HAIDUCII DOBROGEI - 1

Nicolae Ciolacu aparține ramurii macedonene a neamului românesc, pentru care simplul fapt de a trăi a însemnat întotdeauna a lupta.

 Într-o asemenea condiție nu mai lupți pentru viață, ci pentru supraviețuire.

Continuare:

Apasă aici 

MIHAIL STURDZA - ROMÂNIA ŞI SFÂRŞITUL EUROPEI - 1

CRONOLOGIE ANALITICĂ

                PARTEA I
                1917

MARTIE, 12-16      Prinţul Gheorghe Lvov este numit Şef al Guvernului Provizoriu. Alexandru Kerensky este Ministrul Justiţiei. Ţarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, marele Duce Mihail. La rândul lui acesta abdică în favoarea Guvernului Provizoriu.

APRILIE, 17    Lenin, Zinoviev, Lunacharski şi alţi bolşevici, mulţi dintre ei venind de la New-York, sosesc las Petrograd unde Troţky şi bolşevicii săi se stabiliseră dinainte.

MAI, 16        Kerensky este numit Ministru de Război. Începe imediat dezintegrarea sistematică a Armatei  ruseşti, cu faimosul Pricaz nr 1.

IULIE, 16-18    Bolşevicii dezlănţuiesc o acţiune prematură pentru a lua puterea la Petrograd.

IULIE, 20    Prinţul Lvov demisionează. Kerensky ajunge prim Ministru.
SEPTEMBRIE, 8-14    Kerensky împiedică pe  generalul Kornilov ajunge prim Ministru ; arestează şi apoi eliberează pe Trozky şi pe alţi bolşevici.

NOIEMBRIE, 6        (Stil vechi, 24 Oct.) Revoluţia Bolşevică. Kerensky fuge în Finlanda şi de acolo la Paris. Unsprezece ani mai târziu soseşte la New-York, unde Guvernatorul lehman îl convinge cu argumente irezistibile, chiar din ziua sosirii să renunţe la orice idee de a organiza o campanie împotriva Guvernului Sovietic.

NOIMEBRIE, 7    Guvern nou la Petrograd, prezidat de lenin. Trozky la Comisariatul pentru Afacerile Externe, Stalin, Comisar pentru Minorităţi. Guvernu ia numele de Consiliul Comisarilor poporului. Trupe ruseşti în România ;în plină anarhie, ele cutreieră ţara, ameninţând iaşii, pe atunci sediul Guvernului. Trupele noastre le dezarmează şi le resping. Lupte în Basarabia.
                1918

 Iulie, 1-5        În România în pădurea Dobrina (Iaşi) tânărul Corneliu Codreanu organizează primele Grupuri de rezistenţă împotriva Trupelor Ruseşti bolşevizate.

Iulie, 16-17        Asasinarea sălbatică a Ţarului  Niclolae şi a familiei Imperiale.

                1919

Ianuarie, 7        Preşedintele Wilson îl însărcinează pe William H. Buckler, un intrigant de pe lângă Ambasada Statelor Unite de la Londra, să plece “cât mai degrabă la Stockholm” ca să se întâlnească cu reprezentanţii Guvenului Bolşevic.

Ianuarie, 14,15, 16    Buckler conferenţiază cu mahim Litvinov la Stockholm.

Ianuarie, 21        Wilson prezintă Raportul lui Tuckler Conferinţa celor Cinci mari puteri, la Paris. “ Atitudinea conciliatorie a Sovietelor este indiscutabilă”, scria Buckler. Mai departe : “ o înţelegere cu Rusia poate avea loc imediat, evitând cuceriri şi politicărie şi reintroducând condiţiile normale ca principiu dezinfectant împotriva bolşevismului”

Februarie, 22        William C. Bullitt, însoţit de ziaristul radical Lincol Steffens, părăseşte Parisul pentru a se întâlni în Rusia cu  şefii bolşevici.

Martie, 10        Bullitt soseşte la petrograd, şi este însoţit la moscova de Grigore Cicerin şi maxim Litvinov.

Martie, 14        Lenin prezintă lui Bullitt un plan de pace redactat de Litvinov.

MAI, 4        Generalul slovac Milan R. Stefanik moare într-un accident miserios de aviaţia lângă bratislava. Cehul Beneş îl înlocuieşte nu numai în istoria Cehoslovaciei, dar şi a Europei.

August, 4        Trupele române ocupă Budapesta, în ciuda opoziţiei Consiliului Suprem ( al Aliaţilor Occidentali). După două săptămâni de luptă cu bestia roşie, Armata română elibereazî Ungaria de teroarea comunistă a lui Bela Kuhn.

                1920

Ianuarie, 14    Generalul francez Maurice Janin, Comandantul trupelor Aliate din Siberia, ordonă Legiunei Cehoslovace să-l aresteze pe Amiralul Kolceak, Şef al rezistenţei Naţionale Anti-bolşevice din toată Rusia, şi să-l predea Centrului Bolşevic de la Irkuţk. În schimb cehoslovacii vor primi o treime din Tezaurul Imperial Rus, care rămăsese sub controlul lui Kolceak. Partea aceasta a Tezaurului Ţarist va fi prima rezervă a Statului nou inventat, Cehoslovacia, unde 7 milioane de cehi vor domina pe opt milioane de alte naţionalităţi.

Februarie, 7     Amiralul Kolceak şi Primul său Ministru sunt asasinaţi. Generalul Janin nu a fost niciodată acuzat, dat în judecată sau dojenit pentru trădarea Şefului Rezistenţei naţionale Ruseşti şi vânzarea lui bandelor bolşevice.

Februarie, 11    La Iaşi Codreanu şi şeful muncitoresc C. Pancu, eliberează cu forţa p fabrică ocupată de comunişti.

Aprilie, 25        Începe Războiul între Polonia şi Rusia Sovietică.

Septembrie, 30    În România Codreanu şi camarazii lui împiedică pe Rectorul Universităţii din Iaşi să deschidă cursurile academice fără tradiţionala slujbă religioasă.

Octombrie, 5     Moscova cere un armistiţiu.
Octombrie, 12    Tratat de pace preliminar semnat de Polonia şi Rusia, la Riga.


                1921

Martie, 3        România şi Polonia semnează un Tratat de Alianţă, singura garanţie internaţională pe care noi am avut-o vreodată împotriva ameninţării sovietice.

Martie, 18    Tratatul definitiv semnat la Riga. Frontiera ruso-polonă este definită cu precizie.

Martie- Iunie    Negocierea şi semnarea Micei Înţelegeri, între românia, Iugoslavia şi Cehoslovacia, tratat limitat la controlul aspiraţiilor iredentiste ale Ungariei. Masaryik şi Beneş se opun cu încăpăţânare la formarea unei coaliţii mai întinse ; o astfel de coaliţie fusese propusă de România, ca o garanţie în faţa ambiţiilor teritoriale, şi mesianice ale Sovietelor. Cehoslovacia este singura beneficiară a Micei Înţelegeri, România şi Iugoslavia fiind, şi aşa, fiecare în parte mai puternică decât Ungaria. Guvernul de la Praga a refuzat întotdeauna să garanteze, şi nici măcar să recunoască, graniţele Rusiei Sovietice cu vecinii ei.
  
Martie –Iunie    Marea Britanie şi Franţa recunosc “de facto “ Guvernul Sovietic ca  guvern legitim al Rusiei. (se iniţiază, sub controlul “ Forţelor Anonime”, alianţa nefastă între Puterile Occidentale şi Uniunea sovietică, care va duce la al Doilea Război Mondial şi la consecinţele sale fatale.   


                1922


Aprilie, 6        Delegaţia sovietică condusă de Grigore Cicerin soseşte la geneva şi se întâlneşte cu delegaţiile Engleză, Franceză, a statelor Unite, Italiană şi germană.

Aprilie, 10        Începe Conferinţa de la geneva cu participarea Uniunii Sovietice.

Aprilie, 15        Au loc negocieri secrete între Germania şi Uniunea Sovietică. Acestea începe la orele două după masă, la Rapallo, localitate situată la câţiva kilometri de Geneva.


Aprilie, 16        Semnarea tratatului de la Rapallo între  Germania şi uniunea Sovietică surprinde toată lumea. “ O bombă pe cerul Conferinţei. Va răsturna lumea, a spus Ambasadorul statelor Unite, Richard Washburn Child. Aşa s-a întâmplat 17 ani mai târziu.

Mai, 19        Conferinţa de la geneva se termină cu un fiasco, datorită insistenţelor Franţei ca Rusia să recunoască datoriile contractate de Rusia ţaristă.

Octombrie, 15     Încoronarea la Alba Iulia, a regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, în acelaşi oraş unde, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazul fusese proclamat Suveran al tuturor Românilor.

                    1923

Martie 4        Înfiinţarea Ligei Apărării naţionale şi Cretine de către Profesorul A. C. Cuza şi studentul Corneliu Codreanu.

Martie, 24        Codreanu este arestat pentru prima oară de către guvernul liberal.

Noimebrie, 8-11    Putsch-ul Hitler-Ludendorff la Munchen.

                 1924

Aprilie, 2        La insistenţa aliatului nostru francez se rup negocierile româno-franceze, care începuseră la Viena, cu o săptămână înainte.

Mai, 31        Codreanu este arestat din nou, cu alţi cincizeci de studenţi, băieţi şi fete. Începe teroarea lui Manciu sub un guvern liberal. În închisoare, studenţii au fost supuşi celor mai mari chinuri şi umilinţe. Sunt eliberaţi după intervenţia unui grup de  profesori universitari şi cetăţeni importanţi. Manciu, Prefectul Poliţiei din iaşi, precum şi alţi călăi-funcţionari, de sub ordinele lui, sunt înaintaţi şi decoraţi de guvern.

Octombrie, 25     În apărare legitimă Codreanul îl împuşcă pe Manciu.

Octombrie, 28    Urmărind exemplul Angliei (Februarie), Franţa recunoaşte “ de jure” Uniunea Sovietică. România şi Iugoslavia refuză să urmeze exemplul Franţei.

                1925

Ianuarie, 5     Manifestaţii de simpatie pentru Corneliu Codreanu în toată Ţara. În speranţa de a găsi un tribunal slugarnic şi corupt, Guvernul liberal transferă procesul din Iaşi la Focşani.

Mai, 15-20        Manifestaţiile de simpatie pentru  Corneli Codreanu devin din ce în ce mai numeroase.  Cuprins de panică şi simţind că magistraţii Ţării vor refuza să judece strâmb. Guvernul Liberal transferă încă o dată Procesul lui Codreanu, de data aceasta la Turnu Severin.

Mai, 26        Corneliu Codreanu este achitat de Tribunalul din Turnu Severin. Manifestaţii de simpatie şi entuziasm naţional românesc în toată Ţara.

Decembrie, 1    Semnarea tratatului de la Locarno, între Franţa, Marea Britanie, Italia şi Belgia.


                1926

Ianuarie, 20        Consecinţă a scandaloasei sale purtări, prinţului Carol al României I se anulează drepturile sale de moştenirea Tronului. Fiul lui Principele Mihai, este proclamat Moştenitor de către Parlament.

Aprilie, 24        Semnarea Tratatului de prietenie şi neutralitate între Germania şi Rusia sovietică. Este o completare a tratatului l de la Rapallo, din 1922.

Septembrie, 8         Germania este admisă la Liga Naţiunilor. Obţine un loc permanent în Consiliu.

                    1927

Mai, 26        Ruptură temporară a relaţiilor diplomatice între Marea Britanie şi Rusia Sovietică, datorită agitaţiilor bolşevice pe pământ englez.

Iunie, 24        Înfiinţarea legiunii Arhanghelul Mihail.

August, 21        Congresul Partidului Socialist - naţional la Nurenberg. Defilează Trupele de Asalt.

NOIEMBRIE, 30    O delegaţie sovietică soseşte la geneva, în vederea participării la lucrările pregătitoare ale Comisiei pentru dezarmare.

                    1928

August, 27     Se semnează Pactul Kellog-Briand, la Paris. Rusia va adera şi ea, la 8 Septembrie. Se renunţă la războaiele de agresiune. Nu se prevăd sancţiuni.

