare…ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.

    Am părăsit Berlinul, după cum am mai menţionat-o, cîteva zile după Generalul Antonescu, fără a putea avea cu von Ribbentrop întrevederea pe care mi-a făgăduise. În scurta întrevedere pe care am avut-o cu Baronul Weisszacker, în ziua de 28 Noimebrie 1940, acesta mi-a comunicat tristele veşti a ceea ce se petrecuse la Jilava, în noaptea precedentă.

    CAPITOLUL XIX

    MINCIUNA, VEŞNICA ARMĂ A NEMRNICILOR

    Nici asasinatele cu sutele. Nici schingiuirile cu miile, nici închisorile cu zecile de mii nu au fost armele cele mai crunte şi cele mai eficace în mâinile duşmanuilor Mişcării Legionare, ci MINCIUNA. Omorurilor şi prigoanelor, Legiunea le opunea zalele vitejiei şi statorniciei sale, răbdarea, resemnarea şi încrederea cretinului într-o dreptate vreodată biruitoare, încredere pe care nu a pierdut-o încă nici acum. Ce arme însă putea avea ea împotriva minciunii, răspândită prin toate ziarele din lume, prin toate almanahurile, prin toate enciclopediile, prin toţi “istoricii”, prin toate mijloacele de informaţie şi de difuziune, toate sau aproape toate în aceleaşi mâini, în mâinile duşmanilor ei ?
    Fiecare din minciunile gogonate răspândite împotriva Legiunii ar avea totuşi, pentru orice observator cinstit, dezminţirea ei imediată şi elocventă,  în faptele cunoscute de toţi. Să analizăm unele din aceste minciuni :
1)    MIŞCAREA AR FI FOST O ORGANIZAŢIE TERORISTĂ.
-Adevărul este că tocmai Mişcarea legionară a fost, fără nici o întrerupere, dela înfiinţarea ei şi până astăzi, victima celei mai crunte terori. Dela dizolvările ilegale, dela capetele sparte, uciderile şi  încarcerările în masă, ale  guvernelor Vaida, Iorga- Argetoianu, Duca, Goga, Miron Cristea, Tătărăscu, Călinescu, Argeşanu, Antonescu până în lagărele de exterminare de astăzi, speciale pentru legionari, descrise de Leonard Kirshen în înspăimântătoarea lui  carte Prisoner of Red Justice.
 2).  MIŞCAREA AR FI FOST O PERMANENTĂ AMENINŢARE PENTRU STAT. – ---Adevărul : Mişcarea legionară a fost, dintre toate partidele şi grupările politice care râvneau numai puterea, singura apărătoare consecventă a Statului Român. Împotriva corupţiei, a uzurpatorilor, a trădării şi până la sfârşit a vânzării României.
 3 ). MIŞCAREA AR FI FOST O DUŞMANĂ A LEGALITĂŢII. –
-Cititorul şi cercetătorul obiectiv va descoperi că Istoria mişcării legionare este o lungă luptă pentru legalitate. Niciodată Legiunea nu a cerut mai mult decât legalitatea, beneficul drepturilor legale şi naturale, care i-au fost negate în mod constant, fără nici o excepţie, de către toate guvernele în faţa cărora a stat.

4)    ACTIVITATEA MIŞCĂRII AR FI FOST SUPUSĂ UNOR INFLUENŢE STRĂINE.
-Adevărul este că Mişcarea legionară a fost singura grupare politică – nu vorbesc aici de personalităţi răzleţe – care nu a fost influenţată nici odată de alte interese şi de alte dureri decât cele româneşti. Nu şi-a căutat învestitura nici la Paris sau Londra, nici la Berlin sau Roma. Nu se pregătea a deschide hotarele Ţării hoardelor sovietice, pentru că aşa o dorea Beneş şi anumite cercuri politice din Franţa.

Nu s-a conformat ordinelor lui Blum, ordine care cereau desfiinţarea, prin cele mai sălbatice violenţe, a unui tânăr partid politic românesc. Ea a fost singura grupare politică care a cerut împotrivirea cu armele în mână la ciuntirea frontierelor noastre apusene pe care le pregăteau, în vara anului 1940, Germania Socialist- Naţională şi Italia Fascistă.

Ne vom opri aici, pentru moment, fără a ne da osteneala să examinăm şi acuzaţiile unor canalii româneşti şi străine, relativ la cinstea personală a şefilor legionari, înainte, în timpul ţi în urma scurtei noastre guvernări. Pentru a arăta însă la ce limite de necinste profesională ajung anumiţi publicişti, când este vorba de Legiune, voi menţiona două cazuri caracteristice, cu care mi-a fost dar să fiu în contact direct.

    Dl. Jerome Tharaud , unul din autorii celebrei cărţi Quand Israel este Roi, unde ne descrie ororile regimului lui Bela Kuhn în Ungaria, venise la Bucureşti, în toamna anului 1937, nu pentru a se documenta în vederea unei cărţi care ar fi putut să se chema : “ Când Esthera este Regină “, sau  “ Când Popeea guvernează “, ci pentru a-şi da, cu o vizită de cinci zile, aparenţa de autoritate necesară pentru a scrie cartea care îi fusese comandată : L’Envoye de l ‘Archange , a cărei dată de apariţia a fost socotită astfel încât să întovărăşească şi să “explice” asasinarea Căpitanului.

    Între o audienţă la Palat şi un dejun cu Popea şi Neron, scriitorul francez Tharaud cerutşi obţinut o întrevedere cu Căpitanul. Mă găseam în anticamera Căpitanului, cu vreo  opt, zece, persoane, în timpul acestei convorbiri, când uşa ce ne despărţea de cei doi interlocutori s-a deschis şi Căpitanul a apărut. Uitându-se un moment la cei prezenţi, cu glas liniştit a rugat pe unul din legionari să aducă scaune pentru două doamne care aşteptau în picioare. Acum, cum descrie Tharaud acest incident în cartea sa, fără să explice cu ce ocazie învăţase limba română ? Codreanu deschizând violent uşa, strigă violent legionarilor săi : “ Faceţi mai puţin zgomot că de nu, vă dau afară cu picioare în c….”  ; apoi Tharaud adăuga sentenţios : Ton şi cuvinte pe care le învăţase probabil dela patronul său Hitler.   
Cititorii cărţii L’Envoye de l’Archange, care ar fi fost informaţi de această escrocherie profesională, ar fi putut imediat să înţeleagă că autorul era hotărât să meargă până la orice infamie pentru a îndeplini misiunea cu care fusese însărcinat: “ asasinarea  morală a Căpitanului, înainte de asasinarea lui fizică” Dar cine le-ar fi putut da această informaţie?       
    Dl. A. L. Easterman a venit şi el la Bucureşti, a avut şi el o audienţă la Palat şi un prânz
cu regretabila pereche, şi după cum ne-o povesteşte în cartea sa Carol, Codreanu and Lupescu, a cerut şi a obţinut şi el o întrevedere cu Corneliu Codrescu. A.L. Easterman este Evreu; chiar şi fără o altă informaţie, oricine în Bucureşti l-ar fi recunoscut ca atare.

Dar înainte de a-l primi, Căpitanul, după cum o făcea de mai multe ori când era vorba de străini, mi-a cerut anumite amănunte despre persoana lui Easterman, pe care i le-am dat semnalându-l ca un ziarist evreu, cu tendinţe marxiste. Convorbirea lui Easterman cu Căpitanul a fost destul de lungă; interpretă a fost, dacă nu greşesc, Despina Cantacuzino şi fiul meu. Căpitanul, tocmai din cauza originei etnice a musafirului său, şi-a dat osteneala să fie cât mai curtenitor şi chiar cordial. La cererea lui Easterman, i-a oferit la plecare o fotografie cu următoarea dedicaţie:” A Monsieur Easterman, un loyal adversaire”.

    Ce deosebită ar fi găsit cititorii lui Easterman figura Căpitanului faţă de aceea a fanaticului sectar şi terorist zugrăvit de atâtea guri şi pene mincinoase, dacă Easterman ar fi descris întrevederea aşa cum s-a desfăşurat în realitatea. Iată însă fabula scornită de acest infam:
    Nimeni, în Bucureşti, afară de câţiva prieteni ai săi nu ştia că el este Evreu. Când a povestit acestor prieteni că ceruse o întrevedere lui Corneliu Codreanu, aceştia, speriaţi l-au rugat să renunţe la acest atât de primejdios proiect. “ Acest om a omorât deja atâţi Evrei; dacă află că eşti Evreu, nu vei ieşi viu de la această întrevedere.” Povestea urmează în mod tot atât de melodramatic. În vitejia sa profesională, Easterman hotărăşte să-şi rişte viaţa mai bine decât să piardăa ceastă ocazie rară de a vorbi cu şeful unei celebre organizaţi teroriste.

 Doi legionari în uniformă şi armaţi până-n dinţi au venit să-l caute la Athenee Palace ; prin străzi întunecoase a fost condus la reşedinţa lui codreanu. La fiecare moment se aştepta să fie identificat ca aparţinând rasei detestate. Reuşeşte să-şi ascundă identitatea până în ultimul moment şi revine teafăr la hotelul său, unde prieteni lui îl aşteptau, convinşi că nu se va mai întoarce.

    Adevărul este că în tot timpul vieţi lui Căpitanul a proclamat că violenţele fizice împotriva evreilor constituiau o stupidă greşeală. Ar fi expulzat din Mişcare chiar şi pe cei care s-ar fi făcut vinovaţi numai de un geam spart. Legionari trimişi chiar cu automobilul Căpitanului ca să conducă pe Easterman la sediul mişcării şi fotografia dăruită, cu amabila dedicaţie, împrejurări pe care Easterman le menţionează el însuşi în cartea sa dovedesc spiritul cavaleresc al Căpitanului de neînţeles probabil pentru Easterman.
    Este păcat că volumul lui Easterman a fost scos din circulaţie; cartea lui ne informa, fără nici o consideraţie pentru sentimentele cele mai delicate ale lui Papa Wolf, că Elena Lupescu nu era fiica acestui farmacist evreu ci fiica naturală a lui Carol Întâi, şi deci un fel de mătuşă a lui Carol al II-lea, ceea ce îi dădea nu puţine drepturi de a ocupa şi ea o bucăţică din scaunul domnesc.
    Cine erau, cine sunt aceşti duşmani ai Mişcări Legionare?
    Ei se găsesc, înainte de toate, şi se vor găsi întotdeauna, printre membri şi agenţi acestei Mafii Internaţionale, stăpână peste aproape toate mijloacele de informaţie, care a instaurat bolşevismul în Rusia, peste ruinele fostului imperiu şi pe cadavrele a mai puţin de 20.000.000 de creştini. Este vorba de o mafie ocultă care a salvat de atâtea ori Imperiu Comunist dela o moarte sigură, care, în aceste momente, încearcă să-l salveze dela ruina economică, care i-a dăruit mai mult de o treime din populaţia pământului.
    Duşmani Mişcări Naţionale Legionare de găsesc şi printre intelectuali pervertiţi, care s-au înstăpânit astăzi peste catedrele universităţilor occidentale şi peste creierii unui tineret înşelat şi îndobitocit. Ei sunt printre aceşti conspiratori, convinşi sau câştigaţi, care s-au furişat în poziţile-cheie ale administraţilor occidentale,  a cei pe care Joe McCarthy a încercat fără succes în Statele Unite să-i alunge din Departamentul de stat şi din Departamentul Apărării Naţionale.
    Există cazuri mai speciale, în care simpatiile pro-comunsite nu joacă nici un rol sau nu joacă rolul principal. Ptrintre străini, oameni ca Henri Prost sau Denise Basdevant, ale căror torente de calomnii şi insulte apr determinate de convingerea că orice Român care nu s-a declarat adept al politicei care a azvârlit Franţa într-un război care nu era al ei, este, pentru a întrebuinţa cuvintele amabilei Doamne Basdevant, “un asasin şi un răzvrătit”.

 În ceea ce-l priveşte pe Prost, am putea culege aproape la fiecare pagină a cărţi sale mostrele neobiectivităţii şi fanatismului său anti-legioanr, vom alege între ele următoarea <<perlă>>  şi vorbim despre legionari care luptaseră şi căzuseră în Războiul Civil Spaniol, îşi << informează >> cititorii că aceşti tineri “Socoteau să câştige repede  oarecare glorie militară”.
    În ceea ce priveşte pe duşmani români ai mişcări, vom lăsa la o parte cele câteva sute de comunişti, mulţi din ei de origine etnică străine, şi pe acele personalităţi politice care fără nici o simpatie pentru comunism au urmat în timp de pace politica lui Titulescu, pentru că aşa erau instrucţiunile primite din <<hrubele>> care le garantau situaţia lor politică, de atâtea ori identificabilă cu somptuasele lor situaţi materiale.

    În exilul românesc de astăzi se găsesc două grupuri care continuă în străinătate campania anti-legionară. Grupul compus din aceea burghezie, legată de diferitele partide, care nu-şi dăduse seama la timp că în agitatele vremuri de astăzi numai mişcarea legionară le putea garanta continua folosire a ceea ce le era mai drag: a bunurilor şi a plăcerilor materiale.

Acest grup  privise fără nici o protestare prigoanele şi măcelurile ale căror victime erau legionarii, şi mişelia lor faţă de Legiune, nu-I pot ierta acesteia nici vitejia, nici eroismul, nici dăruirea creştină, nici puterea de sacrificiu. Cei mai înverşunaţi sunt însă cei care în timpul vitezelor lupte ale Oştirii noastre au pactizat pe ascuns cu duşmanul şi care până la urmă i-au predat acestuia Ţara întreagă.

Ei sunt aceia care, cu ajutor străin, s-au proclamat astăzi şefii exilului românesc şi paladinii unei pretinse pregătiri de recucerire, instalaţi în locul care ar reveni de drept celor care nu au trădat şi nu au capitulat, fie ei din rândurile Mişcării Legionare, fie din cele a atâtor buni români care pribegesc astăzi prin ţări străine

    CAPITOLUL XX

    ALTĂ NOAPTE LA JILAVA

În Ajunul plecării mele la Berlin, soţia mea mi-a povestit, într-o convorbire telefonică, greutăţile ivite între Generalul  Antonescu şi Mişcare, după executarea sumară la jilava, în noaptea de 26-27 Noiembrie, de către un grup de legionari, a 64 din asasinii Căpitanului şi a sutelor de tineri români care i-au împărtăşit soarta. Aceştia erau singurii, din cei câteva sute de vinovaţi, pe care Guvernul Naţional-Legionar hotărâse s-o judece – o judecată a cărei dată Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei nu se putea hotărî a o fixa.