Noiembrie, 25        Manifestaţie comunistă la Bucureşti.

                    1929

Februarie, 9    La Moscova se semnează  Protocolul Litvinov, între Rusia  Sovietică, Polonia, România, Letonia şi Estonia. Prin acest act se actualiza pactul Kellog-Briand între cele cinci ţări. În ziua următoare, un articol în Pravda aminteşte reprezentantului român că U. R. S. S. nu renunţă întru nimic la pretenţiile asupra Basarabiei.

Aprilie, 7        Manifestaţii comuniste la timişoara. Şapte morţi.

August, 17    Manifestaţii comuniste la Lupeni : 25 de morţi.
Octombrie, 7    Moare Gheorghe Buzdugan, cea mai importantă personalitate din Regenţă.

Decembrie, 15-25    Au loc două importante manifestaţii legionar la Brăneşti şi Lugoj. Intervenţie ilegală a autorităţilor. Mişcarea capătă în fiecare zi proporţii tot mai mari. Din ce în ce mai mulţi muncitori intră în Legiune.

                1930   

 Ianuarie, 20- Martie 25    Intensificarea activităţilor legionare cu caracter anti-comunist. La Cahul 20.000 de ţărani să-l asculte pe Codreanu. La 25 martie, la Bucureşti are loc o manifestaţie anti-comunistă.

Iunie, 6        Carol se întoarce în România cu Magda Lupescu. Trădează toate promisiunile făcute în exil celor care-l susţineau (între alţii autorul acestei cărţi), refuză să reia viaţa conjugală cu Prinţesa elena şi s-o proclame regină. Începe să trăiască în concubinaj public cu Lupeasca !

Iunie, 20        Codreanu înfiinţează o nouă organizaţie pentru a apăra românia de comunism sub toate formele lui, atât pe frontul interior cât şi împotriva imperialismului sovietic internaţional. Noua organizaţie  se cheamă Garda de Fier, care se va identifica cu Mişcarea Legionară.

Iunie, 25        Codreanu este din nou arestat, în timpul  guvernării naţional-ţărăniste. Acuzaţiile sunt false, şi cum încă existau judecători independenţi în acea vreme, a fost achitat după două luni de puşcărie.

Noiembrie, 14    Manifestaţii comuniste la Bucureşti.

PARTEA A II-A

                1931

Ianuarie, 11    Mişcarea legionară este dizolvată pentru prima oară, de către Guvernul Naţional-Ţărănesc. Arestări în masă şi persecuţii. Din nou acuzaţii false. Dar corupţia lui Carol nu pătrunsese încă în corpul judecătoresc şi toţi legionarii sunt achitaţi.

Aprilie, 18        Regele Carol formează un guvern Iorga- Argetoianu.

Iunie, 1        Noi alegeri. Codreanu este ales deputat.

Decembrie, 3     Discursul lui Codreanu în Parlament. Punctele esenţiale ale politicei Legionare : Dumnezeu, patrie, rege, proprietate privată, luptă fără încetare împotriva comunismului.

                1932

Martie-Aprilie    Negocieri româno –sovietice la Riga, pentru un pact de neagresiune. Guvernul francez a cerut aliaţilor săi, România şi Polonia, să încerce să ajungă la încheierea unui pact de neagresiune cu vecinul sovietic, cu scopul de a înlesni alianţa militară cu Rusia Sovietică ; acest scop era împărtăşit de Beneş şi de Titulescu.

Negocierile sunt întrerupte de către negociatorul român când, în momentul de a semna textul asupra căruia căzuseră de acord, delegatul sovietic pretinde să introducă o clauză implicând legitimitatea pretenţiilor ruseşti asupra unei părţi a teritoriului nostru. Franţa, intermediarul, făgăduind solemn că Sovietele NU vor ridica pretenţii teritoriale.

Martie, 13        Alegeri prezidenţiale în Germania. Hitler obţine 30 % din voturi. Preşedintele von Hindenburg pierde majoritatea absolută.

Martie, 15        Mişcarea Legionară este dizolvată pentru a doua oară, de către guvernul Iorga-Argetoianu. Măsurile cele mai arbitrare şi neconstituţionale sunt luate împotriva legionarilor. Arestări în masă, bătăi, schingiuiri.

Arilie, 10        Hindenburg este reales, dar Hitler obţine de data aceasta 26,8 % din voturi.

MAI, 6        Asasinarea preşedintelui Paul Doumer al Franţei, de către doctorul Gorgoulov, un emigrant rus.

Mai, 31        Guvernul Iorga-Argetoianu demisionează. Este înlocuit cu un guvern naţional-ţărănesc condus de Alexandru Vaida Voievod.
Iulie, 31        Alegeri legislative în Germania. Socialiştii-Naţionali ai lui Hitler câştigă 230 de scaune, Socialiştii 133, Centru 97 şi Comuniştii 89.

Septembrie, 12    Parlamentul Germaniei (Reichstag) este dizolvat.

Octombrie, 10    Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine, convoacă pe reprezentanţii diplomatici francez şi polonez, le mulţumeşte pentru sprijinul guvernelor lor în timpul negocierilor de la Riga, dar cere acestor guverne să negocieze tratatele lor cu Rusia Sovietică independent de poziţia României faţă de moscova. Consecinţa : atât Franţa cât şi Polonia vor semna, înainte de 1933, Tratatele de neagresiune cu Moscova. Frontierele noastre răsăritene rămân astfel nerecunoscute de către Rusia Sovietică

                1933

Ianuarie, 23     Cuvântarea lui Molotov prin care anunţă încheierea pactelor de neagresiune cu toţi vecinii Rusiei Sovietice, afară de România. Tratatul de neagresiune franco – sovietic e ratificat o lună mai târziu.

Ianuarie, 30        Hitler este numit Preşedintele Guvernului German.

Iunie, 7        La Roma, cele patru mari puteri, Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania semnează Pactul Cuadripartit de garanţie, propus de Musolini, o reînnoire a Pactului de la Locarno. De data aceasta singurul Parlament care nu ratifică pactul este cel francez, în cadrul căruia, partizanii alianţei militare cu Uniunea Sovietelor şi-au impus punctul de vedere. Prin urmare, acest pact nu a devenit niciodată efectiv.

Iulie, 4         Se semnează la Londra Pactul de Definiţie a Agresorului între Rusia Sovietică, toţi  vecinii ei precum şi alte ţări. România participă. Titulescu pretinde că acest Pact substituie Pactul de neagresiune, ce nu se semnase la Riga, din cauza pretenţiilor neruşinate ale Sovietelor asupra teritoriului nostru. Afirmaţia lui Titulescu nu corespunde adevărului. Pactul de definiţia a Agresorului, semnat la Londra, NU implică, în nici un fel, recunoaşterea din partea Sovietelor a Nistrului ca graniţă.

Iulie, 10        În  cadrul unui Guvern Naţional - Ţărănesc, Armand Călinescu îşi începe Prima prigoană împotriva Mişcării Legionare.

Octombrie, 10        Franklin Delano Roosevelt trimite o scrisoare lui Mihail Kalinin, propunând stabilirea relaţiilor diplomatice între Statele Unite şi Uniunea Sovietelor.

Noiembrie, 13    Întrevedere Hitler –Lipsky. Hitler îi spune lui Lipsky : “ Un război ar aduce comunismul în Europa. Polonia se află în prima linie în lupta împotriva Asiei. Distrugerea Poloniei ar fi o nenorocire universală…Toate guvernele europene ar trebui să recunoască poziţia Poloniei…”

Noiembrie, 14     Şeful partidului Liberal, Ion Duca, formează guvernul.

Noiembrie, 16     Roosevelt recunoaşte Guvernul Sovietic ca guvern legitim al Rusiei.

Decembrie, 10     Pentru a împiedica Mişcarea legionară să participe la alegeri, Ion Duca, şeful Guvernului, presat de Guvernul Francez şi de Titulescu, dizolvă Mişcarea pentru a treia oară. Începe cea mai aspră prigoană de până atunci împotriva Mişcării. Mai mult de 20.000 de legionari sunt arestaţi. Cinci dintre ei sunt asasinaţi de Poliţia lui Duca. Sute sunt schingiuiţi şi bătuţi. Un val de indignare cuprinde Ţara.

Decembrie, 20    Guvernul Duca câştigă alegerile. (!)

 Decembrie, 23    Duca este împuşcat de trei legionari care, în mod cavaleresc, se predau imediat Poliţiei.

                1934

Ianuarie, 26        Germania şi Polonia semnează un Pact de Neagresiune pe zece ani
Februarie, 9     Semnarea pactului Balcanic între Iugoslavia, Grecia, Turcia şi România. Pactul nu are nici o semnificaţie pentru România, care nu este o ţară balcanică. Este vorba de încă una din invenţiile lui Titulescu, destinată să devieze atenţia şi neliniştea provocată în România de politică pro-Sovietică şi anti-Poloneză.

Aprilie, 4        Tribunalul Militar însărcinat să-l judece pe Codreanu    şi pe toţi şefii legionari, îl achită de orice acuzaţie. Numai asasinii lui Duca sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
       
Iunie, 9        Triumful lui Titulescu : se reiau relaţiile diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. Graniţa noastră de la răsărit continuă să nu fie recunoscută de Sovietice.

August, 2        Moare Mareşalul Paul von Hindemburg. Hitler devine Fuhrer Cancelar şi Comandant Şef al Armatei germane. ( Reichswehr)

Septembrie, 13     Polonia denunţă Convenţia referitoare la Minorităţi, stabilită la Versailles şi garantată de Liga naţiunilor. Germania, interesată direct, preferă să nu protesteze.

Octombrie, 9        Regele Alexandru al Iugoslaviei şi Ministrul Afacerilor Străine francez Jean Barthou, sunt asasinaţi la Marsilia.

Octombrie, 22        Mareşalul H. Goering, vorbind în numele lui Hitler, expune pentru prima oară Ministru nostru la Berlin, Petrescu-Comnen, oferta Germaniei către România : Garanţia tuturor graniţelor noastre inclusiv cele cu Uniunea Sovietelor şi cu Ungaria. Reînarmarea completă, cu cele mai moderne arme, a Armatei Române. Germania nu cere României să-şi părăsească alianţele.

 Singurul lucru pe care ea ni-l cere este asigurarea că  ne vom opune oricărei încercări a trupelor Sovietice de trecere peste teritoriul nostru. Titulescu, care promisese deja prietenilor săi francezi şi cehoslovaci că Trupele Sovietice vor putea trece peste teritoriul nostru, în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui Petrescu-Comnen. Încearcă să menţină Ministerul nostru al Afacerilor Străine şi Guvernul în ignoranţă faţă de oferta germană, până în momentul în care printr-un “fait accompli” pe teren diplomatic, i-ar fi devenit imposibil României să ia în consideraţie propunerea germană.

Noiembrie, 20     Informat de către mine, despre Trădarea lui Titulescu, Gheorghe Brătianu (Şeful Partidului Liberal Dizident) pleacă la Berlin şi are o întrevedere cu Goering. Acesta îi repetă ofertele Germaniei, insistând asupra faptului că România nu este obligată să-şi părăsească alianţele.

Dorinţa Germaniei de a avea siguranţa că Trupele Sovietice nu o vor putea ataca, trecând peste teritoriul românesc, era aşa de mare, încât propunerile menţionate vor fi repetate la toate ocaziile, până în ajunul războiului, de către Hitler şi de către Goering, ministrului nostru la Berlin şi altor reprezentanţi ai Guvernului Român. Va fi un ultim refuz al Guvernului Român de a lua în consideraţie oferta germană, care-l va decide pe Hitler să-şi schimbe momentan atitudinea sa faţă de Rusia Sovietică şi să accepte semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

                    1935

Ianuarie, 13     Plebicist în teritoriul Sarre, supravegheat de Liga Naţiunilor.
        90% din alegători votează pentru alipirea la Germania, 10% pentru alipirea la Franţa.

Ianuarie, 24     Întrevederile Hitler-Lipsky, la Berlin. Ultimul raportează şefului său, Ministrul Afacerilor Externe Josef Beck : “ Cancelarul a vorbit îndelung despre problema rusească. Părerea lui este că va veni momentul în care Polonia şi Germania vor fi obligate să se apere împreună de o agresiune sovietică. Opinia lui este că politica Guvernelor Germane anterioare şi a Reischswehrului de a “juca “ Rusia împotriva Poloniei era cea mai mare greşeală posibilă.”

Februarie, 8    Înţelegere între Uniunea Sovietică şi România, referitoare la restabilirea comunicaţiilor feroviare directe.
Februarie, 10    O notă a Contelui Jean Szembeck, subsecretar la Ministerul de Externe Polonez, către Beck “ Domnul Lipsky  mi-a spus că Goering a fost foarte sincer cu el atât în conversaţiile de la Bialystok cât şi în cele de la Varşovia. Vorbind către generali a expus planuri mari pentru viitor, sugerând aproape constituirea unei alianţe germano-poloneze împotriva Rusiei Sovietice.”

Mai, 2        Semnarea pactului Franco-Sovietic de Asistenţă Mutuală, evident îndreptat împotriva Germaniei.

Mai, 16        Semnarea pactului de asistenţă Mutuală între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică. Nici unul dintre aceste două pacte (cel cu Franţa şi cel cu Cehoslovacia) nu ar fi fost eficient dacă România nu ar fi consimţit să lase trupele Sovietice să treacă pe teritoriul ei, fapt conţinut implicit în reluarea relaţiilor diplomatice şi a comunicaţiilor feroviare între România şi Uniunea Sovietică.

Mai, 23        Raportul lui Lipsky către Beck : “Mai târziu, Hitler amplifică politica lui faţă de Polonia…Chiar înainte de a veni la putere, încercase să-l convingă pe generalul Schleicher să nu aibă nici o relaţie cu Sovietele…Hitler spunea că Reichswehrul considera Rusia Sovietică o primejdie numai pentru Polonia, dar nu şi pentru Germania. Aceasta era o opinie lipsită total de prevedere.”

Octombrie, 3     Trupele italiene intră în Etiopia.

Octombrie, 7     Titulescu îi ordonă lui Petrescu-Comnen să declare Guvernului german că poziţia noastră geografică ne obligă să consideră, implicaţiile vecinătăţii noastre cu Rusia Sovietică. În anumite împrejurări, România ar putea să fie obligată să semneze şi ea un pact de asistenţă mutuală cu Rusia Sovietică, Cu Franţa şi Cehoslovacia.

                    1936

Ianuarie, 29     Regele Carol merge la londra, cu ocazia înmormântării regelui George V. recepţia ce i se face este cât se poate de rece. Regina Maria a Angliei refuză să-l primească.

Februarie, 24        De acord cu ordinele lui Titulescu, Petrescu- Comnen face noi declaraţii provocatoare la ministerul Afacerilor Străine al Germaniei.

Februarie, 27        Parlamentul Francez ratifică Tratatul de Alianţă Militară cu Sovietele.

Martie, 7        Ambasadorii ţărilor semnatare ale Tratatului de la Locarno sunt convocaţi la Auswaertiges Amt (ministerul Afacerilor străine al Germaniei) de către Baronul von Neurath, care le comunică că Germania consideră că “Tratatele” au fost violate de către Franţa prin încheierea unei alianţe militare cu Rusia, evident îndreptată împotriva Germaniei.

În consecinţă Germania va reocupa teritoriul demilitarizat al Renaniei. În acelaşi timp, Germania se oferă să semneze un pact de neagresiune cu Franţa şi Belgia, precum şi o convenţie a forţelor aeriene cu toate puterile occidentale. De asemenea, Germania se angajează să participe din nou la Liga Naţiunilor, dacă se stabileşte că aceasta este independentă de dispoziţiile Tratatului de la Versailles. Nici una din aceste propoziţii nu a fost luată în consideraţie de către Puterile Occidentale.

Noaptea, 7-8 martie    În România, Guvernul Liberal ordonă Căilor Ferate Române să adune cât mai multe mijloace de transport la graniţa ruso-română, ceea ce însemna evident, punerea acestui material la dispoziţia Comandamentului sovietic, în cazul că reocuparea Renaniei ar fi provocat al doilea război mondial.(distanţa între şine era mai mare la Ruşi decât la noi)

Martie, 8        Informat de această fatală măsură, Corneliu Codreanu şi Generalul Cantacuzino, şefi ai Mişcării legionare, decid că aceasta se va opune forţa la orice încercare a unor unităţi sovietice de a trece pe teritoriul nostru. Măsuri pregătitoare sunt luate imediat.

Martie, 12-18    Marea Britanie, Italia, Belgia declară, la Paris, la Londra şi la Consiliul Naţiunilor, că deşi reocuparea Renaniei de către Germania trebuie considerată o violare a Tratatului de la Versailles, ea nu trebuie înţeleasă nici ca un casus foederis nici ca un casus belli de către semnatarii Tratatului de la Versailles sau de la Locarno.

MAI, 30        Codreanu publică o proclamaţie referitoare la uneltirile lui Titulescu precum şi împotriva oricărei încercări de alianţă cu Rusia Sovietică : “ar fi un act de trădare faţă de dumnezeu, faţă de România şi împotriva ordinei morale a lumii.”

Augusdt : 14     Contele Jean Szembeck (Subsecretar de Stat în Ministerul de Externe Polonez) raportează conversaţia lui cu Ribbentrop : “Ribbentrop insistă asupra necesităţii unei colaborări germano-poloneze. Atât Polonia cât şi Germania sunt supuse unei foarte mari primejdii…Bolşevismul încearcă să distrugă civilizaţia occidentală…Cancelarul (Hitler) nu consimte la nici un compromis în legătură cu Rusia Sovietică. El este convins de necesitatea colaborării germano-poloneze şi este unui din avocaţii cei mai entuziaşti ai unei astfel de colaborări. “

August, 29         Titulescu este demis de către Regele Carol. Dar titulescianismul rămâne în fond politica pe care Carol e decis s-o urmeze.

                PARTEA A III-a

Noiembrie, 5    Codreanu adresează un memoriu Regelui şi şefilor politici români, referitor la Politica Externă a României : “Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu au absolut nici o valoare practică pentru România. Amândouă se vor prăbuşi în cazul unui conflict european. Întregul Popor Român se va ridica împotriva acelora care pregătesc moartea României prin asocierea ei cu Sovietele în cazul unui conflict general.”

Noiembrie, 13    Ataşatul militar German la Bucureşti, colonelul Schunke, îl vizitează pe Petrescu-Comnen. Reînnoieşte oferta Germaniei făcută României. Insistă încă o dată asupra faptului că Germania nu ne cere să ne părăsim alianţele noastre. Tot ceea ce cere ea de la noi este hotărârea fermă de a ne opune oricărei încercări a Sovietelor de a trece peste teritoriul nostru. Dacă Bucureştiul continuă să dispreţuiască prietenia Germaniei, aceasta va trebui să caute în altă parte (bine înţeles este vorba de Ungaria)

Noiembrie, 16    A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu, şeful partidului Liberal Dizident. Întâlnirea cu Hitler şi cu Goering. Amândoi insistă asupra necesităţii pentru Germania de a avea certitudinea că nici un atac sovietic asupra teritoriului nostru nu va avea loc fără o rezistenţă serioasă din partea României. Amândoi reînnoiesc propunerea de a înarma armata noastră cu cele mai moderne înzestrări. Nu nise cere să părăsim alianţele noastre.

Noiembrie, 24    Un grup de legionari pleacă în Spania pentru a lupta, alături de trupele lui Franco, împotriva comuniştilor.

                1937

Februarie, 13     La Bucureşti are loc înmormântarea Legionarilor căzuţi în lupta împotriva comuniştilor, în Spania. Imensă manifestaţie de simpatie din partea a 300.000 de persoane care participă la înmormântare.

Februarie, 16     Declaraţii prieteneşti ale lui Goering către mareşalul Smigly-Rydz, la Varşovia : Polonia şi Germania sunt ameninţate amândouă. Înţelegerea lor în politica externă este o necesitate.

Februarie, 20    O nouă întrevedere între Goering şi Petrescu-Comnen. Gering reînnoieşte oferta de garanţie a tuturor graniţelor noastre şi reînarmarea noastră. O singură condiţie : să promitem că vom apăra graniţele noastre împotriva oricărei agresiuni sovietice. Petresc-Comnen răspunde că nu este autorizat să discute chestiuni politice, ci numai economice ! Goering îi răspunde că este invitat personal de Hitler, care doreşte să-i confirme încă o dată propunerile germane. Petrescu-Comnen nu a răspuns niciodată la această invitaţie.

Februarie, 29    Guvernul de la Bucureşti ia măsuri pentru desfiinţarea Mişcării legionare. Codreanu răspunde cu următoarea circulară : “Niciodată Mişcarea legionară nu va recurge la violenţă sau conspiraţie. Ea nu va răspunde la aceste noi provocări. Biruinţa noastră  va fi atinsă prin transformarea interioară a sufletului fiecărui Român. Refuzăm să întinăm această biruinţă cu comploturi şi violenţe.”
 
Martie, 20        Ultima întrevedere între Petrescu. Comnen şi Goering. Acesta reînnoieşte încă o dată ofertele Germaniei şi promite să înarmeze Armata noastră cu cel mai modern şi chiar cu cel mai secret armament. Petrescu-Comnen declară în numele Guvernului său, că România nu va participa niciodată la o înţelegere care ar putea să-I aducă greutăţi cu Sovietele.

Iunie, 12        Mareşalul Mihail Tukhacevski  este executat la Moscova. În timpul unei vizite la londra şi la Paris, Tuhacevski comite imprudenţa de a insinua, faţă de anumite personalităţi militare occidentale, posibilitatea unei lovituri împotriva regimului comunist de la Moscova. Guvernul Sovietic a fost informat imediat.

Noiembrie, 30    O nouă circulară a lui Codreanu în legătură cu politica externă a României : "Sunt împotriva politicei  marilor democraţii occidentale. Sunt împotriva micei Înţelegeri şi a Înţelegerii balcanice. Nu am nici cea mai mică încredere în Liga naţiunilor. Sunt cu ţările Revoluţilor Naţionale. 48 de ore după victoria Mişcării legionare, România se va alia cu Roma şi Berlinul, intrând astfel pe linia misiunii sale istorice : apărarea Crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine.”

Noiembrie-Decembrie    Generalul Kutiepov, fostul Comandant al Armatei naţionale Ruse, este prins pe străzile Parisului de către sovietici, dus la Moscova şi asasinat.

Decembrie, 21    Victorie legionară în alegerile parlamentare : 66 de deputaţi.

Decembrie, 28    Regele Carol numeşte pe Octavian Goga Prim-ministru, cu Armand Călinescu la Interne. Partidul lui Goga, partidul naţional Creştin, este un grup neînsemnat, care obţinuse numai 9,15% din voturile exprimate la ultimele alegeri.

                 1938

Ianuarie 1938    Generalul Miller, succesorul generalului Kutiepov, este şi el răpit la Paris de către agenţi sovietice, dus la Moscova şi asasinat.

Februarie, 6    Începe noua campanie electorală în România _ teroare şi asasinate.

Februarie, 9         Goga este impresionat de împrejurările tragice ale campaniei electorale sun Călinescu, ajunge la o înţelegere cu Codreanu.

Februarie, 10     Informat de această Înţelegere, regele Carol îl demite pe Goga.

 Februarie, 12     Lovitura de Stat a lui Carol al II-lea : suprimarea Constituţiei, suprimarea partidelor politice. Patriarhul Miron Cristea este numit prim-ministru şi Armand Călinescu Ministru de Interne. O nouă Constituţie dă toate puterile Regelui Carol, inclusiv Puterea judiciară.

Februarie, 21    Codreanu dă o Proclamaţie prin care dizolvă Mişcarea legionară : “Nu vom răspunde la provocările Guvernului. Nu vom transforma România într-o nouă Spanie.“ Anunţă decizia lui de a părăsi România şi de a se stabili în Italia.