Totodată, soţia mea îmi comunica consternarea lui Horia sima şi a şefilor legionari aţă de stupidul asasinat al lui Nicolae Iorga şi al lui Virgil Madgearu, asasinat calculat parcă înadins pentru a face Mişcării cel mai mare rău ce-i putea fi cauzat în acele momente.
    Henri Post, la acre, fără să vreau, revin tot timpul, povestise în mod foarte scurt şi cu o vădită mulţumire asasinarea Căpitanului. După înşiruirea unor serii de neadevăruri, toate destinate a explica şi a scuza oarecum odioasa faptă, ne spune calm :
    “În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie, Codreanu era asasinat.”
Calmul lui Prost şi laconismul său au dispărut însă când ne vorbeşte de această altă noapte la jilava, când asasinii şi-au plătit păcatele. Prost îşi ascunde faţa menţionând că unul din executori nu avea mai mult de 22  de ani. S-a îngrijit vreodată Prost de vârsta sau de sexul celor aproape 400 de legionari măcelăriţi anterior de deţinuţii executaţi ?
    “În încercarea lor de a se scuza, ne spune el, asasinii pretind că, în noaptea de 26 spre 27  Noiembrie, ei se găseau în Cimitirul Închisorii Jilava, pentru a dezgropa corpurile lui Codreanu şi a celorlalţi mucenici ai Legiunii, asasinaţi la 30 Noiembrie 1938, şi cărora urma să li se facă funeralii solemne, exact în ziua celei de-a doua aniversări a morţii lor. Atunci când au ajuns la cadavrele camarazilor şi şefilor lor, ei fură cuprinşi de o furie sacră, în focul căreia s-au răzbunat contra celor ce săvârşiseră aceste atrocităţi. “

    Ceea ce Prost pretinde a nu crede este exact ceea ce s-a întâmplat. Executarea criminalilor deţinuţi la Jilava a surprins dureros Comandamentul Legionar. Ca şi mulţimea întreagă a legiunii, şefii aşteptau şi ei cu nerăbdare judecata celor vinovaţi. Satisfacţia pe care o cereau şi pe care puneau mai mult preţ decât pe orice răzbunare, ei care fuseseră victimele atâtor calomnii, atâtor minciuni, atâtor tăceri vinovate, era proclamarea adevărului, astfel ca lumea întreagă să-l cunoască, cum ei învăţaseră a-l cunoaşte în carnea şi în sufletele lor.

Această satisfacţie, numai un proces public putea să le-o dea întragă. Mihai Antonescu amâna continuu procesul, pe care toată Ţara îl aştepta. Motivele sale se puteau uşor ghici. Adept al politicii titulesciene, el fusese camarad de gândire cu mulţi din cei care prigoniseră Mişcarea Legionară ; oportunismul singur îi schimbase poziţia. Convingerile sale şi mai presus toate ura în contra Mişcării – simpatia deci pentru cea mai mare parte din cei deţinuţi la Jilava – rămăseseră aceleaşi în adâncul sufletului său.

    Intrigile sale între Mişcare şi general începuseră din primele zile ale co-guvernării. Prelungirea situaţiei echivoce din Jilava, deschidea acestor intrigi un nou şi mănos câmp de activitate. Înainte de plecarea mea la Berlin, în momentul în care îi treceam interimatul, îl făcusem să observe primejdia care o reprezenta această continuă amânare a aşteptatei judecăţi : “ Băgaţi de seamă, să nu vă treziţi cu ei în poartă, înşiraţi ca mistreţii după o hăituială.”
    Pretextul ce mi l-a oferit a fost numărul martorilor de interogat şi dificultatea ce-o avea de a se hotărî între un tribunal ordinar şi un tribunal excepţional. Tot din iniţiativa sa, foarte probabil, a fost dat ordinul chiar în ziua execuţiei, de a înlocui garda legionară din interiorul închisorii cu o gardă militară ; ordin care, pe drept sau nu, a fost interpreta de către legionarii prezenţi la Jilava, ca o indicaţie că, într-un fel sau într-altul, vinovaţii vor fi sustraşi judecăţii şi pedepsei ce li se cuvenea.
    Următorul citat din notele mele va da, credem, o impresie mult mai adevărată celor ce s-au întâmplat în această noapte la Jilava :
    “ În acea noapte, legionarii au găsit sub lespezi grele, de tone de beton, cadavrele camarazilor şi şefului lor. Căpitanul era încă îmbrăcat în haine de deţinut, iar lanţurile dela picioare nu i se luaseră nici după moarte. Mâinile şi gâtul Căpitanului erau încă sub ştreangul asasin. Atunci când, în durerea şi indignarea lor, legionarii au părăsit pentru o clipă tristele resturi pământeşti ale celor atât de dragi lor, anume feţe ipocrite s-au tras în dosul perdelelor, de unde asistaseră la deshumarea celor asasinaţi de ei.

Socotind că asasinii urmează să fie scoşi basma-curată, legionarii au luat legea în mâinile lor şi în această noapte eschiliană au executat o parte din autorii crimei de la Tâncăbeşti ca şi a altor sute de asasinate ulterioare, de mii şi mii de ori mai odioase în detaliile lor. Cine a protestat măcar, în România sau în străinătate, atunci când legionarii erau vânaţi precum fiarele şi aruncaţi în gropi comune ? “

    Când este vorba de răzleţe  acte de violenţă ale legionarilor, toate legitimate, (în măsura în care violenţa se poate legitima ) prin necontenitele excese, ale căror victime erau, nu trebuie uitat că aceste excese au fost întotdeauna premeditate, organizate, poruncite şi executate de autorităţile oficiale ale Ţării, de Rege, de Guvern, de Miniştri.

 De câte ori, prin arestări şi asasinate, Comandamentul Mişcării era distrus, Mişcarea trebuia tot de atâtea ori să crească din nou, din rândurile sale, noi cadre conducătoare, cărora le trebuia o oarecare vreme pentru a-şi organiza autoritatea. O astfel de situaţie s-a adeverit în urma hecatombelor are au urmat executării lui Călinescu şi prin înrolarea pripită de noi elemente, după constituirea Guvernului Naţional-Legionar.

    Cei care cunosc repulsia creştinească şi românească, a lui Horia sima, Comandantul nostru, şi a  cumpătatelor şi înţelegătoarelor cadre care îl înconjurau (camarazii mei în Guvern şi Forul legionar), faţă de orice vărsare de sânge, nu pot decât să fie convinşi că, dacă judecata grupului de vinovaţi aleşi pentru a da satisfacţie setei de dreptate şi de adevăr care stăpâneau atunci ţara, ar fi avut loc, mult mai puţini ar fi plătit cu viaţa păcatele lor decât cei care au căzut în noaptea răzbunării. Aceasta o dovedeşte însăşi moderaţia cu care grupul celor arestaţi a fost delimitat.
    Delimitarea grupului celor care trebuia să fie traşi  la răspundere s-a făcut de către Horia Sima în înţelegere cu generalul Antonescu. Nimeni deci nu ne-ar putea mai bine asupra acestui fapt, de importanţă istorică pentru cei ce vor studia imparţial şi cinstit această perioadă a vieţii noastre naţionale, decât fostul vice-preşedinte al Guvernului Naţional Legionar. Iată ce ne spune în această privinţă :

        “După alungarea Regelui Carol de pe tron, în faţa noastră se deschideau două drumuri : întâiul de a lăsa pe legionari să se răzbune în voia lor, în primele zile ale victoriei. Apucând acest drum, adică lăsând revoluţia să-ţi urmeze cursul ei normal, mii de oameni ar fi plătit cu viaţa apartenenţa la regimul carlist. Ar fi căzut desigur şi mulţi oameni nevinovaţi, s-ar fi produs şi multe răzbunări personale, excese inevitabile când triumfă o revoluţie “
        “Această baie de sânge, această reacţie, justificată pe planul mare al istoriei, mi-a repugnat profund şi din primul moment, deşi de nenumărate ori în cursul luptei contra regimului carlist, când atâţia prieteni şi camarazi erau sugrumaţi în beciurile poliţiei sau arşi de vii în crematorii, jurasem să fiu fără cruţare în ziua biruinţei. Era ceva care mă reţinea şi acest sentiment îl citeam în ochii tuturor celor care mă înconjurau în acele momente. Era liniştea creştinească a Mişcării noastre.

Îmi spuneam că am scădea din  măreţia sacrificiilor noastre dacă am căuta o compensaţie a pierderilor suferite, pe această cale. Unui Român îi vine greu să verse sângele fratelui său şi al oricărui om în general. Nu suntem un popor de oameni sângeroşi. Gândiţi-vă că în Transilvania, în 1918, după 1000 de ani de robie, Ungurii n-au avut nimic de suferit în vâltoarea vremurilor de atunci. E o trăsătură caracteristică şi de o rară nobleţe a poporului Român.”
        “ Regimul carlist nu era un regim românesc. El reprezenta un << Stat uzurpat de străini prin fraudă şi violenţă  >>. Cum nu putem închipui că nişte conducători în sufletul cărora mai vibrează o frântură de sentiment naţional, n-au altceva de făcut decât să nimicească viitorul unui neam ? Regimul carlist, în esenţa lui intimă, era angrenat în Conspiraţia Comunismului Mondial.”
        “ Asasinarea Căpitanului s-a săvârşit pe bazele unui plan, al cărui epicentru se găsea în afara hotarelor Ţării. Garda de fier reprezenta un obstacol în calea comunizării României şi a întregei europe răsăritene ; această rezistenţă trebuia înlăturată. Regele Carol, Călinescu şi toată banda care îi secunda, erau încadraţi într-un sistem conspirativ de proporţii europene. “
         “ În România, în Septembrie 1940, s-ar fi putu produce o reacţie populară puternică, dacă revoluţia nu ar fi fost captată şi îndiguită ; dar la noi nu a existat un plan, o intenţie de a lichida vechea clasă conducătoare, după metoda Revoluţiei Franceze, a revoluţiilor comuniste în genere, după metoda aplicată nouă de dictatura carlistă. Pentru noi revoluţie înseamnă nu distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordini, în cadrul căreia ar fi putut servi şi reprezentanţii vechei clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revoluţie naţională, şi o revoluţie internaţională.”
        “ Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legală. Manifestaţii uriaşe, strigăte de bucurie, cântece, aclamaţi, dar toate într-o perfectă ordine. Niciun legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinţă a fost aceea repurtată asupra noastră înşine. A fost o biruinţă luminoasă, o biruinţă a spiritului. Abia ieşiţi din închisori, cu răni încă deschise, trupeşti şi sufleteşti, cu goluri înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat să ne facem singuri dreptate”.
        “ Întocmirea tabloului cu cei vinovaţi nu era o treabă uşoară. Dacă toţi cei care au contribuit într-un mod oarecare la asasinarea Căpitanului şi a celorlalţi legionari ar fi fost ridicaţi fără nici o alegere, atunci lista grosso modo s-ar fi ridicat la câteva mi de persoane.

Adoptând acest criteriu, ne-am fi creat probleme grave. Nu era vinovat Patriarhul Miron de asasinarea căpitanului? N-a fost el Preşedintele Consiliului de miniştrii care a ordonat uciderea lui Corneliu Codreanu? Să presupunem că în toamna anului 1940 ar fi trăit patriarhul. Puteam noi să-l arestăm şi să-l târâm în faţa justiţiei? Cu tot răul ce-l făcuse Legiuni şi Ţării nu puteam să aducem biserici strămoşeşti această ofensă, să sdruncinăm credinţa Poporului, arătându-I că acel ce se în fruntea Ei era o Caiafă”.

        “Patriarhul Nicodim n-a fost mai bun. La înmormântarea lui Armand Călinescu, a ţinut o cuvântare în care a încercat să justifice, din punct de vedere al doctrinei creştine, masacrarea sutelor de legionari nevinovaţi. Totuşi în timpul guvernări noastre nu a fost supărat cu nimic. Nu-l agream, dar nu ne puteam amesteca în afacerile biserici, tocmai din respect şi veneraţie pentru instituţie”.
        “Generalul Antonescu a jucat un rol decisiv la instaurarea dictaturi carliste. El a fost Ministru al Apărării Naţionale în cabinetul uzurpatorilor şi a luat angajamentul să garanteze de fidelitatea Armatei în timpul Loviturii de Stat. L-a ameninţat pe Corneliu Codreanu cu represalii dacă va dispune să se organizeze manifestaţii de protest contra noii Constituţii şi a patronat faimosul plebiscit pentru aprobarea ei, dând ordin prefecţilor militari să scoată sută la sută adeziuni”.
        “După asasinarea Căpitanului, Dinu Brătianu, şeful bătrânilor liberali a înaintat Regelui un memoriu în care declara că el nu aproba uciderea lui Corneliu Codreanu, dar că din punct de vedere al  <<raţiunii de Stat >> era justificată”.
        “Din rândurile opoziţiei naţional-ţărăniste nu s-a auzit nici un glas de protestare care să alarmeze Ţara. Maniu, în care Corneliu Codreanu îşi pusese cele mai mari speranţe, se retrăsese la Bădăcin şi nu deranja regimul nici măcar cu un manifest. Partidele nu au făcut nimic pentru a stăvili valul de crime. DE altfel, fără consimţământul lor tacit, Regele Carol n-ar fi putut implanta dictatura în România”.
        “N-ar fi fost nimeni surprins dacă formaţiunile care au fost la putere în perioada 1938-1939 ar fi fost în bloc trase la răspundere, adică guvernele ca atare să fie puse sub acuzaţie. Membrii guvernului sunt solidar responsabili de actele guvernului, chiar dacă, luaţi individual, nu sunt ei executorii acestei politici”.
        “În echipele de guvernare care s-au perindat în timpul dictaturii carliste erau două categorii de indivizi; unii aleşi printre duşmanii implacabili ai Mişcării, cu care se putea intreprinde orice, şi alţi, grupul cel mai numeros, care constituia doar faţada dictaturii, aducând ca aport regimului numele şi prestigiul lor.

Aceştia, momiţi de fotoliile ministeriale, s-au învoit să stea pe aceeaşi bancă cu grupul asasinilor, deşi nu erau direct responsabili de dezlănţuirea prigoanei. A trebuit să introducem apoi încă un criteriu de diferenţiere. Au existat personagii în guvern, care, deşi aprigi duşmani ai Legiunii, au contribuit la acţiunea de destindere dintre Rege şi Mişcare. Nu vreau să discut motivele lor. Cert este că aceşti oameni au inaugurat era destinderii. Ei bine, era greu, cel puţin în concepţia noastră, să bagi în închisoare pe acei care au scos pe legionari din închisoare. Pentru comunişti, nu existau astfel de probleme; pentru noi reprezenta un handicap moral imposibil de trecut”.
        Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o infrastructură. Această reţea de asasini avea ramificaţii în justiţie, în armată, în poliţie, în jandarmerie şi în întreg Aparatul de Stat. Aceştia reprezentau cum se spunea pe atunci  <<Permanenţele Statului>>; în realitate era NCDV-ul regimului, care n-avea de dat socoteală decât centrului conspirativ dela Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o sută de oameni, dar după indicaţiile lui hotăra Camarila”.   
        “Noi am circrumscris răspunderile la acest grup  de bază al dictaturii carliste. Am cerut să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Marinescu, Bengliu, Gherovici, Argeşeanu, Macoveanu, Dinulescu, etc… În lini mari tendinţa a fost de a cruţa cadrul politic al Ţări. Interesele politice ale mişcării concordau cu această atitudine. Dela începutul guvernării noastre eram decişi să procedăm la legalizarea revoluţiei legionare. Voiam să se ţină cât mai curând alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, să se restabilească o ordine constituţională.