Martie, 5    Guvernul carlist ordonă destituirea tuturor legionarilor, atât din intreprinderile de stat cât şi din cele particulare. Toate intreprinderile comerciale şi industriale ale legiunii, sunt închise. Cea mai mare prigoană cunoscută până atunci pe pământul  acestei ţări, este declanşată de un <Guvern Român>.
        Contra unei părţi a Poporului Român. Au loc mii şi mii de arestări samavolnice.

Aprilie, 7        Codreanu este arestat. Nu va mai fi liber niciodată.

Aprilie, 19        Codreanu condamnat la şase luni de închisoare pentru că ar fi “ofensat” pe Profesorul Nicolae Iorga.

Aprilie, 22        Tulburări în Ţara sudeţilor. Începe criza Cehoslovacă.

Mai, 27        Într-o înscenare judiciară de tip stalinist, cu ajutorul Profesorului Iorga, Corneliu Codreanu este condamnat la 10 ani muncă silnică. Asta însemna, toată lumea şi-a dat seama, moartea lui.

Septembrie, 13     Insurecţie în Ţara Sudeţilor. Se proclamă legea marţială.

Septembrie, 15     Prima întâlnire Neville Chamberlain-Hitler, la Berchtesgaden.

Septembrie, 22-23    A doua întâlnire Chamberlain-Hitler la Godesberg. Mobilizare generală în Cehoslovacia.

Septmebrie, 29-30    Înţelegere la Munchen. Peste trei milioane şi jumătate de Nemţi vor trăi liberi.

Septembrie, 30     Chamberlain vorbeşte mulţimei de la fereastra numărului 10 din Downing Street : “Dragi prieteni, aceasta este a doua oară în istoria noastră că ne-am întors din Germania la Downing Street cu pace şi onoare. Cred că este pacea pentru timpul nostru.  Vă mulţumim din fundul sufletului. Şi acum vă sfătuiesc să vă întoarceţi acasă şi să dormiţi liniştiţi în paturile voastre.”

Octombrie, 13    Spre surprinderea generală, în Parlamentul englez, are loc prima cuvântare războinică a lui Chambelain : “Înţelegerea de la Munchen nu ne permite să micşorăm eforturile pentru realizarea Programului nostru militar.”

Octombrie, 24    Întrevedere prietenoasă la Berchtesggaden între Ribbentrop şi Lipsky, Ambasadorul Poloniei. Ministrul Afacerilor Străine al Poloniei, Beck, este invitat să viziteze Berlinul :”O invitaţie permanentă pentru prietenii noştri polonezi.“
        Ribbentrop propune :
        1) Danzig, oraş german.
        2) Port liber pentru Polonia în Danzig cu asigurarea comunicaţiilor printr-o cale ferată extra-teritorială până şi prin Danzig.
        3) O zonă extra-teritorială de un kilometru de lăţime, pentru construirea unei şosele ţi a unei căi ferate care să unească Germania cu Prusia Orientală, despărţite prin Tratatul de la Versailles.
        4) Amândouă naţiunile recunosc şi garantează graniţele lor.
        5) Extinderea Tratatului de prietenie Germano-Polonez cu o clauză consultatuivă, de la 10 la 20 de ani.
        Aceste propuneri au rămas valabile din partea Germaniei, până la 10 august 1939, când Polonia le respinge şi declară : “orice intervenţie din partea Guvernului german, va fi considerată ca act de agresiune.”

Octombrie, 31    Ministrul Afacerilor Externe polonez, Beck, ordonă lui Lipsky să răspundă lui Ribbentrop cu negativa absolută.

Noiembrie, 7     În ajunul vizitei lui Ribbenmtrop la Paris, un Evreu polonez, Herschel Grynspan, de 17 ani, asasinează pe secretarul Ambasadei germane la Paris, Ernst von Rath.

Noiembrie, 13    Regele Carol primeşte o invitaţie neaşteptată din partea din partea Guvernului Englez, să viziteze Londra.

Noiembrie, 14     Preşedintele Rooswelt recheamă pe Ambasadorul american la Berlin, Hugh Wilson.

Noiembrie, 19     Lipsky se întâlneşte cu Ribbentrop la Berlin. Informează pe  Ministrul german al Afacerilor Externe că “ orice încercare de a încorpora Oraşulliber  Danzig de către Reich, va duce fără îndoială la un conflict.” Totuşi. Polonia ar fi dispusă să înlocuiască Garanţia Ligii Naţiunilor asupra Danzigului, cu o Înţelegere Germano-Poloneză. Ribbentrop îl roagă pe diplomatul polonez şi pe guvernul său, să se gândească asupra propunerilor germane în termeni de secole, precum şi la o prietenie permanentă între cele două ţări.

Noimebrie, 22-28     Publicarea clandestină şi distribuirea unor manifeste legionare referitoare la pericolul ce-l  reprezintă pentru Ţara noastră pretenţiile şi ideologia sovietică. Tulburări la Universitatea din Cluj.

Noiembrie, 28        Carol se întoarce de la Londra, trecând prin Paris ;după memoriile lui Paul Boncour, Carol făgăduieşte guvernanţilor francezi că va ajunge la o înţelegere cu  Rusia Sovietică, în ceea ce priveşte trecerea Trupelor Sovietice peste teritoriul nostru, în caz de conflict european. Cere însă un răgaz, pentru a pregăti opinia publică română pentru o astfel de eventualitate.

Noiembrie, 29.30    Din ordinul lui Carol al II-lea, Corneliu Codreanu şi alţi treisprezece legionari sunt asasinaţi prin ştrangulare, noaptea, în Pădurea de la Tâncăbeşti, lângă Bucureşti. Este începutul “ pregătirii opiniei publice române” pentru o colaborare “paşnică” cu Sovietele.

Decembrie, 6     Declaraţie de neagresiune şi prietenie între Franţa şi Germania. Garanţia reciprocă a frontierelor.

                 1939

Ianuarie, 5        Întâlnire Hitler-Beck la Berchtesgaden. În ceea ce priveşte Danzigul, Hitler declară că se gândeşte la o formulă care ar face ca oraşul să fie politicamente german, şi econonomicamente polonez. Este gata să de  garanţii clare şi formale referitor la graniţele germano-poloneze. O Polonie puternică era necesară ca barieră contra Sovietelor.

Ianuarie, 6        Beck se sfătuieşte cu Ribbentrop la Munchen. Ribbentrop cere reunirea Danzigului cu Germania şi propune să garanteze “în modul cel mai generos” interesele economice poloneze. Propun crearea “unei şosele şi a unei căi ferate extrateritorialitate” prin Coridor, iar Germania ar garanta “ suveranitatea Poloniei în acest coridor şi în toate teritoriile ei actuale.”

Ianuarie, 23    O nouă cuvântare războinică a lui Chamberlain. Anunţă introducerea serviciului militar obligatoriu “este un proiect care trebuie să ne pregătească pentru război”.

Inuarie, 23        Noi arestări, asasinate şi chinuri la care sunt supuşi legionarii în România, sub pretextul descoperiri unui “complot legionar”. Tânăra Lucia Grecu, după ce a fost chinuită sălbatic, se aruncă (?) de la etajul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti, neputând să mai suporte chinurile.

Ianuarie, 25-28    Ribbentrop soseşte la Varşovia. Reînnoieşte propunerile germane. Comunică dorinţa sinceră a lui Hitler de a ajunge la o înţelegere permanentă cu Polonia.

Ianuarie, 28        O altă cuvântare războinică a lui Chamberlain, la Birmingham : “ Marea Britanie trebuie să se pregătească să se apere nu numai pe ea, dar şi principiul libertăţii.”

Februarie, 8        Şase legionari sunt arestaţi la Bucureşti şi apoi asasinaţi de poliţia lui Armand Călinescu.

Februarie, 22    Discursul lui Chamberlain la Blackburn : “fabricile noastre produc vase de război, muniţii, tunuri din ce în ce mai rapide…Chiar dacă lumea întreagă ar fi împotriva noastră, vom câştiga.” Toate aceste declaraţii provocatoare ale Angliei avea loc în timpul când Berlinul repeta fără încetare ofertele sale generoase şi prietenoase către Polonia.

Martie, 6        Armand Călinescu devine prim Ministru, la moartea Patriarhului Miron Cristea.

Martie, 14        Episcopul Josef Tiso proclamă independenţa ţării sale, Slovacia. (După asasinatul Generalului Stefanik, Convenţia de la Pitsburgh, între Cehi şi Slovaci, promiţând autonomia acestora din urmă, fusese anulată de Beneş) Episcopul Tiso fusese ţinut ani de zile în închisoare de către guvernul lui Beneş.

Martie, 15        Trupele germane intră în Praga. Boemia devine Protectorat  german. Nu această ofensivă germană a fost cauza pentru care Puterile Occidentale au părăsit atitudinea lor împăciuitoare, ci tocmai contrariul : părăsirea de către puterile Occidentale a politicei lor de înţelegere, a hotărât pe Germania să-şi schimbe atitudinea.

Martie, 15        Extras din Memoriile Contelui Ciano : “Trupe germane au ocupat Boemie…Este evident că toate întâmplările acestea preocupă şi umilesc Poporul Italian…Este necesar să-I dăm o satisfacţie şi o compensaţie : Albania.”

Martie, 21        Sir Howard Kennard, Ambasadorul Angliei la Varşovia, oferă Guvernului Polonez un pact de “Consultare şi rezistenţă”, care să cuprindă Anglia, Franţa, Polonia şi Uniunea Sovietică.

Martie, 24        Ambasadorul German la Varşovia raportează despre o mare activitate între Ministerul Afacerilor Străin Polonez şi Ambasada Marii Britanii. Miroslaw Arciczewski, Subsecretar de statal Guvernului polonez, se plânge Ambasadorului German de intrigile engleze şi franceze pe lângă Guvernul lui, care nu ţine seama de primejdiile la care este supusă Polonia.

Martie, 26        Ambasadorul Lipsky îi comunică lui Ribbentrop Răspunsul Poloniei la propunerile Germane din Octombrie 1938 : Polonia le respinge în totalitatea lor. Beck nu se va duce la Berlin, conform invitaţiei lui Hitler, atâta timp cât Germania nu părăseşte definitiv şi explicit ideea unui Danzig german şi a unui “coridor” de 1000 metri, trecând prin teritoriul polonez. Dacă Germania insistă, asta înseamnă război !

Martie, 31        Chamberlain anunţă, în parlamentul Englez, că Guvernul Britanic se consideră obligat să intre imediat în acţiune la cererea Poloniei, în momentul în care guvernul acestei ţări ar considera că existenţa că existenţa ei este primejduită. Garanţiile necondiţionate pe care Franţa şi Marea Britanie le-au dat Poloniei şi care mai târziu vor fi date României, nu privesc decât graniţele occidentale ale acestor ţări. Graniţele cu Rusia Sovietică NU sunt garantate, detaliu (!) căruia guvernele Poloniei şi României par să nu-I fi acordat importanţă !

Aprilie, 6        Ultimatum italian regelui Zogu al Albaniei.

Aprilie, 7        Italia ocupă Albania.

Aprilie, 13        Paris şi Londra informează Bucureştiul că răspunzând cererii lui Carol al II, garantează graniţele apusene ale României. Spre deosebire  de oferta germană (care va fi repetată încă o dată) care ne garantează TOATE frontierele. Garanţiile engleze şi franceze, nu numai că nu acoperă graniţa noastră cu Uniunea Sovietică, dar sunt, într-o anumită măsură, o invitaţie la o agresiune din partea vecinului nostru de la răsărit !

Aprilie, 18        Grigore Gafencu, noul Ministru al Afacerilor Externe, este invitat la Berlin. Înainte de a considera o schimbare fatală în raporturile Germano-Sovietice, Hitler oferă încă o dată României garanţia TUTUROR graniţelor sale precum şi reînarmarea puternică a Armatei Române. Atât Hitler cât şi Goering îi comunică lui Gafencu că “România va fi părăsită în faţa pretenţiilor vecinilor ei…!” dacă persistă în atitudinea ei ostilă faţă de Germania. La Paris şi Londra, Gafebcu primeşte instrucţiuni şi dă asigurări guvernelor respective. Merge la Roma ca să-l convingă pe Ciano să se alăture Puterilor Occidentale.