Ori, dacă nu se hotăra mai întâi, în mod tranşant şi definitiv, cine va fi deferit justiţiei, nu puteau fi invitate partidele la lupta dreaptă în arena electorală”.
        “În sfârşit, trebuie să adaug un motiv de ordin naţional, care a cântărit greu în formarea acestei opinii. Preluasem o moştenire dezastruoasă; haos intern şi graniţele ciuntite pe toate părţile. Trebuia făcut un efort supraomenesc pentru refacerea ţării. Necesitatea de a salva statul trecea pe primul plan. Aveam Rusia sovietică în coastă, aveam Germania care nu-şi ascundea intenţiile de a ne acapara economiceşte, substituindu-se elementului evreiesc, exista problema refugiaţilor şi atâtea altele care ne copleşeau.”.
        “Generalul Antonescu a fost surprins de modestia cererilor noastre. El ar fi procedat la arestări mult mai numeroase. El voia să implice în proces şi o parte din cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui în primele două luni ale regimului naţional-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra contra foştilor demnitari carlişti. Antonescu era un om răzbunător. El era mult mai pornit decât boi. În această primă fază deci, noi n-am avut nevoie să-l împingem pe Antonescu. Fusese el însuşi ofensat, bruscat, lovit de cei ce-au asasinat pe camarazii noştri. Rolul meu la început a fost mai degrabă ca să-l temperez.

 Primele liste de deţineri au fost întocmite de General, Mihai Amtonescu şi Roşianu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu şi alţi oameni politici, care au servit sub dictatură. Cu mare greutate l-am convins pe General să renunţe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca să se ridice gărzile legionare de pază dela domiciliul acestora.

Când a fost numit Prefect al poliţiei Capitalei Colonelul Zăvoianu, Generalul i-a dat dispoziţii acestuia să aresteze pe vinovaţi şi să-i transporte la Jilava, iar pentru a împiedica evadările, să dubleze gărzile militare cu gărzi legionare. Dealtminteri, tot el mi-a cerut, îndată după abdicarea lui Carol, să înfiinţez în toată ţara şi cu cea mai mare urgenţă o Poliţie Legionară, ca auxiliară a Poliţiei de Stat. Vedea în Poliţia legionară o garanţie pentru propria lui persoană şi pentru securitatea regimului”.
        “ Ne-am limitat la principalii vinovaţi. Pe cei implicaţi în execuţia legionarilor  I-am împărţit în trei categorii :
1) Prefecţii militari, generali şi colonei scoşi complet din cauză. (N. B. sub controlul lor executase în fiecare judeţ legionarii cei mai importanţi prin poziţia lor în legiune, în societate, sau breasla din care făcea parte) Aceştia vor reveni în armată, şi cariera lor nu va avea de suferit. Singurul lucru ce am cerut Generalului, a fost ca pe aceştia să nu-I întrebuinţeze în posturi de mare încredere.

2) Şefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de poliţie, jandarmii şi agenţii care au executat ordinele din servilism sau inconştienţă, fără a fi săvârşit cruzimi sau a fi depus zel în  urmărirea, nu vor suferi decât sancţiuni administrative, adică vor fi îndepărtaţi din Corpul Jandarmeresc sau din Poliţie. 3 ) Lotul marilor vinovaţi, indiferent din ce sector al Statului proveneau, Armată, Poliţie, Jandarmerie, Justiţie civilă sau militară, organizaţii politice, etc…vor fi arestaţi şi deferiţi justiţiei.”
        “ Repet că această concepţie a pedepsirei – circumscrierea numărului vinovaţilor la cea mai concentrată expresie posibilă – ne aparţine nouă cu titlul exclusiv. Generalul Antonescu nu ar fi avut nimic de obiectat, considera oarecum normal dacă am fi adoptat un criteriu mai larg la întocmirea listelor cu persoanele destinate a fi puse la dispoziţia justiţiei.”

    Altfel stând lucrurile, cine trebuie considerat ca vinovat de uciderile de acea tragică noapte de Noiembrie dela Jilava ? Răspunsul corespunde încă odată cu cunoscutul adagiu : cui prodest ?  Vinovaţi au fost Generalul Antonescu, Preşedintele Consiliului, Mihai Antonescu, Ministrul  de Justiţie, şi toată camarila care se formase automat împrejurul Conducătorului, înveninând contactele cu Mişcarea, întreţinând pe cele cu adversarii ei şi cu însuşi grupul de  asasini păziţi în Jilava de către legionari.
    Camarazii mei din Guvernul Naţional legionar, nai tineri, şi deci mai generoşi decât mine, au avut multă vreme încredere în sinceritatea intenţiilor arătate de General faţă de mişcare, în primele săptămâni ale colaborării noastre.

Eu, aproape din capul locului, am fost convins că generalul Antonescu nu avea decât o sinceritate, cea faţă de iraţionalele sale ambiţiuni. Zic iraţionale, căci Antonescu avea în mâini, cu neobişnuită prisosinţă, tot ceea ce era trebuitor pentru a satisface pe cel mai ambiţios conductor de ţară, în clipele de grea cumpănă prin care treceam : un popor de ţărani satisfăcuţi, stăpâni pe mai mult de 90% din pământul arabil al Ţării, soldaţi viteji şi ascultători, un tineret înflăcărat de dorinţa răscumpărării ruşinilor impuse Ţării de regimul care plecase, orice opoziţie dispărută şi, pentru a-l apăra împotriva conspiraţiilor şi trădării, toată puterea morală, spirituală şi fizică a Mişcării Legionare, adunată zid împrejurul lui.

    Aceasta ar fi trebuit să-l mulţumească pe deplin dacă ambiţiile sale s-ar fi  identificat în întregime cu cele ale patriei ciuntite şi ameninţate. Dar acesta nu era cazul, după cum evenimentele au dovedit-o, când, speculând cu dibăcie urmările acelei tragice morţi, generalul a provocat, prin Lovitura de stat din ianuarie 1941, situaţia care i-a permis să ciuntească şi el Ţara de mai mult decât o bucată de teritoriu : s-o lipească, în ajunul războiului decisiv care ştia că vine, prin nedrept şi mişeleşte oprobiu, prin închisoare şi asasinate, de participare la conducerea şi răspunderea războiului a celor viteji şi mai credincioşi fii ai ei…Aceasta pentru a nu împărţi gloria, pe care o credea uşor de câştigat, cu umbra lui Corneliu Codreanu !

    Generalul Antonescu pusese Comisia de Anchetă a atrocităţilor anti-legionare sub preşedinţia unui membru al Curţii de Casaţie, a acelei Curţi care respinsese zecile de motive de revizuire prezentate de avocaţii Căpitanului. Nu a admis ca vreun membru al Mişcării să facă parte din acea Comisiune, cu toate că juridiceşte o asemenea participare ar fi fost admisibilă, Comisiunea nefiind o instanţă judecătorească, ci un simplu organ de instrucţie.
    Atâta timp cât generalul, pentru motive cunoscute lui, se arătase mai îndârjit decât  conducerea Mişcării în urmărirea vinovaţilor, Comisia a lucrat cu o oarecare asiduitate. În primele săptămâni din Noiembrie însă, generalul îşi schimbase deja atitudinea faţă de Mişcare ; odată cu aceasta, s-a schimbat şi atitudinea Comisiei de anchetă, care urma pas cu pas instrucţiunile Preşedintelui Consiliului şi ale Ministrului Justiţiei. Generalul, care, călcând mai târziu pe căile lui Carol şi ale lui Călinescu, va vărsa cu atâta uşurinţă sângele legionar şi care, în toată viaţa lui a fost omul cel mai nepăsător de sângele celorlalţi, a comunicat lui Horia Sima, în primele zile din Noiembrie, că nu mai considera necesară pedeapsa capitală pentru nici unul din deţinuţii dela Jilava : “ Dle, Sima, nu vreau să vărs sânge !”

    Nici Mişcarea nici Comandantul ei nu vroiau să verse sânge, dar după atâta sânge nevinovat deja vărsat, credeau că un exemplu, cât de redus, era necesar pentru a dovedi posibilelor viitoare victime şi posibililor viitori călăi că astfel de excese, ca acelea care însângeraseră dictatura lui Carol al II-lea, nu vor mai fi permise.
    Comisia de anchetă s-a transformat brusc, la un moment dat, într-o comisie medicală, cerând eliberarea unui grup de asasini notorii, a Sub-locotenentului Cinghiţă, care comandase Plutonul de Execuţie în lagărul dela Vaslui, a comisarului Davidescu implicat în asasinarea Nicoletei Nicolescu şi a generalilor Marinescu şi Bengliu, cerând internarea lor în spitale şi sanatorii. Întrebat de Horia Sima, în faţa generalului Antonescu, cât timp va mai trebui ca vinovaţii să apară în faţa unui tribunal, Mihai Antonescu i-a răspuns : şapte sau opt luni. Degeaba a arătat Comandantul Mişcării că această temporizare nu va putea fi interpretată de camarazii victimelor decât ca o intenţie de a câştiga, prin timpul ce trecea, o bună ocazie de salvare a călăilor, ceea ce ar provoca reacţiuni contrarii celor dorite de toţi:

    “ Nu s-ar fi întâmplat nimic la Jilava – ne spune Horia sima – dacă n-ar fi existat provocările anterioare şi dacă la aceste provocări nu s-ar fi adăugat altele, mult mai grave, săvârşite chiar în timpul exhumării. “
Printre aceste provocări, cea care a adus starea de spirit a celor prezenţi la punctul de explozie, a fost intervenţia sacrilegică a lui Eugeniu Bănescu, Preşedintele Comisiei de anchetă, vociferând către cei care dezgropau trupurile Căpitanului şi ale Camarazilor săi : “ Să se sfârşească o dată cu comedia aceasta ! “ Explozia propriu zisă a fost provocată de ordinul care sosise, de a înlocui garda legionară a închisorii cu o gardă militară, în timp ce legionarii se aflau adunaţi în jurul mormântului Căpitanului. Horia Sima spune :
     “ Generalul luase această măsură, într-o chestiune care privea de aproape Mişcarea, fără să se consulte cu mine şi fără să-şi dea seama, probabil de consecinţe.

 Ordinul s-a transmis autorităţilor militare care aveau în pază Închisoarea Jilava. Eu n-am aflat de existenţa acestui ordin decât a doua zi zi, după ce deţinuţii nu mai erau în viaţă. Dar printre legionarii ocupaţi cu lucrările de deshumare, ştirea s-a răspândit ca fulgerul, chiar în noaptea aceea. Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind ce să mai creadă. “.
         “ Nu mai exista nici un dubiu, spuneau ei, că generalul Antonescu nu este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea semne orevestitoare. Îndepărtarea Gărzii legionare este o dovadă clară că generalul s-a hotârât să-I scoată din mâna  noastră, pentru a-I face mai târziu scăpaţi.
        “Stăpâniţi de aceste gânduri, am lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu voia să-i salveze. Datoria lor era alta.

 Nu puteau să îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai erau în viaţă şi guvernul nu se dovedea capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în fort, au anunţat Garda de pază de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcând pe deţinuţi. Apoi, cu feţele senine, ca după îndeplinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele : << Căpitane, te-am răzbunat ! >>.

        “ Pedepsirea criminalilor dela Jilava n-a fost o acţiune premeditată. Au participat la execuţia acestora legionari care, în împrejurări normale, n-ar fi fost capabili să verse o picătură de sânge. A fost o revărsare de revoltă a unor oameni bruscaţi de evenimente, răniţi până în adâncul sufletului de provocările grupului antonescian, şi care au avut intuiţia că se pregăteşte o  nouă mişelia. “

    În era juridică inaugurată prin Procesul dela Nuremberg am văzut, între altele, noi jurisprudenţe adoptate : 1) cea a vinei şi pedepsei colective ;

2) cea a răspunderii inferiorilor executând ordinele superiorilor lor ierarhici civili sau militari ;

3) în cazul lui Streicher şi al altora, a aplicării pedepsei capitale acelora care, fără a participa la execuţia unei crime,  fără a fi putut fi implicaţi în ea direct sau prin autoritate delegată, pot fi acuzaţi de a fi inspirat-o prin ideile ce le-au propagat, prin presă sau prin alte mijloace.

 Dacă Mişcarea legionară ar fi urmat aceeaşi cale (cea a răzbunării pentateutice) şi nu cea a justiţiei pe baza primului principiu ar fi putut trage la răspundere nu numai guverne, ci ţi partide politice întregi. Aplicarea principiului răspunderii executanţilor ar fi fost cu atât mai uşoară pentru noi, cu cât articolul 137 din Codul nostru Penal o şi prevedea.

Iar printre zecile de ziarişti, scriitori şi oratori, care ar fi putut fi traşi la răspundere pentru modul constant mincinos, pervers şi intenţionat cu care cu care au ajutat la prigonirea şi asasinarea legionarilor, cel dintâi căruia ar fi trebuit să i se aplice principiul care l-a condus pe Streicher la spânzurătoare, ar fi fost Nicolae Iorga. Rezemându-se pe prestigiul ce I-l dădea exaltata sa poziţie în lumea intelectuală europeană şi pe pseudo-autoritatea morală la care avea pretenţia, pentru locul ce-l ocupase cu 30 de ani mai înainte în sufletul Tineretului Român (când mintea şi sufletul său nu fuseseră încă întunecate şi corupte de pizme şi râvne nebune), rolul lui Iorga a fost decisiv în etapele conspiraţiei internaţionale răspunzătoare de moartea Căpitanului. Fără de cooperaţia lui, Carol şi Călinescu, agenţi servili şi entuziaşti ai acestei conspiraţii, nu ar fi îndrăznit asasinarea.
    Nu a fost numai îndepărtarea Căpitanului din viaţa publică, cum au dorit-o toate partidele, ceea ce Nicolae Iorga a vrut : Nicolae Iorga a vrut moartea lui.
    Iorga a procurat camarilei dela palat pretextul asasinării şi primei condamnări a Căpitanului, în momentul în care el se pregătea să părăsească ţara pentru un exil voluntar de câţiva ani, în momentul când dăduse legionarilor săi ordinul de demobilizare, când poruncise fiecăruia să se întoarcă la treburile şi studiile lui şi să primească fără împotrivire orice samavolnicie, orice măsuri cât de tiranice ale dictaturii regale. Iorga a fost cel care, împreună cu Carol şi Călinescu, a chibzuit măsurile necesare pentru ca victima să nu scape din ghiarele călăilor săi.