Iulie, 10        Nicoleta Niculescu, Şefa Organizaţiei Feminine Legionare, este arestată de Poliţia lui Călinescu (pretextând o conspiraţie legionară). Tânăra Româncă este chinuită şi violată în repetate rânduri, după care este asasinată prin tăierea sânilor.

Iulie, 12        Declaraţiile categorice ale lui Chamberlain în Camera comunelor : “Prezentul statut a oraşului Danzig nu poate fi considerat ilegal sau nedrept…Nădăjduim că Oraşul Liber va dovedi încă o dată că diferitele naţionalităţi pot colabora când interesele o cer”. Anglia adoptă în întregime punctul de vedere polonez.

August, 4        Consecinţa unor informaţii necontrolate şi greşite, Guvernul  Polonez trimite un ultimatum Senatului oraşului Danzig.

August, 9        Germania comunică Poloniei că dacă un astfel de ultimatum se repetă, relaţiile  germano-poloneze se vor înăspri, responsabilitatea fiind a Poloniei.

August, 10        Guvernul Polonez trimite o notă foarte aspră Germaniei : “orice intervenţie germană în opoziţie cu drepturile şi interesele poloneze în Danzig, va fi considerată ca un act de agresiune.”

În jurul lui 12 august    Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti, îl cheamă la telefon pe Gheorghe Brătianu spunându-I că a primit instrucţiuni de la mareşalul Goering să insiste încă o dată, prin intermediul lui, pe lângă Regele Carol şi Guvernul Român, pentru a da fără întârziere Germaniei garanţia că TRUPELE SOVIETICE NU VOR FI AUTORIZATE SĂ TRAVERSEZE TERITORIUL ROMÂNIEI. Dacă această garanţie nu va fi dată, atunci va trebui să se producă o schimbare fundamentală în politica Germaniei. Avertismentul a fost transmis de către Gheorghe Brătianu, dar nici Regele, nici miniştrii săi nu i-au dat vreo atenţie.

August, 15        Secretarul de Stat german Ernst von Weizsacker, atrage atenţia Ambasadorului britanic la Berlin, că situaţia este extrem de gravă. Ambasadorul Nevile Henderson, sfătuieşte o nouă iniţiativă la Varşovia. La aceasta, Weizsacker răspunde că o astfel de iniţiativă a devenit imposibilă după declaraţiile agresive ale lui Beck, după Ultimatumul fără nici un sens dat Oraşului Liber Danzig şi a notei cominatorie, din 10 August, a Guvernului Polonez către cel german. Avertismentul  Guvernului German este repetat trei zile mai târziu către Ambasadorii Franţei şi Angliei.

August, 19        Prima consecinţă a avertismentului german : Berlinul şi Moscova semnează o Convenţie economică şi comercială.

August, 22    Scrisoarea lui Chamberlain către Hitler: “ Excelenţa voastră desigur că a fost informată de anumite măsuri luate de Guvernul Maiestăţii sale, şi anunţate în presă şi radio astă seară. Aceste măsuri au fost necesare, în opinia Guvernului Maiestăţii Sale, din cauza iniţiativelor militare luate de Germania şi despre care noi am fost informaţi ; de asemenea pentru că, după anunţarea unei Convenţii Sovieto-Germane, se pare că anumite cercuri din Berlin consideră că o intervenţie a Angliei în favoarea Poloniei, nu mai este o posibilitate ce trebuie luată în serios.

Această opinie este cea mai mare greşeală care s-ar putea comite. Oricare ar fi natura înţelegerii Sovieto-germane, ea nu poate schimba obligaţia Marii Britanii faţă de Polonia, care a fost reafirmată public şi clar de către Guvernul Maiestăţii Sale, şi pe care suntem decişi s-o respectăm.

August, 23        Răspunsul lui Hitler către Chamberlain :
        …”Germania era gata să rezolve problema Danzigului şi a Coridorului, prin negocieri pe baza unei înţelegeri reciproce şi avantajoase. Atât afirmaţiile răspândite de Anglia, privitoare la mobilizarea germană împotriva Poloniei, la intenţii agresive faţă de România, Ungaria, etc…,cât şi aşa zisele garanţii date ulterior Poloniei, anulară dispoziţia acestei ţări de a negocia pe o bază admisibilă pentru Germania…”

            Guvernul Reichului german a primit informaţii că Guvernul Britanic are intenţia să ia măsuri de mobilizare care – de acord cu textul Scrisorii Dumneavoastră – vor fi îndreptate evident numai împotriva Germaniei…ÎN CONSECINŢĂ ÎNŞTIINŢEZ PE EXCELENŢA VOASTRĂ CĂ ÎN CAZUL CĂ MĂSURILE DE MOBILIZARE ANUNŢATE VOR AVEA LOC, EU VOI ORDONA IMEDIAT MOBILIZAREA ARMATEI GERMANE.

August, 23        Ribbentrop şi Molotov semnează Pactul de Neagresiune şi Colaborare Economică pe 10 ani. Misiunile militare franceze şi engleze părăsesc Moscova.

August, 24        Înţelegere militară anglo-poloneză.

August, 25        “Sinuciderea” Colonelului Slavek, om de Stat polonez, mare prieten al lui Pilsudski şi susţinător al politicei sale faţă de Germania. Trupul lui a fost găsit cu două gloanţe în el !

August, 25        Întâlnire între Hitler şi Henderson, ambasadorul englez, care raportează declaraţiile Fuhrerului : “Provocările Poloniei au devenit insuportabile. A hotărât să pună capăt acestei situaţii. Dar nu are intenţia să fie zgârcit în ceea ce priveşte o înţelegere cu Polonia. Nici nu cere ca Marea Britanie să-şi renege angajamentele faţă de Varşovia. “ Hitler face noi propuneri către Marea Britanie, a cărei prietenie a dorit-o întotdeauna. Hitler cere lui Nevile Henderson să plece în aceiaşi zi la Londra, cu propunerile sale.

August, 27        Birger Dahlerus, un om de afaceri suedez şi prieten personal al lui Goering, care-l văzuse în ajun pe Hitler, aterizează pe aeroportul din Londra, cu avionul personal al lui Goering. El înmânează Lordului Halifax personal propunerile germane pentru o soluţie paşnică a problemelor stârnite de Danzig şi de “Coridor”. Aceste propuneri sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le va face Germania în ziua de 30 August.

August, 28    Henderson se întoarce la londra. Chamberlain a cerut precizări în ceea ce priveşte intenţiile lui Hitler cu Polonia.

August, 29        Răspunsul lui Hitler este pozitiv. Reînoieşte sentimentele şi intenţiile lui prieteneşti faţă de Imperiul Britanic : “ Germania nu a avut niciodată intenţia să ameninţe interesele vitale ale Poloniei.” Germania acceptă oferta britanică de a interveni pentru  a obţine prezenţa la Berlin a unui împuternicit polonez. Henderson întreabă dacă acest diplomat are asigurarea unei primiri politicoase şi dacă şi dacă negocierile vor fi conduse pe baza unei egalităţi perfecte. Hitler răspunde : “Fără îndoială.” Henderson pretinde că termenul scurt de 36 de ore se aseamănă cu un ultimatum. Hitler şi Ribbentrop răspund că nu este  vorba de nici un ultimatum, vroiau numai să accentueze gravitatea situaţiei în care două armate, complect mobilizate, se aflau faţă în faţă.

Ceea ce Hitler şi Ribbentrop, era marea lor grijă în ceea ce  privea Frontul de Vet, unde cinci divizii germane ocupau linia Siegfried în faţa întregei Armate franceze şi, eventual, a unor trupe engleze transportate urgent.

August, 30    La insistenţa engleză, Germania acceptă să lungească cu 24 de ore termenul fixat, pentru a permite negociatorului polonez, care de fapt ar fi putut să fie Lipsky, să se prezinte la Wilhelmstrasse (Ministerul Afacerilor externe germane).

La miezul nopţii, Henderson aude propunerile germane pentru o bază de negociere; dimineaţa următoare, la prima oră, Goering trimite lui Henderson textul complect : “ Aceste propuneri în general nu sunt prea iraţionale”, afirmă Henderson în ultimul lui raport din Berlin. Pierre şi Renee Gosset, în cartea lor extrem de antigermană, declară totuşi că “ Era o propunere extrem de moderată. Era de fapt o propunere pe care nici un om de stat aliat, de bună credinţă, nu putea s-o respingă.” Totuşi a respins-o. DE CE ?

August, 31     Henderson nu-l informeauă pe Lipsky, nici de primul termen convenit cu nemţii (30 August, la miezul nopţii), nici de al doilea   (31 August, la miezul nopţii). În loc să insiste asupra urgenţei vizitei lui Lpsky la ministerul Afacerilor Străine din Berlin, Henderson îl sfătuieşte pe Lipsky să nu se ducă. În “Raportul Final” al său scrie : “L-am sfătuit să propună guvernului său o întrevedere între Mareşalul Smigly-Rydz şi Goering. M-am crezut obligat să adaug că nu puteam concepe succesul unei negocieri dacă era condusă de Dl von Ribbentrop.” Henderson este conştient că întârzierea implicată în aceste recomandări înseamnă război. De  fapt o recunoaşte în acelaşi “ Raport Final”.

August, 31    Telegrama lui Lipsky către Beck : “Domnul Coulondre, Ambasadorul Franţei, mi-a spus că Nevile Henderson a fost informat, prin contacte germane, că Guvernul german are intenţia să aştepte până laq 31 August, la miezul nopţii. Coulondre mă sfătuieşte să informez Guvernul German NUMAI DUPĂ MIEZUL NOPŢII că Ambasada Poloneză a fost totdeauna contactabilă.”
            După cum se vede Coulondre Nu avea mai mult interes ca Henderson pentru o întrevedere rodnică între Robbentrop şi Lipsky. Această întâlnire fusese şi aşa condamnată la un sfârşit tragic datorită ordinelor trimise de Guvernul Polonez lui Lipsky.

 August, 31        O telegramă  A lui Howard Kennard, Ambasadorul Britanic la Varşovia, către Lordul Halifax, este primită la Londra la 7.30 a.m. : “L-am întrebat pe Dl. Beck care ar fi atitudinea Ambasadorului Polonez la Berlin dacă Dl. Von Ribbentrop i-ar comunica propunerile germane. Mi-a răspuns că i s-a interzis lui Lipsky să primească un astfel de document.”

August, 31     Telegrama Ambasadorului Polonez la Berlin, către Ministrul său de Externe, Beck (reamintim că acesta de pe urmă interzisese ambasadorului său la Berlin să accepte vreo propunere scrisă din partea lui Ribbentrop) : “Am fost primit de de Dl von Ribbentrop la 6.30 p. m. Am ascultat ordinele primite şi i-am răspuns că nu sunt autorizat să negociez. Dl. Von Ribbentrop mi-a răspuns că el crede că am puterea de a negocia. Mi-a spus că-l va informa pe Cancelar de vizita mea.”

Septembrie, 1    Încep ostilităţile germano-poloneze. Extragem din “Raportul Final” al lui Nevile Henderson : “Wehrmacht (Armata germană) a cerul DA sau NU ; succesul planurilor ei depinde în mare măsură de ocuparea rapidă a Poloniei şi de terminarea operaţiilor pe Frontul de Est cât mai degrabă. Vremea proastă proate începe oricând, ceea ce ar fi cea mai bună apărare a Poloniei împotriva Armatei Germane, care este aproape complet motorizată. Totuşi din cauza şovăileilor lui Hitler, o săptămână a fost deja pierdută. “ Fiecare zi mărea posibilitatea unui atac franco-englez pe Frontul de Vest, atac care nu avu loc niciodată. CU TOATE GARANŢIILE FRANCO-ENGLEZE DATE POLONIEI.