    Iorga, care ca istoric, nu a putu să nu recunoască, în Căpitan şi înmişcare, semnele unei reânvieri naţionale cu rădăcini adânci în trecutul românesc cel mai îndepărtat, în momentul când dela o asemenea reînviere atârnau poate moartea sau viaţa neamului întreg. Iorga a fost singurul dintre şefii partidelor politice care s-a străduit să dea crezare fabulei complotului ; fabulă care a dus pe Căpitan la al doilea proces, la a  doua osândire şi la închisoarea de unde nu trebuia să iasă decât pentru scurtul drum dela Râmnic, prin Tâncăbeşti, până la groapa dela Jilava.

    Cu toate acestea, afară de cei câţiva rătăciţi conduşi de Traian Boeru, care, cel puţin pentru mine, nu era altceva decât un agent provocator, toţi legionarii dela cuib până la comandant s-au cutremurat şi indignat la auzul crimei dela Sinaia, pricepând că asasinii lui Iorga ne loviseră mult mai rău cu cadavrul lui decât ar fi putu el să o facă dacă ar mai fi rămas în viaţă.   


    CAPITOLUL XXI

    PUTSCHUL LUI ANTONESCU


    Istoria Mişcării Legionare oferă probleme pe care nici Doamna Denise Basdevant nu a reuşit să le rezolve în cartea sa Terres Roumaines  Contre Vents Marees, conform metodei, prescrise de către comanditarii străini sau pseudo-români, tuturor monografiilor asemănătoare.
    Vorbind de ceea ce s-a chemat << Rebeliunea >> sau << putschul   >>   legionar din ianuarie 1941 (pentru a întrebuinţa expresia aleasă de Doamna Basdevant), Domnia sa se exprimă astfel : “ Faptul că legionarii, care deţineau puterea, ar fi pregătit o Rebeliune pentru a o câştiga, mi se pare o istorie cusută cu prea multă aţă neagră….” Putem împrăştia foarte uşor perplexistatea Basdevant Doamnei : nu a existat nici o <<  Rebeliune >>, niciun  <<  putsch legionar >> în Ianuarie 1941, ci o Lovitură de Stat, un  << putsch    >> al Generalului  Antonescu, pentru a smulge prin forţă Mişcării legionare partea de autoritate şi de putere  ce-i fusese recunoscută prin înţelegerea formal încheiată între generalul Antonescu şi Horia Sima, la constituirea Guvernului Naţional- Legionar.
    La ce moment a intrat în mintea generalului intenţia de a nesocoti cuvântul dat şi de a viola noua ordine constituţională ? Suntem convinşi că o avea chiar din primele zile ale colaborării sale cu mişcarea, chiar din momentul cuvântului dat lui Horia Sima, cu o importantă restricţie mentală, despre care conducătorii Mişcării nu şi-au putut da imediat seama. Prin înţelegerea intervenită între general şi Comandant, Mişcarea cu Comandantul ei, cu Statul major, cu totul, se punea la ordinele Generalului ; aceasta pe cuvântul unor oameni care arătaseră lumii cât de credincioşi şi de statornici puteau să fie.

Generalul însă nu se mulţumea cu aceasta ; voia să smulgă direcţiunea Mişcării nu numai din mâinile lui Horia sima, dar chiar şi din cele ale lui Corneliu Codreanu, trecut şi mort pentru el, dar viu şi deapururea prezent, steag şi cheag pentru legionari. De două ori în Discursul Inaugural pronunţat în faţa Mitropoliei, când îmbrăcase pentru prima oară << cămaşa verde >>. Generalul a  insistat asupra cuvintelor :  <<Căpitanul vostru de ieri   >>. În aceiaşi zi, familiarul său, Mihai Antonescu, propunea în scris comandantului Legiunei o nouă formulă de salut : <<Trăiască Legiunea şi Generalul  >> . Un egomaniac ca Generalul, era poate nedrept de a-i cere să înţeleagă neclintita  credinţă către un şef, şi mai greu încă de a-l convinge că aceasta era cea mai bună garanţie a credinţei unei mişcări unite astfel şi cu el.

    Odată ce acţiunea Mişcării silise pe Carol să-i delege puterile ce i le conferise Constituţia din 24 Februarie 1938, Antonescu nu a mai conceput împărţirea acestor puteri cu Mişcarea decât cu condiţia de a fi el şeful ei, ceea ce nu ar fi fost o împărţire. Din capul locului a prevăzut necesitatea eventuală a violenţei pentru a ajunge la acest scop. Semnele acestei intenţii ascunse apăreau din când în când. Astfel, îndată după plecarea lui Carol, a cerut Generalului Coroamă, Comandantul Corpului de armată din bucureşti să declare dacă este gata a trage în legionari, în caz de nevoie. La refuzul lui Coroamă, Antonescu l-a trimis îndată să comande un corp de armată în Moldova.

 O altă întâmplare semnificativă. Puţin după formarea Guvernului Naţional - Legionar, primind o delegaţie de doamne din Craiova, s-a plâns de intransigenţa Mişcării, adăugând :<< Dar nu voi fi un nou Kerenski >>. Aceste cuvinte, aplicate Legiunii, constituiau întregul program al Generalului.
Este drept că au fost câteva clipe în viaţa comună a Mişcării şi a generalului când, la Conducător, s-a putut identifica o spontană pornire spre o înţelegere sinceră cu Mişcarea ; aceasta, în general, când se găsea departe de sfătuitorii săi obişnuiţi.

 Un astfel de moment a fost, de pildă, cel al ceremoniei religioase la Cimitirul Legionar din Predeal ; altul în scurtele ceasuri ale călătoriei noastre spre Roma, presupunând că în aceste momente Generalul nu exercita la maximum remarcabilele sale talente de disimulaţie.

Două elemente însă îi lipseau pentru a se considera în măsură să pună Mişcarea în faţa unui ultimatum sau chiar, renunţând la această formalitate, de a o zdrobi printr-un atac-surpriză : siguranţa de a avea concursul Armatei,  şi siguranţa consimţământului, eventual al cooperării Berlinului. Înţelegerea cu armata, sau în tot cazul cu unele garnizoane, dintre care Bucureştii, a pregătit-o prin schimbări şi permutări în comandamente şi prin mijloace mai subtile, ca de pildă, plata de către stat a tuturor datoriilor ofiţerilor la casa de credit a Armatei.


     Câştigarea adeziunii lui Hitler, la o lovitură împotriva Legiunii, o pregătise deja în timpul vizitei noastre la Berlin. A obţinut-o însă  formal numai în urma vizitei sale la Berghof, din 14 Ianuarie 1941, când Fuhrer-ul i-a comunicat, odată cu intenţie  sa definitivă de a ataca Sovietele, data aproximativă a începerii acestei operaţiuni.

Antonescu îi obiectase că putea garanta cooperarea deplină a României la această intreprindere atâta timp cât nu va fi luat măsuri radicale împotriva Legiunii şi a  <<  spiritului de răzvrătire>>. Care sunt argumentele exacte pe care Antonescu le-a întrebuinţat pentru a convinge pe Hitler, nu putem şti, dar <<episodul Ghica >>  şi << episodul Groza >>, pe care le vom povesti mai pe urmă, sunt o dovadă că, în asemenea împrejurări, Conducătorul nu şovăia înainte niciunei infamii, niciunei înşelătorii.

    Nu şovăia nici în faţa unei crime, avem dreptul să o spunem. Într-adevăr păcatul pe are l-a făptuit în Berchtesgaden, spunând lui Hitler contrariu faţă de tot  ce ştia despre spiritul şi patriotismul Mişcării Legionare , cî legiunea, într-un mod sau într-altul, l-ar stânjeni în cazul unui război de recucerire, pe care fiecare legionar îl dorea din tot sufletul său, era crimă împotriva ţării. Aceasta a dovedit ăncî o datî că patriotismul generalului Antonescu era, înainte de toate, un aspect al ambiţiei sale, iar nu ambiţia un aspect al patriotismului său.
    În această distincţie se găseşte explicaţia comportării şi atitudinii Generalului Antonescu în lunile de colaborare cu Mişcarea, în încercarea de distrugere a ei, în perioada victorioasă a războiului, când a jertfit 70. 000 de vieţi româneşti pentru luarea Odesei, în tot cazul ar fi căzut, cum căzuse Hango la aceeaşi vreme în Finlanda, prin manevrele în curs. Tot aceasta explică cum, în momentele tragice ale înfrângerii şi retragerii, nu a gîsit în el aripile sufleteşti care l-ar fi ridicat deasupra întâmplărilor : nu a eliberat din închisoare pe legionari şi a permis ca autoritatea să-I fie smulsă din mână de către toţi cretinii politici, de toţi slăbănogii şi toţi transfugii.
    Iată povestea nebunei lovituri a chinuitului general, astfel cum am trăit-o împreună cu soţia, cu fiul şi cu camarazii mei, în nespusă durere şi îngrijorare pentru Ţară, dar cu seninătatea celor drepţi, încă odată învinşi, în ceea ce privea soarta noastră.
    La reîntoarcerea mea din Berlin, găsisem un General posomorât, afectând teama unui atentat legionar împotriva persoanei sale, până acolo încât a pus pe Colonelul Elefterescu, Şeful său de cabinet, să buzunărească toate persoanele pe care le primea în audienţă, în afară de membri  guvernului. Criza acută între Mişcare şi general părea să fi trecut. În fond, cred că generalul şi Mihai Antonescu erau mult mai puţin tulburaţi de ceea ce se petrecuse decât membrii legionari ai guvernului.

Scăpaseră amândoi de o grijă : judecata vinovaţilor. În ceea ce privea pe Mihai Antonescu, rolul său principal la Ministerul de Justiţiei, cel de a salva pe asasini, nemaiexistând, se putea consacra în întregime, împreună cu generalul, la manevrele care I-ar fi dat, în sfârşit, fotoliul ministerial pe care îl râvnea cu patimă : cel pe care îl ocupam eu. În strategia proiectatei despărţiri între General şi Mişcare, cucerirea acestui scaun din mâinile legionarilor şi cel al Ministerului de Interne, cu Generalul Petrovicescu, erau două măsuri indispensabile.

    După noaptea Jilavei, Fabricius, în vizitele ce mi le făcea, adopta faţă de cele întâmplate o indiferenţă ironică : <<  Kind ist Kind, und Spiel ist Spiel>>.  Îmi anunţase într-o zi, în toată confidenţa, că momentul se apropia când << Cazacii se vor căi de a fi venit să-şi adape caii în apele Dunării >>. 

Visul meu fiind din primele zile ale ministeriatului meu de a ajunge cu el până în momentul în care aş fi putut chema la mine pe ministrul Sovietelor pentru a-i remite un ultimatum de opt ore, privitor la evacuarea Basarabiei şi Bucovinei, m-am hotărât şi mai ferm să rabd cu inima oţelită toate grosolăniile mici şi mari ale generalului, chiar de calibrul aceleia pe care o voi menţiona în continuare.

    Era vorba de fondurile secrete, de acele fonduri care, pe vremea lui Titulescu, se ridicau la Ministerul de Externe până la suma de 200 milioane de lei pe an. Generalul, în plin Consiliu, după ce întrebase pe toţi miniştri asupra întrebuinţării lor, ajunge la mine. La răspunsul meu : << Nu m-am atins de ele >>, generalul se aplecă spre mine cu un deget ameninţător spune :  << Nu te-ai atins de ele fiindcă te-ai fi ars >>.

Criza finală între General şi mine  a fost provocată, fără să o ştiu la acea vreme, prin rechemarea lui Fabricius şi înlocuirea lui cu Manfred von Killinger, un membru virulent al Partidului Socialist-Naţional. Anunţându-mi această schimbare, Generalul, foarte supărat, m-a întrebat ce ştiam despre ea şi cum mi-o explicam.

 În toată inocenţa i-am răspuns că schimbul nu putea decât să ne mulţumească ; deoarece Mişcarea n-a găsit nici odată în Fabricius un interlocutor foarte înţelegător şi deoarece, la urma urmei, Fabricius era Ministrul Arbitrajului dela Viena. Numai în urmă am aflat că Generalul era convins că schimbul în chestiune fusese rezultatul unor intrigi ale mele la Berlin, săvârşite după plecarea lui din acel oraş.

    După Dl. Hillgruber, Antonescu ar fi povestit lui Fabricus că eu i-aş fi mărturisit că provocasem înlocuirea lui, prin anumite demersuri ce le-aş fi făcut în Berlin. Adevărul este că, la Berlin, nu mă ocupasem niciun moment de persoana  Dlui Fabricus şi că, deci, nu m-am putut lăuda nici odată faţă de Antonescu, sau faţă de oricare altul, cu faptul rechemării lui. Minciuna era, încă odată a lui Antonescu , cu scopul, foarte probabil, de a întreţine antipatia faţă de  Legiune, a lui Fabricius care nu-şi terminase încă  nefastul rol în Bucureşti şi ep a cărui colaborare conta pentru a susţine mai târziu, în Berlin, campania de intrigi ce o conducea împotriva Mişcării.
    Rămân convins că Dl Fabricius, în măsura capacităţilor sale, a încercat să servească în mod leal interesele guvernului său şi că nu a făcut nici odată parte din grupul de diplomaţi germani care au participat la opoziţia subterană împotriva lui Hitler, chiar din primele zile ale Războiului ; în poziţia însă, în care se afla Dsa, nu ar fi putut contribui mai bine şi mai mult la acţiunea acestei opoziţii decât prin rolul pe care l-a jucat în evenimentele care au condus la dispariţia Mişcării Legionare de pe arena politică română, în momentul izbucnirii Războiului din Răsărit, sub guvernarea căreia nici o trădare şi nici o defecţiune nu ar fi fost posibilă. Un guvern legionar ar fi condus războiul până la ultimele consecinţe, cu ferma convingere că o victorie a Rusiei Sovietice însemna sfârşitul regatului Român, ca Stat independent, pentru o întreagă epocă istorică.