Septembrie, 1        Primejdie : o posibilitate de pace ! Propunerile lui Mussolini : oprirea ostilităţilor, convocarea imediată a unei Conferinţe a Maruilor Puteri cu participarea Poloniei, pentru a discuta  termenii unei înţelegeri paşnice, germania, Polonia şi Franţa acceptă imediat propunerea lui Mussolini. Respingere caregorică din partea Angliei, care cere retragerea imediată a Trupelor Germane din teritoriul polonez ocupat (o fâşie adâncă de 30 de kilometri). Un fapt de o importanţă capitală : GUVERNUL BRITANIC NU A CONSULTAT VARŞOVIA ÎNAINTE DE A LUA ACEASTĂ DECIZIE FATALĂ. Acceptarea de către londra a propunerilor lui Musolini, ar fi scutit Polonia de Ocupaţia sovietică.

Septembrie, 2         Telegrama lui Colulondre către Daladier : “Rămâi ferm, Hitler o să cedeze (se degonfiera)” Intervin intrigile lui Reynaud, Mandel lşi Leger, noi presiuni din partea Angliei ăn acelaşi sens. Daladier se supune “Forţelor Anonime”; Franţa revocă adeziunea ei la propunerile lui Mussolini, cvare ar fi salvat Polinia şi independenţa ei, şi evitat al Doilea Război Mondial. Previziunile  Contelui de Saint Aulaire, rostite cu opt ani înainte, se adevereau : “Securitate colectivă, pace indivizibilă…aceasta înseamnă pur şi simplu o cruciadă pro-sovietică într-un eventual conflict germano-rus.

Septembrie, 3        Anglia şi Franţa declară război germaniei.

Septembrie, 4         Cuvântarea lui Goering. Cu consimţământul lui Hitler, Goering face o ultimă încercare de a ajunge la o înţelegere cu Polonia. Această cuvântare fusese precedată de semnificativaq vizită a lui Hitler la mrmântul lui Pilsduski, şi combătută prin puternice presiuni engleze, franceze, AMERICANE asupra guvernului de la Varşovia. (Nu avem cunoştiinţă, până acum, ca vreun istoric să fi menţionat aceste fapte reale).

Septembrie, 6    Comandamentul German cere Comandamentului Polonez ca, în cazul în care vrea să apere Varşovia, să evacueze femeile şi copii. Răspunsul Poloniei: “Varşovia va fi apărată, nimeni nu se va fi evacuat.”

Septembrie, 17        Armata Sovietică invadează Polonia.

Septembrie, 21        Execuţia lui Armand Călinescu, asasinul lui Corneliu Codreanu şi a atâtor alţi români, de către un grup de nouă legionari, care se predau Poliţiei după atentat. Aceştia sunt executaţi imediat şi trupurile le sunt aruncate în piaţa Elefterie şi lăsate în văzul lumii vreme de trei zile “

Septembrie, 21-22    Masacru a patru sute de români, legionari şi legionare, din Ordinul Guvernului. Trupurile lor sunt aruncate la răscruce de drumuri spre a intimida Poporul Român revoltat. O crimă fără egal în întreaga istorie a omenirii.

Septembrie, 27        După un bombardament destul de lung, Varşovia este cucerită. Deşi Rusia Sovietică ocupase şi ea o parte din Polonia, Puterile Occidentale NU RUP RELAŢIILE DIPLOMATICE CU EA ! FINIS POLONIAE ! (Când, patru ani mai târziu, generalul Kazimierz Sosnkowski, Comandantul Suprem al trupelor Poloneze luptând alături de Aliaţi pe Frontul de Vest reaminti soldaţilor săi că “Polonia a intrat în război din îndemnul Marii Britanii” Churhcill ceru imediat destituirea lui. Sosnkowski se referise la un fapt care trebuia uitat de toţi)

Septembrie,  28         Germania şi Uniunea Sovietică împart Polonia.

Octombrie, 6        O nouă ofertă de pace a lui Hitler este respinsă de Franţa şi Anglia.

Noiembrie, 30     Armata Roşie atacă  Finlanda. Puterile Occidentale nu reacţionează. Mai târziu, Churchill va declara război Finlandei.

Decembrie, 14        Uniunea Sovietică este expulzată dintr-o Societate a Naţiunilor inexistentă. Toate puterile Occidentale menţin relaţii  diplomatice cu Uniunea Sovietică.

                1940

Martie-Aprilie        Masacrul la Katyn şi în regiunea arctică a 15.000 de Ofiţeri Polonezi de către Soviete. O prefaţă la conversaţiile de la Yalta şi Teheran.

Aprilie, 9        Invazia germană a Norvegiei devansează cu numai 12 ore pe cea anglo-franceză. Bătălia navală de la Narvik.
Mai, 6            Horia Sima, tânărul Şef al Mişcării legionare, părăseşte Berlinul şi intră clandestin în România cu un grup de camarazi.

Mai, 11        Marea Britanie începe bombardamentul sistematic al populaţiei civile, o acţiune mai mult teroristă decât militară şi de care până atunci războiul fusese scutit.

Mai 19        Horia sima este arestat. Între timp regele Carol al II-lea începe negocieri cu alţi şefi legionari. Carol este impresionat de victoriile germane.

Mai 28 – Iunie 22    “Blitzkrieg” german în Apus. Armistiţiu între Germania şi Franţa. La Ceremonia de Armistiţiu, mareşalul Keitel şi generalul francez Huntzinger stau faţă în faţă, cu lacrimi în ochi ; Keitel declară : “ Ca soldat, nu pot să las să treacă acest moment fără să-mi exprim simpatia faţă de împrejurările triste prin care treceţi. Şi ţin să afirm în mod expres că soldaţii voştri s-au bătut cu obişnuitul lor curaj. Amândoi şefii militari îşi strânseră mâinile cu înţelegere. Şase ani mai târziu, în circumstanţe similare, Felmareşalul Keitel era spânzurat la Nuremberg.

Mai - Iunie        Autorităţile militare germane înştiinţează pe ataşatul militar român la Berlin de pregătirile Armatei Sovietice la graniţele noastre. Grigore Gafencu, Ministrul Român al Afacerilor Externe, refuză să-l creadă pe colonelul Vorobchievici, acuzându-l că ar fi  “alarmist.” !

Iunie, 1        După 18 luni de activitate ca Ministru de Externe Gafencu “demisionează” .

Iunie, 10        Mussolini declară război Franţei şi Angliei, într-un moment în care Franţa era deja învinsă de Trupele Germane.

Iunie, 13             Horia sima este eliberat. Are audienţă la Regele Carol.

Iunie, 25        Nou Guvern la Bucureşti, cu participarea unor legionari.

Iunie, 26            Ultimatum sovietic : România trebuie să înceapă să evacueze Basarabia imediat şi să termine în patru zile. Carol se supune.

Iulie, 3            Faţă de noile primejdii la graniţele României Horia Sima primeşte să participe într-un nou guvern.

Iulie, 7            Dându-şi seama că atitudinea lui Carol în  faţa noilor primejdii va fi tot aşa de laşă ca în cazul Basarabiei, Horia Sima demisionează.

Iulie, 27            Gafencu este numit ministru plenipotenţiar la Moscova.

August, 3            Horia Sima cu alţi legionari în audienţă la Carol. Sima afirmă că numai un guvern legionar poate salva România de noi pierderi teritoriale şi cere întreaga putere. Nu se ajunge la nici o înţelegere cu Carol.

August, 29 – 30        Arbitrajul de la Viena. Acesta este rezultatul atitudinii antiromâneşti a lui Ciano, ministrul italian de externe. Jumătate din Transilvania este predată ungurilor Pe de altă parte, Sudul Dobrogei, Cadrilaterul, este cedat Bulgariei.

                PARTEA A IV- a

Septembrie, 1        Horia Sima publică un  “Manifest”, cerând abdicarea Regelui Carol al II-lea.

Septembrie, 3        La ora 9 p. m. izbucneşte revoluţia legionară. Lupte la Bucureşti, Braşov, Constanţa. Armata nu reacţionează cu energie. Nouă legionari sunt omorâţi. Edificiile publice sunt ocupate. Palatul  regal este încercuit. Generalul Coroamă, Comandantul Militar al Bucureştiului, refuză să ordone militarilor să tragă în legionari.

Septembrie, 5 – 6        Biruinţa Revoluţiei legionare. Regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său Mihai şi părăseşte România.

Septembrie, 14        Înţelege formală între Mişcarea legionară şi Generalul Antonescu, confirmată de către regele Mihai. Proclamarea Statului Naţional legionar. Formarea unui Guvern Naţional Legionar:
        Generalul Ion Antonescu, conducătorul statului;
        Horia Sima, Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Comandant al mişcării Legionare;
        Principele Mihai Sturdza, Ministru al Afacerilor Externe;   
        Generalul Petrovicescu, Ministru al Afacerilor Interne;
        Generalul Pantazi, Ministru de Război;
        Mihai Antonescu, Ministru Justiţiei;
        Vasile Iasisnchi, Ministrul Sănătăţii;
        Profesorul Brăileanu, Ministrul Sănătăţii;
        Gheorghe Cretzianu, Ministru de Finanţe;
        Ion Protopopescu, Ministrul Lucrărilor Publice;
        Cancicov, Ministrul de Industrie şi Comerţ.

Noiembrie,14    România fiind complet lipsită de blindate şi găsindu-se sub ameninţarea permanentă a Armatei Sovietice, Guvernul Naţional Legionar cere Germaniei să-i procure două unităţi blindate. Acestea sunt imediat trimise de către Nemţi, împreună cu instructorii necesari. Datorită neruşinatelor afaceri ale Regelui Carol al II - lea şi a guvernelor sale, în legătură cu armamentul şi înzestrarea Oştirii, unităţile acestea blindate vor fi singurele cu care vom intra în cel de al Doilea Război Mondial. Mussolini protestează şi cere ca România să primească şi trupe italiene. Cererea lui nu a fost admisă.

Noiembrie, 28    Obsedat de ideea de a nu face “mai puţin”, ca Hitler, şi considerând că România a fost “ocupată” de Germani, Mussolini atacă pe neaşteptate Grecia, fără nici un motiv, numai ca să ocupe şi el ceva !

Noiembrie, 14-16    Antonescu şi Sturdza la Roma. Primire politicoasă, dar rece.

Noiembrie, 20    Antonescu şi Sturdza la Berlin. Adeziunea României la “Pactul Tripartit” (prevăzut a fi cuadripartit) este semnată de Antonescu, nu şi de Sturdza. Antonescu părăseşte Berlinul la 24 Noiembrie, Sturdza şase zile mai târziu.

Noiembrie, 29        A doua noapte la Jilava.

Decembrie, 15        Conflict între Antonescu şi Sturdza; ultimul este obligat să demisioneze.

                1941

Ianuarie, 15        Antonescu îl vizitează pe Hitler la Salzburg. Hitler îl informează de iminentul război cu Rusia şi cere colaborarea României. Antonescu pretinde că trebuie să lichideze Mişcarea Legionară, care ar fi “un element de dezordine” ; Antonescu uită să ceară material de război pentru Armata noastră. Condiţia sine qua non a participării noastre la război trebuia să fie livrarea urgentă a acestui material. În tot timpul campaniei din Rusia, Armata Română va fi lipsită de materialul necesar.

Ianuarie, 19        Confict între Generalul Antonescu şi Generalul Petrovicescu, Ministru de Interne şi prieten al Mişcării Legionare. Demiterea lui Petrovicescu.

Ianuarie, 21        Sub pretextul unei “conferinţe”, toţi Prefecţii de judeţe sunt chemaţi la Bucureşti. În absenţa acestor prefecţi legionari, coloneii mai vechi în grad din fiecare judeţ sunt desemnaţi spre a ocupa funcţia prefectorală. (Reamintim că a fost sub guvernarea coloneilor-prefecţi, sub domnia regelui Carol al II – lea, ca 400 de cetăţeni români, legionari, bărbaţi şi femei, au fost măcelăriţi! )

Ianuarie, 21         Lovitura de stat a lui Antonescu împotriva propriului său Guvern. Rezistenţă îndârjită, dar pasivă, a legionarilor, în chiar clădirile pe care le ocupau în exerciţiul legal al funcţiilor lor publice. La focurile de armă ale soldaţilor lui Antonescu, legionarii răspund trăgând numai pe deasupra capetelor acestora. Aşa se face că faţă de numeroasele victime din rândul legionarilor, nici un soldat participant la puciul lui Antonescu nu a fost omorât sau rănit.