    Supărarea generalului se explică uşor. Fabricius îi dăduse  completă satisfacţie tocmai prin antipatia ce o arăta faţă de Legiune şi prin ajutorul ca I-l dădea privitor la intrigile sale contra Mişcării la Berlin. La sosirea unui om al partidului ca Ministru al Reich-ului, Generalul vedea primejdia unor legături mai strânse Mişcare şi legaţia Reichului. Generalul se alarma în zadar, Fabricius a rămas ca girant, la postul său, chiar după sosirea lui Killinger, şi nu a părăsit Bucureştiul decât după ce dăduse Mişcării ultima şi cea mai grea lovitură pe care o mai putea da încă : sabotajul invitaţiei Comandantului la Berchtesgaden. Killinger, din prima zi şi până la << harachirul >> său, din 2 Septembrie 1944, în momentul Marei Trădări, nu a încetat un moment de a ne duşmăni şi de a nega temeiul prevestirilor noastre ; << Ein Legionares Intrigennest >> telegrafia el, ca răspuns unei ultime cereri de informaţii a lui Hitler, în August 1944.

    << Mi-au făcut-o cu Fabricus dar le-am întors-o cu Sturdza>>, spunea generalul lui Vojen, ministrul nostru la Roma, vreo două săptămâni după plecarea mea din minister. Generalul, într-adevăr, se pusese pe treabă. Primisem din partea sa o notă marginală pe o comunicare a Ministerului de Interne, pe un ton foarte sever, relativ la un incident, de altfel fără importanţă, ce avusese loc la Arad între autorităţile române şi ungare. << M-a informat Ministrul meu al Afacerilor Străine despre aceasta ? Nu, nu m-a informat ! >> Generalul o nimerise greşit, căci i-am putut răspunde că informaţia Ministerului de Interne era perimată, că incidentul fusese lichidat, şi că, de altfel, totul se petrecuse în absenţa mea, sub interimatul lui Mihai Antonescu. Generalul nu s-a lăsat şi hârtia mi-a fost retrimisă cu o nouă adnotaţie : <<  S-a îngrijit Dl Sturdza pentru a şti dacă Dl. Mihai Antonescu mă informase asupra acestei afaceri ? Nu, nu s-a îngrijit ! Nu am nevoie de astfel de miniştri >>

    Procedeul era din cele cu care guvernul mă obişnuise în timpul relaţiilor sale cu mine. Spre marea mea surprindere însă, se afla pe acelaşi document o altă interpelare a generalului, scrisă cu largi caractere, cu cerneală roşie :<<  Ce vrea Ministrul meu al Afacerilor Străine, un Război cu Rusia ? >>
    În aceeaşi pomenită conversaţie cu Vojen, generalul îi comunicase că << Dl Sturdza, cu maniera lui forte, era să mă bage într-un Război cu Rusia>>. Cu creionul albastru, sub admonestaţia roşie, fără a mai da nici o explicaţie relativ la afacerea din Arad, am scris << Bine înţeles că doresc un Război cu Rusia>>, am iscălit şi retrimis încă o dată documentul astfel completat Generalului.

    Nici până astăzi nu ştiu la ce se referea Generalul Antonescu, Observaţia relativă la Rusia, pe un document ce se referea la un incident în Ardeal, cădea ca nuca în perete, nu numai din punctul de vedere geografic, dar şi din punctul de vedere al împrejurărilor. Afacerea cu Ostroavele avusese loc cu vreo două luni mai înainte şi fusese lichidată între General şi mine. Nimic nu se întâmplase dela reîntoarcerea mea în ţară, care să legitimeze această ieşire. Gândindu-mă mai bine, am găsit o singură explicaţie posibilă, dar, după cum am spus-o, nici astăzi nu ştiu dacă, este cea adevărată, sau dacă generalul, pur şi simplu, văzând că dăduse greş cu incidentul din vama Arad îşi pierduse minţile.

    Primisem cu vreo zi sau două înainte pe Ministrul sovietic în audienţă. Întrevederea s-a petrecut aşa cum se petrecuseră vreo cinci sau şase altele mai înainte. Fără a da mâna acestor musafiri, îi invitam foarte politicos să se aşeze. Lawrentiew, care venea întovărăşit întotdeauna de un secretar, scotea din buzunar un document şi începea să-l citească pe ruseşte punctând frazele cu indexul pe hârtie. Pe urmă, secretarul îmi citea versiunea în franceză. Procedeul era şi neobişnuit şi obraznic.

 O notă verbală, cu toată denumirea ei, se trimite sau se remite, nu se citeşte. Pentru a marca iregularitatea sistemului, arătam un total dezinteres în timpul citirii pe muscăleşte şi dacă acea citire era prea lungă, răscoleam printre hârtiile care se găseau pe biroul meu, şi găseam una care părea să mă intereseze. La sfârşitul citirii pe franţuzeşte, întrebam pe secretar dacă ministrul său mai avea ceva de spus.

La răspunsul, de obicei negativ, făceam o mică mişcare de a mă scula de pe scaun, pricepută de interlocutorii mei, care plecau lăsând nota, cu traducerea franceză, pe biroul meu. Răspunsul le era trimis după consultarea cu Generalii Aldea şi Constantin, delegaţii noştri la Comisia Ruso-Română din Tighina, însărcinaţi cu lichidarea treburilor tehnice pendinte în urma Evacuării trupelor Româneşti ; în general, era vorba de materialul ce aveam dreptul să-l recuperăm.

    Nimic deosebit nu se petrecuse cu ocazia ultimei mele întrevederi cu reprezentantul sovietic şi dacă ea a fost într-adevăr motivul intempestivei ieşiri a generalului, părea evident că, trecând încă odată peste capul meu şi fără a mă informa ulterior, Generalul primise pe Lawrentiew .

Dându-mi seama că, pentru motive bine determinate, generalul era hotărât de astă dată să aibă un ministru al afacerilor străine care să nu fie legionar, i-am luat-o puţin înainte, şi, într-o scurtă scrisoare, l-am rugat să aleagă între demisia mea şi făgăduinţa din partea lui că, de astăzi înainte, mi se va da voie să conduc afacerile ministerului meu cu libertatea şi cu iniţiativa la care normal aveam drept.

    Singurul meu contact mai mult sau mai puţin direct cu Generalul a fost la sfârşitul lui decembrie, când colonelul Elefterescu mi-a telefonat pentru a mă întreba, din partea generalului, care era decoraţia la care credeam că aveam drept pentru promovările de sfârşit de an. I-am răspuns foarte scurt că-l rugam să mulţumească generalului, dar că nu aveam nevoie de << tinichele>>, răspuns pe care generalul, meticulos, l-a înscris probabil, la pasivul meu, când a fost vorba de socotelile finale.

    Generalul şi Mihai Antonescu fuseseră informaţi de către Fabricius de dorinţa Fuhrerului de a întâlni pe Generalul Antonescu, împreună cu Comandantul Mişcării Legionare, pe Vice-Preşedintele Consiliului de miniştri, Horia sima. Într-o asemenea întâlnire, după toate probabilităţile, s-ar fi spulberat diferitele calomnii şi intrigi îndreptate împotriva Legiunii. Primele roade ale îndepărtării mele dela externe au fost culese aici de către conspiratorii anti-legionari. Într-adevăr când au sosit invitaţiile Fuhrer-ului către general şi către Horia Sima, Fabricius s-a ferit de a comunica direct Comandantului, cum ar fi fost normal să o facă. A remis-o, în schimb, lui Mihai Antonescu care a falsificat-o în mod foarte abil. A afirmat comandantul Mişcării că această invitaţie era rodul insistenţelor generalului, care ar fi cerut ca Horia Sima să fie invitat şi el. Comandantul, care nu putea uita cele ce se cu mine la Berlin, anticamera mea de mai de mai mult de o jumătate de oră pe când Generalul punea ţara şi legiunea la cale cu Hitler şi cu Ribbentrop, a preferat în asemenea condiţii să se abţină, cu atât mai mult cu cât, pe ziua de 15 ianuarie, avea o invitaţie oficială din partea lui Rudolf Hess.
    Numai după ce întrevederea cu Hitler-Antonescu avusese deja loc, Fabricius a exprimat unui grup de legionari părerea de rău că Comandantul Mişcării nu acceptase invitaţia la o întrunire despre care fusese însărcinat în mod special să-l asigure că va fi << o masă rotundă >> , unde fiecare va fi primit cu egală atenţie şi consideraţie.
    Îndată după întoarcerea sa dela întrevederea din Berchtesgaden, care a avut loc pe 14 Ianuarie, generalul a luat două măsuri pregătitoare iminentei sale Lovituri de Stat : îndepărtarea dela ministerul de Interne a generalului Petrovicescu, om drept şi conştiincios, iubit şi respectat de Mişcare.

Pentru lichidarea acestuia s-a prezentat, ca prin minune, pretextul asasinării pe străzile Bucureştiului, de către un supus grec beat sau nebun, a unui ofiţer german. Dacă acest prilej a fost organizat sau nu, şi de către cine, aceasta o putea şti numai Eugen Cristescu, unul din schingiuitorii mişcării legionare, urmaşul lui Moruzov la Serviciul Secret, care funcţiona independent de Siguranţă, condusă de Alexandru Ghica. Ghica, de altfel, a fost şi el înlocuit a doua zi după înlăturarea Generalului Petrovicescu. 

A urmat imediat, în noaptea de 20-21 Ianuarie, destituirea telegrafică a tuturor prefecţilor din ţară şi a şefilor de poliţie, şi înlocuirea lor cu şefi militari locali. Niciun legionar nu putea să uite că fusese sub administraţia prefecţilor militari, numiţi de Carol, că aproape 400 de camarazi, Floarea Tineretului României, fusese măcelărită.  Întrebarea era pe buzele tuturor :  “ Ce vor reîncepe prigoanele şi uciderile ?” Neliniştea se manifestase deja în faţa Preşedenţiei Consiliului. O manifestaţie de simpatie pentru Generalul Petrovicescu, dar care s-a încheiat curtenitor, cu strigătul de : “ Trăiască Generalul Antonescu, Conducătorul României pentru totdeauna !”
    Alarma legionară s-a adeverit foarte întemeiată. Ordine secrete fuseseră date chiar din ziua reîntoarcerii Generalului Antonescu din Berchstesgaden. În zorii zile de 21 Ianuarie, trupele s-au prezentat în faţa prefecturilor şi a altor instituţiuni unde legionarii funcţionau în mod legal, pentru a-i expulza şi pentru a-i înlocui cu aleşii Generalului Antonescu.

În toate părţile, în mod spontan şi instinctiv legionarii  care nu primiseră nici un ordin  nici din partea superiorilor lor administrativi nici  din partea şefilor Mişcării, au rezistat, refuzând să evacueze localurile şi baricadându-se în ele.  Au rezistat, fiindcă credeau, cu o justă presimţire, că acest atac brusc anunţa reînceperea prigoanelor, închisorilor şi asasinatelor, cărora le căzuseră atâta vreme victime, şi de care crezuseră că scăpaseră pentru totdeauna.   
    La Iaşi, unde fiul meu, şeful judeţului local, s-a înţeles fără nici o greutate cu generalul Coroamă, Comandantul Corpului de Armată şi în multe alte judeţe din Moldova şi Transilvania, o ordine perfectă a fost menţinută mulţumită cooperării Armatei şi Legiunii. Dar aceasta nu era ceea ce vroia Generalul Antonescu ; planul lui era de a dovedi Berlinului că mişcarea reprezenta un grav factor de dezordine.

    În consecinţă, la Bucureşti, la Ploieşti şi în alte părţi ale Ţării, nu s-a permis ca lucrurile să se petreacă în linişte. La Bucureşti, din tancurile trimise în primele ceasuri ale dimineţii pentru a forţa evacuarea Prefecturii de Poliţie, s-a deschis imediat focul asupra legionarilor, omorând pe doi dintre ei. Garda legionară a prefecturii a pus imediat mâna pe aceste maşini, liberând fără a-i molesta pe ofiţerii şi soldaţii care trăseseră în ei, dar punând tancurile în poziţia cuvenită pentru a apăra prefectura de o nouă agresiune.

 În câteva ceasuri, toată Capitala luase, cât priveşte Mişcarea, aspectul unei trupe în defensivă. Legionarii s-au fortificat în acele instituţii de Stat, unde funcţionau legalmente, precum şi la sediile lor. Ca martor ocular şi participant la cele ce s-au petrecut, pot afirma că nici în acea zi, şi nici în cele următoare, până când ordinul de a nu mai rezista a fost dat de Comandantul Mişcării şi transmis unităţilor, nu circulau grupe legionare armate pe străzi şi nici un legionar n-a tras în armată.   

Anumite afirmaţii, întovărăşite de fotografii, prezentate după aşa zisa < Rebeliune>> de către oficina de propaganda a Generalului Antonescu, prin care se  încerca a se demonstra că soldaţi români fuseseră omorâţi de legionari, au următoarea origine : un accident întâmplat cu câteva luni mai înainte.   
    Personal m-am unit cu camarazii mei dela Prefectura Judeţului Ilfov, unde soţia mea şi alte doamne legionare, ne-au adus spre miezul nopţii, un coş de merinde. Treceam din când în când pe la Prefectura de Poliţie, vecină pe calea Victoriei, care se găsea sub comanda Prefectului de Poliţie, Comandantul legionar al Bunei Vestiri, Mironovivi.

Dinspre acoperişul edificiului telefoanelor, mitralierele Generalului încercau să măture Calea Victoriei înspre Prefectura poliţiei, cu cele două tancuri  de recuperat, ca ţel…fără multă ispravă însă, dată fiind poziţia lor, destul de prost aleasă, prin înălţimea de la care funcţionau, cu rafale intermitente. Tancurile, în mâna legionarilor, nu ripostau.

De altfel, în toate cele trei zile ale rezistenţei legionare, nici un soldat româna n-a căzut sub gloanţele lor. Când trăgeau, foarte rar, trăgeau în aer, demonstrativ, lipsindu-i pe organizatorii loviturii de orice pretext de represalii; o lipsă însă, pe care propaganda Generalului a înlocuit-o, două zile mai târziu, cu o fotografie a doi soldaţi arşi de explozia unui tanc de benzină, nenorocire atribuită legionarilor. Fotografia, cum s-a dovedit foarte repede, era cea a unui accident ce se întâmplase cu câteva luni mai înainte.

    În noaptea de 21-22 Ianuarie, Cuibul Ion-Vodă, cuibul meu, ne-a chemat la telefon, la Prefectura Judeţului. Lui Emil Popa, care comanda localul Prefecturii, i s-au comunicat următoarele : două camioane încărcate cu ceea ce părea a fi prizonieri, cu gardienii lor au trecut prin faţa cuibului. Legionarii au încercat să-I oprească.