Ianuarie, 21        Antonescu cere “sfatul şi ajutorul lui Hitler”, care îi răspunde “lichidează Mişcarea”. Trupele germane staţionare în România primesc ordinul să zdrobească Mişcarea Legionară.

Noaptea, 22 – 23    Dr Neubacher, Însărcinatul cu Afaceri german, este primit de Horia Sima. El este purtătorul unei promisiuni solemne din partea lui Antonescu ca şi a lui Hitler, că nu se va lua nici o măsură de represiune împotriva legionarilor. De asemenea  Dr Neubacher afirmă că este împuternicit să propună participarea mişcării Legionare la un nou Guvern, cu singura condiţie ca orice rezistenţă legionară faţă de puciul antonescian să înceteze înainte de 23 ianuarie, orele 12 oo !

Ianuarie, 23        Rezistenţa legionară încetează la Bucureşti înainte de orele 11 oo. Totuşi, la ordinele lui Antonescu, armata trage în populaţia paşnică din centru Bucureştiului. Statisticile lui Antonescu menţionează cifra de 360 de morţi, dintre care multe femei şi un însemnat număr de copii. Nici un legionar nu se află printre victime. Legionarii se retrăseseră din posturile ocupate, în conformitate cu ordinele primite de la Horia Sima. Totul a fost o înscenare a lui Antonescu, pentru a legitima nerespectarea promisiunilor făcute şi o nouă prigoană împotriva Mişcării Legionare.

Ianuarie – Iunie        Arestări, procese sumare, condamnări şi execuţii de legionari de către Antonescu, cu consimţământul noului ministru german Baronul Manfred von Killingher. Legionarii care reuşesc să se refugieze în Germania sau Austria sunt imediat închişi de către autorităţile germane.

Februarie, 10        Anglia rupe relaţiile diplomatice cu România.

Martie, 1        Bulgaria aderă la  Pactul tripartit. Trupe germane încep să treacă prin România cu scopul de a ajuta Armata Italiană din balcani, care se găsea în situaţie grea.

Martie, 27        Ambiţia nebună a Italiei asupra Croaţiei şi a altor teritorii iugoslave ; inexplicabilul atac al Italiei împotriva Greciei şi intrigi aliate la belgrad provoacă lovitura generalului Duşan Simionovici, Şeful Statului Major Iugoslav. Începe conflictul între Iugoslavia şi Germania.

Iunie, 11 –12        Antonescu îl vizitează pe Hitler la Munchen : înţelegere totală cu privirea la cooperarea celor două armate împotriva Uniunii Sovietice. Promisiunea germană de înarmare completă a armatei noastre. (Armele şi tot materialul promis nu a fost livrat de Germania decât în ultimele săptămâni ale Războiului nostru din Răsărit).

Iunie, 22            Germania, România şi Finlanda în război contra Rusiei Sovietice. Armata Finlandeză îşi limitează intervenţia la recuperarea teritoriilor ocupate anterior de Soviete. Italia şi Ungaria participă cu unităţi reduse, mai mult simbolice. Mai târziu, vor interveni legiuni de voluntari din danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Franţa şi Spania. După terminarea războiului, la întoarcerea în ţările respective, majoritatea acestor voluntari vor fi persecutaţi, închişi şi chiar asasinaţi, cu singura excepţie a Spaniei.

Iunie, 22        Toţi legionarii din închisorile lui Antonescu, precum şi cei din lagărele de concentrare germane, cer să fie trimişi pe front. Cererile lor sunt respinse, atât guvernul lui Antonescu cât şi cel  german.

Iulie – Noiembrie        Înaintarea victorioasă a Trupelor Germane şi Române în Rusia.

Iulie, 30 – 31            Harry Hopkins la Moscova.

August, 31        Antonescu se autopromovează Mareşal.

Octombrie – Decembrie     Bătălia şi retragerea de la Moscova.

Octombrie, 16        După una dintre cele mai sângeroase bătălii de pe Frontul de est, Trupele Române cuceresc Odesa. Demenţa progresivă a lui Antonescu, îl face să refuze ajutorul în artilerie grea, blindate şi aviaţie, pe care Comadamentul german i le oferea, şi de care Soldatul Român ducea lipsă. Până la cucerirea Odesei, Armata noastră a pierdut 75. 000 de  ofiţeri şi soldaţi; mulţi dintre aceştia ar fi rămas în viaţă, dacă Antonescu ar fi primit sprijinul oferit de Germani. Tributul nostru de sânge la Odesa a fost atât de mare, încât patru divizii au fost retrimise în Ţară pentru reorganizare şi înarmare.

Decembrie, 7        Pearl Harbour. “Ziua infamiei” care a permis lui Franklin Delano Roosevelt să calce toate făgăduielile făcute mamelor şi nevestelor din Statele Unite, şi să ceară Autorizaţia Senatului pentru trimiterea unui corp expediţionar în Europa, scop pentru care lucra, împreună cu toţi colaboratorii săi, încă din 1939.(Trebuiesc precizate următoarele : Roosvelt promisese solemn, în repetate rânduri “mamelor şi nevestelor“ americane că nu va trimite pe fii şi soţii lor să lupte pe teatrul de război european.

Pentru a putea face acest lucru, avea nevoie de o provocare. Germania se abţinea cu grijă să nu dea nici o ocazie în acest sens. Soluţia a venit de la Japonezi, care au pregătit şi executat atacul de la Pearl Harbou, portul american din Pacific. Autorităăţile americane cunoşteau toate detaliile atacului japonez, graţie serviciilor lor secrete care descifrau toate radiogramele Armatei Japoneze.

În loc să încerce evitarea sau limitarea atacului japonez, Guvernul American a aşteptat ca el să se producă, luând apoi aceasta drept pretext pentru a interveni în…Europa. Europa,  ajutorarea Uniunii Sovietice era adevăratul scop al lui Roosvelt. Anglia declară război României.

Decembrie, 12    Manfred von Lillinger, Ministrul German la Bucureşti, şi Bova Scopa, Ministrul Italiei, obligă pe Mihai Antonescu, Ministrul Român al Afacerilor Externe, să declare război Statelor Unite. O greşeală pe care Finlanda nu a comiso.

                1942

Mai – iunie        Înaintarea grea dar victorioasă a Trupelor Germane şi a Armatei Române pe frontul de Sus al Rusiei. Kerci, Sevastopol şi toată Crimeea sunt cucerite. Sute de mii de prizonieri ruşi şi o mare cantitate de material cad în mâinile noastre. După cucerirea Rostovului, jumătatea din trupele germano–române, care erau destinate să încercuiască Stalingradul, sunt trimise în Caucaz, pentru a cuceri terenuri petrolifere. Aceasta a fost o greşeală fatală, căreia i s-a opus cât a putu Comandamentul Român. Dacă s-ar fi concentrat toate forţele asupra Stalingradului este foarte probabil că acest  oraş ar fi fost cucerit din timp. Încă odată s-a trecut cu vederea că obiectivul principal în război este distrugerea forţelor inamice : interesele economice şi altele vin după victorie.

August, 6 – sep-
tembrie, 3         Trecerea Donului. Armata a IV- a Română ocupă un sector de 100 de kilometrii la Sud - vest de Stalingrad, dar fără unităţi blindate şi motorizate, cu artilerie trasă de cai şi în imposibilitate de a organiza o rezervă suficientă cu numai cei 180.000 de ostaşi de care dispunea. Ofiţeri din toată ierarhia militară română semnalează Comandamentului German marea primejdie a situaţiei: slăbirea liniei frontului şi armament insuficient pentru a rezista maselor de trupe şi tehnică de luptă tot mai copleşitoare ale inamicului.

Octombrie, 1 – 11         Armata a II –a Română ocup poziţii de-a lungul Donului, la Nord de Stalingrad. Este vorba despre şapte divizii, tot atât de prost înarmate ca şi Armata a IV - a. Armata a III – a are de apărat un front de 120 de kilometri, având în faţă nenumărate divizii  sovietice, dispunând de cel mai bun armament pe care aliaţii occidentali îl livraseră lui Stalin. Comandamentul german se opune propunerii române de a lichida imediat capul de pod pe care trupele sovietice îl menţineau pe malul drept pe malul drept al Donului. Germanii considerau că zona aceasta trebuie menţinută în linişte absolută, fără vreo mişcare. Stalingradul urmând a fi cucerit printr-un atac frontal !

Noiembrie, 19        Începutul Marii Ofensive sovietice pe Don şi pe Volga, împotriva Armatelor Române, la Nord la Sud de Stalingrad. Frontul este străpuns de diviziile blindate sovietice. Cinci divizii româneşti pierdute. Trupele italiene şi ungureşti sunt şi ele zdrobite.

Noiembrie, 19 – 20    După o lună de zadarnice atacuri frontale ale Trupelor Germane, începe retragerea de la Stalingrad.

Sfârşitul lui Noiembrie     Primele contacte secrete între Guvernul lui Antonescu şi puterile Occidentale. Contacte între inamic şi politicienii români începuseră deja din chiar primele zile ale  războiului, când Maniu organizase un sistem secret de informaţii pentru Aliaţii occidentali. Aceştia retransmiteau totul Comandamentului Sovietic. Avertismentele Mişcării Legionare la Bucureşti şi Berlin nu au fost luate în consideraţie !

                 1943

Ianuarie, 2        Antonescu în vizită la Hitler. Se reconciliază după învinuiri referitoare la dezastrul de la Stalingrad.

Ianuarie, 19        Mihai Antonescu, Ministrul nostru al Afacerilor Externe, îi cere lui Musolinii să ia conducerea unei “Coaliţii Latine “, cuprinzând şi beligeranţii mai mici, şi să înceapă negocieri cu Puterile Occidentale.

Februarie, 1 – 15    Contacte între emisarii lui Mihai Antonescu şi Puterile Occidentale, la berna, cu ajutorul Nunţiului Papal Bernardinii. Astfel de contacte au loc chiar şi la Bucureşti, prin intermediul Ambasadorului Turciei.

Februarie, 2        Raportul Generalului german Hansen către Hitler cu privire la Trupele române din Crimeea şi Caucaz : “Toate unităţile Armatei Române dovedesc o voinţă neînduplecată de a rezista înaintării Armatei Sovietice; o menţiune deosebită merită Diviziile a I-a şi a II-a ale Corpului Vânătorilor de Munte, comandate de Generalul Avramescu, precum şi Divizia a IX - a” Trădarea, atâta câtă a fost nu pe front s-a produs. “

Iulie, 1        Mihai Antonescu din nou la Roma : îl sfătuieşte pe Musolinii să înceapă imediat negocieri cu Puterile Occidentale.

Iulie, 25 – 26        Musolinii este arestat de regele Victor Emanuel ; este părăsit de bună parte din şefii fascişti, dar nu de Cămăşile Negre.

Septembrie, 23        Antonescu din nou în vizită la Hitler, care îl roagă să nu primească pe noul reprezentant anti-mussolininan al Italiei şi să demită pe Mihai Antonescu. Mareşalul Antonescu refuză aceste cereri, Hitler, înşelat de Ministrul său la Bucureşti, începe să înţeleagă adevărata atitudine a şefilor politici români.

Noimebrie, 28        Conferinţa de la Teheran. Preşedintele Roosewelt nueste găzduit la Ambasada SUA (cum ar fi fost normal) ci la Ambasada Uniunii Sovietice. Dea cord cu asasinii ofiţerilor polonezi de la Katyn, Preşedintele american cere, pe deasupra, asasinarea a încă 40.000 de ofiţeri germani după victorie. Admite toate pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice. Cere însă ca aceste concesiuni să rămână secrete până după alegerile prezidenţiale din Statele Unite, pentru a nu pierde voturile milioanelor de cetăţeni originari din ţările vecine cu Uniunea Sovietică.
            La Ankara, Eden (Ministrul Englez de Afaceri Externe) informează pe omologul său turc cu privire la mâna liberă care se va da Turciei în Balcani !