Din camioane au fost ameninţai cu armele şi s-au tras vreo câteva focuri peste capul lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost :”Urmăriţi imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi s-a comunicat rezultatul investigaţilor : s-au găsit vreo treizeci de cadavre, şi mai mulţi răniţi, Evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt ordinele ?, întreabă cuibul. Răspunsul lui popa a fost :”Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi duşi la spitale. Legea ajutorului reciproc!”
    Nici până azi nu se ştie cine au fost asasinii. În cartea sa, Un Chapitre d’Histoire Roumaine, Generalul Chirnoagă ne spune, vorbind de această mişelească faptă:

    “Mişelia a fost imediat pusă pe seama legionarilor, cât despre adevăraţii făptaşi, aceştia nu au fost cunoscuţi nici odată. Atât Guvernul post-legionar, care s-a format, cât şi Comunitatea evreilor din Bucureşti au procedat la anchete minuţioase, care nu au dat însă nici un rezultat. Un astfel de rezultat este însă deja un semn foarte probabil, o indicaţie chiar că legionarii nu aveau nici un amestec. Neputându-se arunca pe spinarea legionarilor, aşa cum era regula, odiosul asasinat a început să-şi piardă din interesul iniţial suscitat. Tot ceea ce se mai putea scoate dintr-o astfel de înscenare era ca ancheta să fie astfel condusă şi apoi abandonată încât bănuielile, îndoielile şi acuzaţiile să cadă totuşi pe Legiune”.

Se ştie însă foarte bine cine este responsabil pentru omorârea celor mai bine de civili paşnici – cifră acreditată de însuşi Serviciul de Informaţii al Generalului, în realitate mult mai mulţi – cea mai mare parte dintre ei nelegionari, ieşiţi pe stradă, când aveau toate motivele să creadă că tulburările se terminaseră, seceraţi mişeleşte şi fără milă, de mitralierele Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, numai pentru a completa astfel tabloul de lupte şi dezordine cu care Antonescu Dorea să-l impresioneze pe Hitler.

Nimeni nu mai pomeneşte astăzi nici de aceste victime, nici de călăi lor. Dar cadavrele celor aproximativ o sută de nenorociţi Evrei (cifră transformată de Sabin Manuilă, fost şef al Institutului Statistic în 8000 (opt mii), într-un interviu acordat unui ziar suedez) sunt << exploatate  >> prin toate monografiile, almanahurile, enciclopediile, inclusiv de către unii pseudo-români, care şi-au amanetat de mult liberul arbitru.

A doua noapte tulburările, mă aflam la Prefectura poliţiei când, pela miezul nopţii, un ofiţer german s-a prezentat lui Mironovici, cu un mesaj din partea generalului von Hansen, Comandantul Trupelor de Instrucţie Germane din România, către Horia Sima. Cu acest ofiţer şi cu Dr. Victor Biriş, am plecat îndată spre domiciliul secret al Comandantului. Mesajul lui Hansen era următorul : “ Fuhrerul face apel la patriotismul Mişcării şi insistă pentru ca liniştea să se restabilească cât mai curând.

Evenimente importante se pregătesc în această parte a europei, ele necesită ordine şi lin işte în  România. Generalul Antonescu este de acord pentru a făgădui că dacă rezistenţa legionară încetează imediat, nici un legionar nu va fi urmărit şi Mişcarea nu va fi trasă la răspundere”.

 Comandantul Mişcării temându-se ( cu drept cuvânt, după cum s-a dovedit ulterior), de o nouă viclenie şi o nouă capcană, a cerut ca ministru Neubacher, însărcinatul de afaceri al Germaniei în acel moment, să vie în persoană pentru a confirma apelul şi mesajul. Fabricius, cu misiunea ce şi-a atribuise terminată, plecase satisfăcut în aceiaşi noapte spre Berlin, întovărăşit de zgomotul mitralierelor Generalului Antonescu; Kilinger nu-şi prezentase încă scrisorile de acreditare. Nuebacer a sosit un sfert de ceas mai pe urmă, aducând cu sine nota adresată Legaţiei din partea Fuhrerului, prin care se ordona Trupelor Germane din România să se pună la dispoziţia lui Antonescu, pentru a înfrânge <<Rebeliunea legionară >>.

Tot Neubacer a confirmat solemnele făgăduieli ale Fuhrerului şi ale Generalului Antonescu ; făgăduieli identice cu acelea ale Comandamentului German di Ţară. Horia Sima   i-a făcut să observe că nu Mişcarea a provocat dezordinele, ci Generalul, şi că Mişcarea este gata nu numai de a înceta rezistenţa, dar de a renunţa la orice rol în viitoarea formaţia politică ce Generalul o are în vedere. Pentru securitatea legionarilor săi însă, înşelaţi de atâtea ori, nu le poate da ordinul de a lăsa armele din mână înainte de un Acord precis cu Generalul.

La această declaraţie, Neubacer a protestat: “Nu, din potrivă, noi avem nevoie de Dvoastră şi dorim o nouă colaborare între mişcare şi Antonescu.” Imediat Horia Sima, împreună cu Neubacer, au redactat ordinul de încetare a rezistenţei, unde, la insistenţa lui Neubacer, s-a menţionat eventualitatea reluării colaborării între mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu. Neubacer şi Comandantul Vasile Iasinschi, ales pentru fermitatea sa, în posesiunea ordinului, au plecat, în consecinţă, imediat spre Preşedenţia Consiliului de Miniştri.

 După o lungă întrevedere cu Generalul, amândoi s-au reîntors cu condiţiile înţelegerii scrise pe o bucată de hârtie, condiţii solemn acceptate de ambele părţi, înaintea diplomatului german şi garantate de el, în ceea ce privea atitudinea ulterioară a Trupelor germene, la care Generalul Antonescu făcuse apel. Mişcarea se angaja să înceteze orice rezistenţă; cerea un răgaz până la orele unsprezece în acea dimineaţă, pentru transmiterea ordinelor în toată Ţara. Radioul, telefoanele, şi telegraful erau puse, în acest scop, la dispoziţia Comandamentului Legionar. Generalul se obliga să renunţe la orice urmărire împotriva legionarilor sau a Mişcării. În conversaţia cu Generalul, se pomenise chiar, ni se spunea, de diferite proiecte relativ la o nouă cooperare între el şi mişcare. “Sub egida mea” fuseseră cuvintele pe care Generalul le-ar fi întrebuinţat.

    Fără a pierde un minut, era pe la 5 dimineaţa, toate măsurile au fost luate de noi pentru transmiterea ordinelor în Capitală şi în Ţară. Împreună cu Biriş, am plecat pentru a porunci şi controla evacuarea celor două Prefecturi, evacuare care era complet încheiată înainte de orele opt dimineaţa. După aceasta, ostenit de două nopţi de veghe şi flămând, m-am întors acasă pentru o baie, un dejun copios şi ceva odihnă.

Aceasta din urmă nu mi-a fost dat să o am; cel puţin nu imediat. Compensată fiind această lipsă, prin şase luni de farniente în închisorile ce mă aşteptau. Cam pe la nouă, în casă fiind Alexandru Randa şi un secretar al Legaţiei Germane, al cărui nume l-am uitat, auzind deodată din Direcţia Palatului şi a Edificiului Telefoanelor, un puternic şi continuu zgomot de mitraliere.

Părăsind pentru moment pe musafirii mei, ies în stradă şi mă cobor până la palat, unde ajung în acelaşi timp cu două howitzere motorizate germane ce se puneau în baterie, cu ţevile spre Palat. Trupa românească bara calea cu armele la picior. Pe un ofiţer răzleţ îl întreb ce se întâmplă. “Ce să fie, Generalul Antonescu care trage din nou în legionari, mi-a răspuns el indignat.

Îmi era imposibil să înţeleg situaţia. În direcţia în care trupele trăgeau în acel moment, dela Palat spre prefectură, nu existau alte centre legionare decât cele două a căror evacuare o controlasem eu însumi cu Biriş. Printr-un înconjur ajung la sediul legionar, unde câţiva camarazi (bine înţeles, sediul nu făcea parte din dispozitivele ce trebuiau să fie evacuate), tot atât de miraţi ca şi mine, se întrebau şi ei, în cine trăgea generalul.

Când m-am reîntors acasă, din Piaţa Victoriei se auzeau alte salve de mitraliere şi lovituri de puşcă răzleţe. Mulţimea pe străzi, o mulţime caracteristică de curioşi, printre care se aflau probabil şi câţiva legionari, dar destui de puţini, pentru a putea spune că eu nu am recunoscut pe nici unul, se oprea mirată şi neliniştită. Secretarului Legaţiei Germane, care nu plecase încă, i-am angajamentul luat de General şi de Autorităţile Diplomatice şi Militare germane din Bucureşti şi i-am exprimat marea mea mirare faţă de participarea Trupelor germane, care nu plecase încă, i-am amintit angajamentul luat de General şi de Autorităţile Diplomatice şi Militare germane din bucureşti şi I-am exprimat marea mea mirare faţă de participarea Trupelor Germane la această nemaiauzită călcare de cuvânt.

 “Veţi pierde pe toţi prietenii Dvoastră”, i-am spus eu.  Cu ironie, dar cu o regretabilă dreptate, el mi-a răspuns : “ Wir brauchen keine Freunde ; wir haben Panzer- Devisionen” (Avem divizii, tancuri, nu ne putem lipsi de prieteni !)
Cred inutil de a explica că scopul acestei cinice înscenări era de a explica în general, şi faţă de germani în particular, neruşinata călcare de cuvânt. Legiunea înşelată căzuse

    CAPITOLUL XXII

    CA PE VREMEA LUI CAROL  

Ceea ce a hotărât momentul tactic ales de Generalul Antonescu pentru a grăbi acţiunea sa împotriva Mişcării legionare, a fost tocmai un contact între şefii ei şi noul  ministru al Reichului, Baronul Manfred von Killinger.

Lovitura trebuia dată înainte de plecarea lui Fabricius; un contact prealabil  Comandamentul Mişcării şi Killinger, presupunând că acesta era animat de sentimente favorabile  sau chiar numai obiective faţă de ea, nu i-ar fi permis Generalului să dea o Lovitură  de Stat, chiar sub ochii noului ministru, şi să pretindă la Berlin că ceea ce se întâmplase fusese o << Rebeliune>> legionară. Strategic vorbind însă, motivul putchului a fost eliminarea Mişcării din guvern şi din Istorie, înainte de începerea Războiului de Recucerire împotriva Sovietelor.
    Nici el nu şi-a dat seama şi puţini îşi dau seama şi acum că această Lovitură de stat şi uşurinţa cu care Reichul Socialist-Naţional s-a aşezat, odată mai mult în România, de partea prigonitorilor unei mişcări naţionale ( o făcuse deja în Slovacia şi în Ungaria), a luat partidelor şi organizaţiilor naţionaliste, în Iugoslavia, prestigiul de care se bucurau, permiţând izbânda loviturii organizată de Generalul Simovici, împreună cu agenţii Serviciilor Secrete Britanice şi Americane, împotriva Principelui Paul şi a politicei lui Stoiadinovici. Aşa s-a ajuns la Războiul din balcani, care a lipsit Operaţiile Militare germano-române, în Rusia, de mei mult de 40 de divizii şi pe Generalul Antonescu de pagina de glorie pe care pe care preferase să o scrie singur.

    Această grabă a generalului mi-a adus distincţiunea de a fi primul arestat dintre foştii să-I miniştri şi dintre camarazii mei din Forul  Mişcării. Petrecusem, în acea amiază, câteva ceasuri în casa Inginerului Protopopescu, discutând situaţia şi speculând asupra celor ce vor urma, când un emisar al lui Mihai Antonescu, o persoană ale cărei simpatii pentru legiune erau cunoscute, a venit într-un automobil al Palatului, cu o invitaţie către unii dintre fruntaşii Mişcării, ca să-l întovărăşim pentru a avea o întâlnire cu personalităţi importante ale grupului antonescian la palat.

Aceiaşi persoană ne-a comunicat, în cel mai mare secret, că într-un Consiliu de război Restrâns se preşedinţia generalului, toate persoanele prezente, afară de una, hotărâseră că Horia sima trebuia  cât mai degrabă prins şi împuşcat. Singura opinie divergentă ar fi fost, ni se spunea, cea  a lui Mihai Antonescu.

    Impresia generală era că ceea ce se căuta era o indicaţie asupra domiciliului actual al Comandantului şi că trimiterea unui automobil regal, fapt absolut unic, precum şi alegerea emisarului, nu aveau alt scop decât să liniştească aprehensiunile noastre. În ideea că, totuşi, ceva folositor ar putea ieşi dintr-o astfel întâlnire, m-am oferit să cercetez această alternativă.

 Doamna Sima, foarte neliniştită pentru soarta soţului ei, a observat însă că eu fiind, dintre toţi cei prezenţi, persoana pe care Generalul o urăşte mai mult, intervenţia mea nu ar putea decât să exacerbeze situaţia. Toţi au fost de acord însă cp o întrevedere pe care Alexandru Randa o orânduise între mine şi Killinger, întrevedere ce trebuia să aibă loc la legaţia Italiei, trecea înainte de toate şi că nu trebuia să risc să fiu arestat, înainte de a avea această ocazie dea expune noului Ministru German faptele din ultimele trei zile, astfel cum se desfăşuraseră în realitate.
    Mai aveam cam un ceas până la ora fixată pentru întâlnirea cu Killinger. Ne-am hotîrât deci, cu soţia mea, să facem o vizită uneia dintre surorile mele. Abia însă ajunsesem şi ne aşezasem împrejurul unei copioase mese de ceai, când casa a fost invadată de un grup de sbiri, conduşi de un căpitan al armatei, care m-a declarat arestat. Poftit şi el să participe la agapa noastră, a declinat politicos invitaţia noastră, dar mi-a îngăduit să-mi termin gustarea liniştit.

Am fost apoi remis de el în mâinile a doi agenţi ai Siguranţei lui Eugen Cristescu, printre care am recunoscut fără multă mirare pe gardianul ce-mi fusese atribuit în primele vremuri ale participării mele la guvernul Naţional - Legionar, o mutră atât de patibulară că-l concediasem chiar din prima zi a apariţiei sale. Nu mă îndoiesc astăzi că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, dacă aş fi urmat pe emisarul în chestiune până la Palat. 

    Introdus în închisoarea militară, într-o celulă de mărimea unei cabine de vagon de dormit, cu două paturi suprapuse, mai puţin confort aferent, trudit de două nopţi fără somn şi de trei zile destul de animate, am adormit imediat, pentru a fi trezit cam pe la mijlocul nopţii prin introducerea unui alt deţinut. M-am întors cu capul la perete, supărat de această întrerupere a odihnei mele.

Aceasta nu a părut să satisfacă pe noul venit, care mă recunoscuse după mărimea ciubotelor mele, şi care a început să mă scuture cu vigoare. În întunericul celulei şi al somnului încep a pricepe că noul tovarăş de celulă era soţia mea. Prin arestarea ei, fără măcar un pretext, şi mai târziu prin aceea a fiului meu, Generalul continua să-şi satisfacă sentimentele sale faţă de mine. Cu lipsa de cavalerism care îl caracteriza, Generalul a menţinut pe soţia mea şase luni într-o închisoare militară, unde toţi, dela deţinuţi la personal, erau bărbaţi.

    Cred, de altfel, că în lunile care au precedat şi urmat Declaraţia de Război Sovietelor, Generalul a trecut printr-o severă criză mintală, foarte aproape de nebunia propriu zisă, încercând şi judecând strâmb mii de tineri, împuşcând în dreapta şi în stânga sute de persoane, trăgând cu turnul în poarte edificiilor industriale, care nu deschideau destul de repede, asasinând încă pe unul dintre fraţii lui Corneliu Codreanu…Cred, tot astfel, că luarea Odesei, astfel cum a fost luată, a fost un efect al aceluiaşi paroxism paranoic.

    A doua zi după întemniţarea noastră, închisoarea a început să se umple cu camarazi şi prieteni : Generalul Petrovicescu, Colonelul Zăvoianu, Mironovici, Alexandru Ghica, profesorul Brăileanu, Radu Gyr şi atâţia alţii. Personalul închisorii, toţi militarii, s-au purtat cu noi cu înţelegerea şi omenia înnăscută în adevăratul Român, autentic produs al satului şi al pământului românesc, teafăr încă de înrâuirea unor autorităţi corupte şi înstrăinate.

 Uşile celulelor se închideau la ceasul nouă, ora reglementară, şi se deschideau o jumătate de oră mai târziu, pentru a permite adunările noastre de fiecare noapte, adunări a căror piesă de rezistenţă era ziarul comic, redactat şi citit de poetul Radu Gyr. Poeziile pe care ni le citea nu erau întotdeauna comice şi câţiva dintre noi – cei ai căror fii suferiseră atâţia ani de chinuri şi de primejdie – au avut lacrimi în ochi când el ne-a citit nepieritoarea poemă. Noi n-am avut tinereţe, zguduitoarea amintire a celor 20 de ani de calvar al Tineretului Român, veşnică palmă pe obrazul veşnicilor noştri bârfitori.

    Ziarele ne-au adus vestea începerii Campaniei Balcanice, a acestor lupte, ostenel şi vitejii inutile a popoarelor care se încăierau la Sudul Dunărei, o campanie care întârzia cu atâtea săptămâni pe aceea pe care o aşteptau cu toţii, cu o fierbinte nerăbdare. O campanie a cărei necesitate, eram cu toţii convinşi, fusese înainte de toate provocată prin vicleana şi stupida lovitură dată tinerei, hotărâtei, şi prestigioasei Românii Naţional - Legionare.
    Aceleaşi ziare ne informau zilnic asupra manevrelor de o  < ştiinţifică >  perfidie şi maniacă persecuţie cu care << Conducătorul >>urmărea discreditarea Mişcării faţă de opinia noastră publică şi mai ales faţă de Guvernul German, în aceste momente în care toate străduinţele sale ar fi trebuit consacrate clădirii unanimităţii sufleteşti a României.

Lui Horia Sima, încă ascuns în Ţară, care, prin Profesorul Găvănescul, într-o solemnă scrisoare, îi propunea Generalului reconstruirea acestei unităţi, şi   <<o completă regăsire  >> Antonescu nu a găsit alt răspuns decât de a dojeni pe bătrânul profesor, senator legionar, pentru contactele sale cu  << răzvrătiţii şi criminalii>>.
    Cu uimire am citi, în momentul începerii Războiului, Darea de samă a unor declaraţii făcute presei de von Ribbentrop, care, pentru a dovedi existenţa unor legături între Mişcarea Legionară şi Comunism, şi deci pentru a legitima acţiunea lui Antonescu, afirmase că legionarul Groza, şeful Corpului Muncitoresc al Mişcării , se refugiase în Rusia sovietică. Groza, al nostru, se afla în acel moment în Germania, nu departe de locul de unde von Ribbentrop îşi făcea declaraţiile, unde ajunsese cu ajutorul Serviciilor Secrete germane din Bucureşti, cu autorizaţia lui von Ribbentrop.

Acel Groza, care într-adevăr dăduse o raită până la Moscova în anii precedenţi, era cu totul altul, era cel pe care Vîşinski, câţiva ani mai târziu, îl va impune regelui Mihai ca prim Ministru. La nevoie, aş putea să admit că von Ribbentrop era de bună credinţă, dar această informaţie mincinoasă nu a putut să-I fie dată decât de către serviciile Generalului Antonescu, mai precis de către Mihai Antonescu, perfect informat ca şi generalul, asupra identităţii celor doi Groza. Henri Prost, tot atât de bine informat, repeta minciuna în cartea sa Destin de la Roumanie.
    Cam în acelaşi timp cu declaraţiile lui von Ribbentrop, citisem în ziare darea de seamă a unui discurs al baronului von Killinger către minoritatea germană din Ardeal, în care Ministrul Reichului declara că Mişcarea se sinucisese atacând armata. În tot timpul detenţiunii mele, găsisem mijlocul de a comunica cu Killinger.

În unul din biletele ce-i trimiteam, i-am explicat cp Groza al nostru  nu era cel care călătorise la Moscova şi că în ceea ce priveşte Legiunea, nu putea fi vorba de sinucidere, deorece sinuciderea implică iniţiativa victimei, iniţiativă, care, în cazul acestei Lovituri de stat, aparţinea generalului. Ne-ar fi fost greu şi mie şi baronului Killinger de a găsi la  acea vremea  calea  pe care trebuia să o aleagă câţiva ani mai târziu pentru a ispăşi partea de răspundere ce o va avea în frauda a cărei victimă fusese guvernul său.

    După cinci luni de aşteptare, în Iunie 1941, a început procesul nostru, al membrilor Guvernului Naţional – Legionar şi a şefilor legionari, prezenţi sau absenţi. Se luase rafinata precauţie de a judeca şi de a condamna mai întâi grupuri de sute de legionari, în procese atât de identice în procedură şi jurisdicţiune, cu cele de pe vremea lui Carol, încât o dare de seamă pe marginea lor, nu mai prezintă nici un interes.

Când a venit rândul nostru, al şefilor acestor soldaţi, nu puteam decât să fim condamnaţi şi noi pentru  o << Rebeliune>>  care nu avusese nici odat[ loc < astfel, întreaga poveste, a procesului nostru, nu ar prezenta nici ea vreun interes deosebit, dacă nu ar fi fost cazul lui Alexandru Ghica.

    Unele din capetele de acuzare susţinute de Colonelul Pion, reprezentantul ministerului public, şi acceptate de  Curtea marţială vor da măsura neruşinatei ei docilităţi la ordinele Preşedinţiei Consiliului, unde se stabileau de fapt aceste capete de acuzare. Unul din noi era acuzat de intenţii incendiare, aceasta pe baza singurului fapt că cumpărase cândva un galon de octan.

Eram cu toţi acuzaţi de a fi introdus clandestin în Ţară, din Germania, 25 sub-mitraliere, arme de o respectabilă putere de foc, în vederea pregătirii <<  rebeliunii>>. La o primă a mea întrebare, dacă aceste sub-mitraliere erau identice cu cele pe care Doamna general Antonescu le distribuise cu propria sa mână într-o ceremonie festuivă, grupului de legionari care formase garda Conducătorului, Colonelul Pion a răspuns afirmativ.

La o a doua mea întrebare, de cum se poate vorbi de arme introduse clandestin, în acest caz, Colonelul ion nu a răspuns nimica şi Preşedintele Curţii a declarat incidentul încheiat. Alexandru Ghica, strănepotul lui Grigore Ghica Voevod, era Şeful Siguranţei Statului.

Cum era foarte natural, Ghica luase măsuri speciale de precauţiune pentru protecţia aliaţilor noştri. Printr-o circulară, ceruse tuturor prefecţilor să I se comunice imediat sosirea Trupelor germane în localităţile sub administraţia lor, în vederea, bine înţeles a măsurilor de securitate ce trebuiau luat. Circulara lui Ghica era un document de rutină.

El ar fi fost vinovat de neglijenţă dacă nu l-ar fi trimis.
 REPETÂND CU NEPĂSĂTOR CINISM MEŞTEŞUGUL ÎNTREBUINŢAT PENTRU A OSÂNDI LA ZECE ANI DE MUNCĂ SILNICĂ, ANTONESCU CERUSE CA PE ACEASTĂ BAZĂ, CHICA SĂ FI ACUZAT DE ÎNALTĂ TRĂDARE.

    Înaltă trădare dacă ar fi fost nu putea să fie decât în beneficiul Sovietelor. În scurt, ideea maestră a generalului era încă odată, ca în cazul Groza, de a demonstra Guvernului German  că existau legături culpabile între Mişcare şi Kremlin. Ideea era a unui nebun. Căci nimeni nu putea crede aceasta, nici despre Ghica nici despre mişcare.

 Ideea era atât de nebună că, în rechizitorul său final,  Colonelul Pion, singurul dintre magistraţii prezenţi care arătase o oarecare ruşine de ceea ce era obligat să facă, a declarat solemn următoarele : “În ceea ce priveşte acuzaţia de înaltă trădare îndreptată împotriva Domnului Ghica, cunoscând înaltul său patriotism şi Patriotismul Mişcării legionare, îmi este imposibil să o susţin”.

    Doi avocaţi ai apărării s-au sculat imediat şi I-au mulţumit lui Pion. În urma declaraţiilor Acuzatorului Public, nici unul dintre acuzatori, bine înţeles, nu s-a mai oprit la această ridicolă acuzare şi nici unul nu s-a mai îngrijit de apărarea lui Ghica pe această chestiune.

    Condamnările nu ni s-au comunicat de Curte, ci ne-au fost citite în închisoare, îndată după sfârşitul procesului : CHICA ERA CONDAMNAT LA 25 ANI MUNCĂ SILNICĂ PENTRU ÎNALTĂ TRĂDARE.
    În timpul ultimelor zile de dezbatere, unul dintre martorii apărării, Ţânţăreanu, un prieten al lui Ghica, s-a întors către el şi înainte ca Preşedintele Curţii să înţeleagă despre ce este vorba şi să-l poată opri, i-a strigat : “Alecule, ţii minte ce ţi-am spus ? Trimite toată arhiva aceasta lui Mihai Antonescu, care ţi-o cere.

Căci de nu, eşti pierdut !” Era vorba de o importanţă arhivă a Lojei Masonice din bucureşti, care fusese remisă, în mâinile lui Ghica şi care refuzase s-o predea Ministrului Justiţiei, înainte de a o prezenta Vice-Preşedintelui Consiliului de Miniştri.

    Ghica se află şi astăzi în închisoare – dacă în aceste momente mai trăieşte. Nici Guvernul Generalului Sănătescu, nici cel al Generalului Rădescu  nu l-au inclus pe lista prizinierilor politici care au fost eliberaţi îndată după  Capitularea de la 23 August 1944. Nici Iuliu maniu, nici ceilalţi şefi de partide şi oameni politici, care ceruseră cu strigăte această eliberare , nu s-au indignat de faptul că legionarii nu erau cuprinşi în ea, pe când toţi comuniştii şi toţi trădătorii erau puşi din nou în circulaţie.

    Dela Închisorile lui Carol la cele ale lui Antonescu, dela Închisorile lui Antonescu la cele ale Capitularzilor şi apoi la temniţele comuniştilor, unde zac şi astăzi, iată răsplata pe care Organizaţia de Stat zisă << românească >> a rezervat-o celor mai buni dintre fii României. Care este << factorul comun al INFAMIEI>> sub toate aceste diferite aspect ?

    CAPITOLUL –XXIII

    PREA TÂRZIU, DOMNILOR !


 După tragedia din 27 Noiembrie 1940, Horia Sima, Comandantul Mişcării, declarase generalului Antonescu că toţi legionarii vinovaţi erau gata să se predea justiţiei, dar că el, în calitate de comandant al Mişcării, cerea, în schimb, ca toţi criminalii din perioada carlistă, printre care toţi cei de la Siguranţa Statului, unde se aflau unii din cei mai fioroşi asasini ai regimului trecut, să fie şi ei aduşi în faţa Tribunalelor Ţării.

 De că să fie daţi în judecată şi pedepsiţi cei care uciseseră pentru a răzbuna moartea a aproape 400 de camarazi de-ai lor nevinovaţi, pe când vinovaţii acestor sălbatice asasinate ar fi mai departe menţinuţi la adăpost ? “ Domnule general, i-a spus Horia Sima, aveţi libertatea să alegeţi ; eu mă voi supune hotărârii Dumneavoastră ; sancţionarea tuturor sau amnistia tuturor “.

    La această propunere categorică, generalul s-a gândit un moment ; în urmă, cu faţa, cel puţin în aparenţă mulţumită, cu glas tare şi strângând mâna lui Sima i-a declarat că alege iertarea tuturor şi că va supune regelui cât mai degrabă Decretul de Amnistie Generală. Mişcarea a îndeplinit complet partea ei de angajament.

Toţi criminalii carlişti, mari sau mici, au fost imediat eliberaţi. Ordinul de a înceta orice urmărire, orice arestare a fost imediat transmis în toată ţara. Din partea Mişcării, nici cei mai fioroşi asasini nu au mai fost supăraţi nici un moment.
     Singura măsură luată de General pentru a se conforma solemnului angajament a fost Decretul  din 8 Decembrie 1940, prin care se punea sfârşit activităţii Comisiei de Anchetă a crimelor Regelui Carol al II-lea. Decretul de amnistie generală nu l-a prezentat Regelui nici odată şi, dat fiind cele ce au urmat, sunt convins că nu a avut niciodată intenţia de a-l prezenta.

Iar când Legiunea a fost redusă la neputinţă prin Lovitura de stat din 21-23 ianuarie 1941, toţi legionarii care ar fi beneficiat de această amnistie, au fost arestaţi, daţi judecăţilor sumare, împuşcaţi tot atât de sumar, sau condamnaţi la zeci de ani de muncă silnică.

    ASTFEL ERA GENERALUL ANTONESCU

    Asasinii carlişti, pe de altă parte, îşi câştigaseră o reabilitare şi o libertate de acţiune definitivă. În închisoarea militară am văzut într-o zi pe celebru Colonel Constantin Dumitru, cel care prezidase la a doua condamnare a lui Corneliu Codreanu, trecând surâzător celulele noastre în revistă, întovărăşit de directorul închisorii, ca de-a lungul unei menagerii.

De altfel, toată lumea carlistă, toată mahalaua politiciană reînviase, ieşise din ascunzişurile sale, grămădindu-se şi gudurându-se împrejurul lui Antonescu, până în momentul când, fără primejdie, au putut proclama pe faţă constanţa adevăratelor ei sentimente, legăturile clandestine ce  le menţinuse cu duşmanii Ţării, şi a putut preda în mâinile acestora pe generalul înşelător şi înşelat deopotrivă.

    Numai o stare de adâncă tulburare mentală poate explica amănunţitele măsuri de răzbunare împotriva tineretului Ţării ( Mişcarea număra ca 500. 000 de membri la acea vreme) pe care Antonescu a găsit vreme să le gândească şi să le execute, în ajunul şi în timpul celui mai crâncen război pe care neamul la purtat vreodată.

Să ne închipuim pe generalul Franco, zdrobind şi măcelărind Falanga, ca măsură pregătitoare a Războiului de recucerire ! Să ne închipuim purtarea pe care ar fi avut-o în acele momente oamenii de Stat ai lui Alexandru Cuza, ai lui Carol I, ai lui Ferdinand, oricare din ei !  da, generalul Antonescu era alienat, cu lungi perioade de aparentă <<  remisiune >> a boalei de care suferea. Dreptatea faţă de memoria lui ne cere să recunoaştem acest fapt.
    Condamnarea mea fusese la cinci ani de închisoare. Dela Închisoarea militară am fost conduşi mai întâi la jilava, unde m-am despărţit de soţia mea, care fusese achitată, şi unde am găsit pe fiul meu, condamnat şi el la şapte ani de temniţă. Din celula sa i-a fost dat, câteva săptămâni mai târziu , condamnat şi el la şapte ani de temniţă. Din celula sa I-a fost dat, câteva săptămâni mai târziu, să audă cântecele voinice ale camarazilor săi, în faţa plutoanelor de execuţie ale nebunului.

    Dela Jilava, cu un tren întreg de deţinuţi, am fost conduşi la Închisoarea din Lugoj. Directorului, al cărui nume l-am uitat, îi închin aici un gând recunoscător. Şi-a dat multă osteneală pentru a arăta deosebirea ce o făcea între deţinuţii legionari şi cei de drept comun, asasini şi hoţi de drumul mare, cu care Antonescu avusese grijă să ne amestece, în vederea viitoarelor sale proiecte, privitor la legionarii deţinuţi.

Celula din închisoarea militară era avantajos înlocuită pentru mine printr-o încăpere odaie, unde camarazii mei se puteau aduna zilnic şi unde, majoritatea lor fiind ardeleni, îmi aduceau parte din bunătăţile trimise de familiile lor din oraş sau din judeţele vecine.
    Cerusem voie să ne deşteptăm cu o jumătate de cea înainte de ora reglementară şi în fiecare dimineaţă, în Capele închisorii, legionarii ascultau în genunchi slujba unui din camarazii preoţi. Nu se  ridicau înainte de a cânta << Cu noi este Dumnezeu  >>. Un cântec care, în alte închisori carliste şi antonesciene, era considerat ca subversiv.

De câteva ori am văzut furişindu-se printre noi, în genunchi şi ei, vreunul din osândiţii de drept comun. Unul din ei, Filip, care îmi fusese atribuit ca ordonanţă, de către directorul închisorii, era un om deosebit de chipeş, cu profil de vultur, de o rară nobleţe şi cu blândeţe şi inteligente gânduri.

Am stat de multe ori lung de vorbă cu el : bietul om omorâse, nu ştiu pe cine şi în ce împrejurări, cu vreo cincisprezece ani mai înainte ; dar sunt convins că ar fi putut să dea, atât lui Antonescu cât şi lui Carol al II-lea sau altora din stăpânii acelor vremuri, folositoare lecţii de resemnare, de purtare şi iertare creştinească.

    În Închisoarea din Lugoj am primit vestea pe care cu toţii o aşteptam de atâta vreme şi cu atâta nerăbdare : Mobilizarea generală şi Declaraţia de război contre Rusiei Sovietice. Însărcinat de camarazii mei, am trimis imediat Generalului Antonescu următoarea telegramă : “ Toţi legionarii din Închisoarea Lugoj stau la ordinele Comandantului Suprem al Oştirei.

Dumnezeu să ne binecuvânteze armele ! “. În timpul celor 24 de ore care au trecut înainte de a primi răspunsul generalului, nu ne îndoiam nici unul că el va fi cel pe care îl doream. Ştiam că din toate închisorile legionare, telegrame identice plecaseră în aceiaşi zi şi optimismul nostru era bazat pe ideea că Antonescu va fi prea fericit de a putea forma cu noi batalioane de asalt speciale şi de a le trimite unde răfuiala era mai dârză, ceea ce doream cu toţii.

 Ne înşelam. Planurile lui Antonescu privitor la participarea legionarilor la război erau deja făcute. For fi trimişi în luptă nu ca o satisfacţie legitimă a dorinţei lor, ci ca o pedeapsă, în batalioane de disciplină, împreună cu criminalii de drept comun.
    Răspunsul lui Antonescu a fost cel pe care numai un suflet de maniac ca al său putea să-l dea : “ PREA TÂRZIU, DOMNILOR.”
    Puţină vreme mai târziu, am aflat, la Legaţia Germană din Sofia, că Hitler insistase ca legionarii să fie eliberaţi şi trimişi pe front şi Antonescu îi făgăduise că ambele dispoziţii vor fi luate. Aici din nou a intervenit o amăgire antonesciană şi demonstraţia uşurinţei cu care autorităţile germane din Bucureţşti şi din Berlin se lăsau amăgite.

Liberarea care a urmat, şi de care am beneficiat şi eu, era atât de limitată încât nu se putea chema decât simbolică, şi toate măsurile au fost luate pentru ca nici un legionar identificat să nu ajungă, pentru moment, pe front.

Când, un an mai târziu, cei din închisori au for  finalamente primişi pe câmpul de bătălie, aceasta s-a întâmplat, după cum am menţionat-o, cu toţi criminalii şi borfaşii. Comandanţii unităţilor de pe front, din proprie iniţiativă, au remediat câte odată aceste infamii. Antonescu nu a încetat nici un moment de a-şi urmări ideea ce la dominat în toate activităţile lui în aceste luni, în aceşti ani decisivi : a despărţi cu totul Mişcarea Legionară, Mişcarea lui Codreanu, de războiul de recucerire, care trebuia să fie numai al său.

    Hotărârea lui Antonescu de a libera condiţionat legionarii care fuseseră condamnaţi la nu mai mult de cinci ani de închisoare fusese atât de bine pregătită şi socotită încă din Închisoarea din Lugoj, în afară de mine, numai doi din cei aproape o sută de deţinuţi legionari au putut beneficia de ea.

Condiţiile erau, unele scrise în decretul de liberare, ca de pildă, de a se prezenta în fiacre săptămână poliţiilor respective, de a nu avea nici o activitate politică sau publicitară, de a nu avea nici un contact cu persoane străine, sub ameninţarea de a fi trimis  în temniţă, pentru restul de condamnare. Dar erau şi alte condiţii nescrise, pe care le-am descoperit la reîntoarcerea mea la Bucureşti.

    Conform unui vechi ordin de mobilizare, unitatea mea era aceiaşi ca aceea din Primul război mondial : Primul Divizion de artilerie călăreaţă. Îndată ce am ajuns acasă, mi-am pus uniforma şi m-am prezentat la Comenduirea Pieţei, pentru a obţine foaia mea de drum şi informaţiile necesare asupra direcţiei de urmat pentru a-mi ajunge bateriile, care după toate probabilităţile, trecuseră deja Prutul.

La Comenduirea Pieţei, am găsit pe Căpitanul Tomiţă, o veche cunoştinţă, fiul unor vecini ai noştri din târgul Ocna, oraşul copilăriei mele. Dela el am aflat că nu sunt mobilizat şi că, în conformitate cu ordinele primite, nici unul din deţinuţii legionari nu este şi nu va fi mobilizat.

    Cunoscând din vechea experienţă libertăţile pe care putea să şi le ia comandanţii de unităţi cu propria lor ordine de bătaie în zona de operaţiuni, am cerut Căpitanului Tomiţă dacă, fără multă zarvă, nu ar putea totuşi să-mi dea din greşeală o foaie de drum şi să-mi comunice verbal locul unde se află unitatea mea.

După o scurtă reflexiune, mi-a răspuns că riscul era prea mare pentru el şi cp, de altfel, de continuam să mă plimb în uniformă pe străzile Bucureştiului voi sfârşi prin a fi arestat ; ceea ce ar fi însemnat pentru mine reîntoarcerea în temniţă pentru cinci ani…dacă nu cumva un proces de spionaj !

    În acea seară mă aflam, cu soţia, în casa Doamnei Ionică, văduva Inginerului Ionică, executat de două ori de către Colonelul Bratu, Prefectul Militar al Braşovului, când casa a fost subtil invadată de  zbirii poliţiei lui Antonescu, care pretindeau că de pe acoperişul ei se făceau semnale luminoase suspecte, ce serveau probabil de orientare aviaţiei inamice.

După un simulacru de cercetare, misiunea lor de persecuţie de discreditare îndeplinită, agenţii s-au retras. Generalul se gândea la toate : Doamna ionică avea în acea seară câţiva ofiţeri germani ca oaspeţi. Ei însă nu au părut impresionaţi, aşa cum Antonescu ar fi dorit-o, şi unul dintre ei a exprimat sentimentele tuturor cu un singur cuvânt : Schweine !

     Hotărârea mea a fost luată foarte repede  : voi părăsi ţara înainte de termenul de o săptămână şi obligaţia de a mă prezenta poliţiei antonesciene. Voi face tot posibilul pentru a ajunge în Finlanda, unde, nu mă îndoiam că mareşalul Manerheim, o veche cunoştinţă, nu va face nici o dificultate pentru a mă accepta în armata sa. În ultima zi a aşa zisei <<  rebeliuni, cu puţine ceasuri înainte de arestarea mea, mi se oferise din partea germană să mă scoată din ţară.

Declinasem oferta, fiindcă la acea vreme preferam să fiu chiar arestat decât să părăsesc România. Aş fi putut să mă folosesc de această propunere în noile împrejurări ; n-am vrut însă să o fac, dat fiind ceea ce aflasem despre condiţiile şi restricţiile la acre fuseseră supuşi camarazii mei din Germania. Am preferat să nu datorez nimănui evadarea mea : am cumpărat-o.
    O noapte cu lună plină, la începutul lui Iulie 1941, de o nespusă frumuseţe, privită cu soţia mea din pridvorul casei noastre din Strada Umbrei, a fost ultima pe care am petrecut-o în ţara mea, lăsând încă pentru lungi luni pe fiul meu în închisorile “ Conducătoulu.” 

Drumul dela Bucureşti la Giurgiu l-am făcut în lada dinapoi a unui mic automobil. Profesionistul care avea răspunderea acestei intreprinderi, văzând nedumerirea mea la exiguitatea încăperii ce-mi era oferită, m-a liniştit cu următoarele cuvinte: “ Dacă mă credeţi, Domnule, săptămâna trecută au încăput aicea doi tineri, aproape tot atât de înalţi ca şi Dumneavoastră.”

    Cu capul pe perină, am adormit foarte repede pentru a fi trezit de zgomotul treceerii automobilului peste scândurile podului pe care geniştii noştri îl aruncaseră peste Dunăre, pentru oştirile germane. La Rusciuc mă aştepta tânărul Caraiani, trimis de camarazii noştri, ajunşi înainte de mine la Sofia. Apusese soarele ; cu tânărul meu prieten ne—am uita lung peste apele Dunării, prin uşorii aburi ai înserării, la pământul Ţării noastre, pe care nici el şi nici eu nu l-am mai văzut de atunci.

    În Sofia am stat aproape o lună aşteptând autorizaţia cerută lui von Ribbentrop, prin Legaţia germană, de a trece peste teritoriul Reichului cu garanţia de a nu fi internat sau oprit. Învoirea şi garanţia mi-au fost, în sfârşit, date cu singura condiţie de a nu încerca să mă pun în contact cu legionarii care erau deja în Germania.
În drum spre Viena, am fost opriţi şi transbordaţi la Podul peste morava, dinamitat de Partizanii Iugoslavi. Începuse pentru nenorocita ţară războiul inutil care, după minuni de vitejie şi sîngeroase pierderi, trebuia să conducă pe Generalul Mihailovici şi ep cetnici lui la abatoarele lui Iosip Broz- Titio, care erau, în acelaşi timp, şi abatoarele lui Chirchill şi Roosevelt.
    În berlin, ca prin minune, mă întâlnesc la un colţ de stradă cu Constantin Stoicănescu. Fără de a-mi călca cuvântul, am putut avea veşti dela Comandant şi dela câteva sute de legionari care se aflau împrejurul lui. Toţi ceruseră trimiterea lor pe front : ca şi celor din închisorile româneşti, li se negase această legitimă satisfacţie... fără îndoială, la cererea lui Antonescu.
    Stroicănescu mi-a cerut, cu insistenţă, să încerc a obţine în Finlanda ceea ce nu s-a putut obţine în Germania ; formarea unei unităţi voluntare de români. Mareşalul Mannerheim , care comandase o divizie pe frontul românesc în Primul Război, fusese salvat – după câte îmi povestise – de captură sau de mai rău, într-o luptă de surprindere, de către un pluton de călăraşi români, astfel că păstrase soldatului nostru cea mai mare admiraţie. Nădejdea nu era deci puţină ca el să primească propunerea mea, dacă aş fi avut prilejul să i-o fac.
 
  La 7  August 1941 eram în copenhaga, găzduit pentru cele câteva zile necesare în vederea îndeplinirii formalităţilor trecerii în Finlanda la, Legaţia italiană, în casa prietenului meu, Ministrul Sappupo. La scurtă vreme, Ministrul Finlandei îmi comunică că cererea mea, transmisă la Helsingfors, a fost primită cu plăcere.

Am terminat repede pregătirile mele şi cumpărăturile în vederea iernei finlandeze, care nu mai era chiar aşa departe. După două zile de aşteptare, Legaţia Finşandeză îmi înapoia paşaportul meu nevizat, cu informaţia că, după o oarecare refelexiune, Guvernul Finlandez, mulşumindu-mi pentru simpatia ce.o arătasem cauzei Finllandei, a găsit că nu-I va fi posibil să întrebuinţeze servicile mele.

    Radioul din Helsingfors avusese nenorocita idee de a anunţa, înaintea faptului, înrolarea mea în Armata Finlandeză. Bucureştiul intervenise la Berlin, Berlinul intervenise la Helingforst. Conducătorului nebun, dar lucid, nu-i scăpa nimic.

Continuare:

Apasă aici