Decembrie, 24        Încep negocieri secrete între trimişii Mareşalului Antonescu şi Ambasada Sovietică la Stokholm. (Nici măcar Antonescu nu pricepuse imposibilitatea unei înţelegeri între
        Rusia  Sovietică şi vecinii ei fără de o încorporare a acestor ţări într-un teritoriu dominat de Comunişti)

                PARTEA A V-a
                 1944

Martie, 17        Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu îl trimit la Cairo pe Barbu  Ştirbei, cu aprobarea regelui Mihai, ca să discute în mod secret condiţiile unei păci separate sau a unui armistiţiu cu Puterile Occidentale. Eroarea regelui şi a politicienilor era aceiaşi ca a mareşalului Antonescu : în politica şi în intenţiile şefilor occidentali nu exista nici urmă de solidaritate anticomunistă.

Martie, 18        Ştirbei este informat de către reprezentanţii Occidentului că “Se pot trata numai detalii operaţionale referitoare la răsturnarea regimului Antonescu şi înlocuirea lui cu un guvern pregătit să accepte fără discuţii condiţiile impuse de învingători.” Aceste condiţii, dinainte stabilite între Puterile Occidentale şi Uniunea Sovietică au fost comunicate comisarilor români numai la sfârşitul lui August.

Aprilie, 18        Telegrama lui Harriman, Ambasadorul SUA la Moscova, către Secretarul de Stat american : “ În conversaţia mea de ieri cu Molotov, acesta mi-a spus că Trupele Române încă se bat împotriva Armatei Roşii şi că nu se predau decât după bătălie. În Crimeea, rezistenţa a fost deosebit de puternică din cauză că trupele române de acolo sunt alcătuite din elemente extrem de bine antrenate.” Între timp Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi regele Mihai cereau să se efectueze o rapidă ofensivă sovietică ci o debarcare în Dobrogea, precum şi bombardarea câtorva oraşe din România !

Mai, 12        Preşedintele Roosevelt trimite o telegramă tânărului Rege al Iugoslaviei, care începe cu “Dragă Petrică “; îi porunceşte în termeni foarte amabili să-l destituie pe generalul Draga Mihailovici. (Eroul rezistenţei iugoslave contre nemţilor) şi să-l înlocuiască cu comunistul Broz – Tito la Ministerul de Război.

Iunie, 1        Emisarii români la Cairo sunt informaţi că ; “ a continua negocierile nu are nici un rost şi că Dl. Iuliu Maniu ar trebui să urmeze sfatul ce I s-a dat, de a trimite un ofiţer, de a trimite un ofiţer pentru a lua contact direct cu Armata Roşie pe front. “

Iunie, 6        Debarcare anglo – americană  în Normandia.

Iunie, 29        Sosit la Cairo la  25 Mai, Constantin Vişoianu, noul emisar al lui Iuliu Maniu, este investit cu puteri superioare celor ale lui Ştirbei. Spre deosebire de cum se negociase până atunci la Stokholm şi chiar la Cairo, Vişoianu părăseşte orice efort de a obţine garanţii pentru România. Acceptă, în numele lui Iuliu Maniu, o capitulare fără condiţii, “sperând” numai că Aliaţii nu vor impune măsuri prea severe.

Transmite inamicului planurile şi propunerile lui Iuliu Maniu : “ Schimbarea de guvern va avea loc simultan cu o ofensivă sovietică masivă.” O Iuliu Maniu cere o debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra oraşelor româneşti precum şi paraşutarea a 2000 de soldaţi aliaţi; “dacă aceşti soldaţi vor fi Anglo-Americani sau Ruşi, să decidă Înaltul Comandament Aliat “ !!! Frontul Democrat Popular este pe deplin de acord cu aceste propuneri. În acest sens. În acest “ Front Democratic şi patriotic” intraseră, bine înţeles, pe lângă partidele politice tradiţionale, şi membri Partidului Comunist.

Iulie, 2         Consilierul politic american Robert Murphi comunică la Wasington : “ Aliaţii sunt informaţi că nici o înţelegere nu este posibilă cu Antonescu.” Mareşalul negocia cinstit, susţinut de Armată, iar politicienii preparau dezarmarea Armatei Române, sechestrarea Comandantului ei Suprem şi predarea lui şi a României în mâinile Ruşilor.

Iulie, 9  August, 7    Între aceste două date Maniu repetă de patru ori propunerile lui către Aliaţi, fără să primească de la aceştia alt răspuns decât că “propunerile lui au fost transmise Guvernelor Aliate.”

August, 5 – 6        Ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu.

August, 20        Conform propunerilor lui Maniu şi a celorlalţi politicieni, începe marea ofensivă Rusească în Nordul Moldovei.

August, 21        Mareşalul Antonescu, informat de eşecul tratativelor de la Stokholm, propune (în înţelegere cu Generalul Fiessner) organizarea unei puternice linii de rezistenţă pe direcţia Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Este trădat în intenţiile lui de către generalii Aldea, Racoviţă, Sănătescu şi Şteflea.

August, 23, orele 22oo    Proclamaţia Regelui Mihai către poporul Român. Regele declară că un “Armistiţiu” a fost semnat cu Comandamentul Rusesc. În consecinţă ordonă Armatei să înceteze orice rezistenţă.

                În realitate, nu se semnase nici un armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către Poporul Român şi Armata Română a fost capturarea şi trimiterea în Rusia şi Siberia a şaisprezece Divizii Române, fără să mai socotim mulţimea nesfârşită a abuzurilor, a violurilor de tot felul şi tâlhăriilor la drumul mare, la care s-au dedat Soldaţii Ruşi pe pământul românesc. Guvernul trădător instaurat la Bucureşti a părăsit Planul lui Antonescu referitor la linia de apărare Focşani – Nămoloasa – Galaţi.

 August, 24    Considerând că Guvernul din Bucureşti a comis un act de trădare faţă de Poporul Român prin arestarea Mareşalului Antonescu şi predarea lui unor agenţi sovietici, Horia Sima şi legionarii ce se aflau atunci în Germania, au decis să continue lupta contra celui mai mare duşman al Ţării noastre, cu toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie.

Începe imediat organizarea unei Armate Naţionale Române formată din voluntari, legionari sau nelegionari. Primilor voluntari, prezenţi în jurul lui Horia Sima în momentul loviturii de Stat de la Bucureşti, li se vor adăuga, în curând, mulţi soldaţi şi ofiţeri români care luptaseră contra Uniuni Sovietice, care nu au acceptat noul curs al evenimentelor şi care au reuşit să traverseze liniile sovietice către Ungaria sau Austria.

August, 30    Noul Guvern de la Bucureşti, în care intraseră şi comuniştii, urmând exemplul puţin glorios al Italiei, declară război fostului aliat, Germania.

August, 31    Jefuind, distrugând, omorând şi violând, Armata Roşie ocupă România întreagă şi intră în Bucureşti. Deoarece nu se semnase nici o convenţie de armistiţiu, soldaţii sovietici se consideră în teritoriu inamic ocupat.

Septembrie, 13    “Convenţia de Armistiţiu”, mincinos anunţată cu 21 de zile înainte, este semnată la Moscova de către delegaţii români, fără ca aceştia să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii, care pune întreaga Românie şi întreg Neamul Românesc la discreţia Rusiei lui Stalin.

Septembrie 12, De-
Cembrie 5    Reprezentantul SUA Burton Berry telegrafiază Departamentului de Stat la Washington, că Iuliu Maniu i-a spus
        lui John Le Rougelet (reprezentantul Angliei la Bucureşti) că “dacă el (Maniu) ar fi ştiut că Sovietelor li se or da mână liberă în aplicarea Armistiţiului, nu ar fi sfătuit pe Rege sa-l semneze.

Decembrie, 10        Constituirea, la Viena, a Guvernului Naţional Român, format din cinci legionari şi trei ne-legionari:
            Horia Sima, Prim Ministru;
            Mihail Sturdza, Ministru al Afacerilor Externe;
            Vasile Iasinschi;
            Corneliu Georgescu;
            Profesorul Manoilescu;
            Generalul Platon Chirnoagă, Ministrul Apărării.
            Profesorul Sângheorghe;
            Vladimir Christi.

                1945

Februarie, 7 –11     Stalin, Roosevelt şi Churchill se întâlnesc la Yalta. Puterile Occidentale sunt controlate de Harry Hopkins şi Alger Hiss, condamnaţi mai târziu în Statele Unite pentru că negaseră, sub jurământ fals, că erau spioni sovietici, atunci când martori şi documente dovediseră aceasta.

            Polonia este sacrificată. Europa împărţită. Opt ţări europene sunt predate Sovietelor, împreună cu o treime din Germania. Milioane de oameni din Ţările baltice, Polonia, Germania Răsăriteană, România sunt smulşi din patriile lor strămoşeşti şi trimişi în Siberia, în lagăre de exterminare. Când Maniu şi Brătianu protestează pe lângă Roosevelt şi Churchill, împotriva sălbăticiilor şi barbarismelor nemaiauzite comise de ocupanţii ruşi pe pământ românesc, li se răspunde că “Rusia Sovietică a fost autorizată să utilizeze puterea de muncă umană, ca plată parţială pentru pierderile suferite în timpul războiului !

Reamintim că  Domnii Churchill şi Roosevelt proclamaseră cele “Trei libertăţi” şi semnaseră Charta Atlanticului. Istoria îi va judeca pentru infamiile lor.

Februarie, 11    După câteva manifestări patriotice, Generalul Rădescu, Primul Ministru Român, se refugiază la Ambasada Britanică din Bucureşti. Câteva luni mai târziu va primi azil politic în Cipru şi mai târziu în Portugalia.

Februarie, 13 După bombardarea masivă a oraşelor Hamburd, Berlin, Francfurt şi multe altele, are loc teribilul masacru aerian al oraşului Dresda, unde Aviaţia Anglo - Americană face aproape 300.000 de victime, între care numeroşi copii şi bătrâni, bolnavi, femei. Acest bombardament a transformat Dresda  în cel mai mare cimitir din lume şi din întreaga istorie. Nimeni nu a fost spânzurat pentru această crimă !

Martie, 6        Primul regiment al Armatei naţionale Române ocupă poziţii pe Oder, unde este inspectat de Generalul Platon Chirnoagă, Ministrul Apărării în Guvernul Naţional Român dela Viena.

Martie, 8         Vâşinski îl obligă pe regele Mihai să desemneze pe comunistul Petre Groza ca Prim Ministru al unui Guvern complect comunist. Regele, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu cer în zadar sprijinul şi protecţia Aliaţilor.

Aprilie, 12        Moare Preşedintele  Delano Roosevelt.

Aprilie, 28        Asasinarea lui Benito Mussolini.

Aprilie, 29 – 30    Sinuciderea lui Adolf Hiler.

Mai, 7        Capitularea necondiţionată a Germaniei.

Mai, 7        Sfârşitul activităţii Guvernului Naţional Român de la Viena. Retragerea Armatei Române ce a luptat pe Oder până la ultima zi  de război. Restul Diviziei I a Armatei Române, care se antrena în Austria, se predă trupelor Anglo-Americane.
        Guvernul Naţional Român din Exil a fost o reacţie normală împotriva activităţilor trădătoare ale politicienilor din Bucureşti, dornici de mărire şi putere personală. Acest guvern a reprezentat o încercare disperată de a evita, pentru Ţară şi Neamul Românesc, consecinţele nefaste ale activităţii iresponsabile şi trădătoare a acestor politicieni. Din păcate, aceste consecinţe nu au mai putut fi evitate : Statul Român şi-a pierdut independenţa iar Poporul Român a intrat într-o lungă perioadă de sclavie totală.

Iunie, 26        Conferinţa Naţiunilor Unite se termină la San Francisco. Ea a fost prezentată de spionul comunist Alger Hiss care a fost ales primul Secretar General. Rusia Sovietică este admisă ca membru cu trei locuri, în loc de unul singur, ca toţi ceilalţi. În teorie, această organizaţie era destinată să apere drepturile omului şi independenţa naţiunilor.

Iulie, 17 –August, 2    Conferinţa de la Postdam. Rusia Sovietică este invitată să participe la Războiul împotriva Japoniei. Invitaţiee absurdă, deoarece Japonia oferise, cu două luni înainte, să negocieze pacea tocmai prin Moscova ! Este începutul politicii americane care va livra până la urmă toată China Comunismului.

August, 6        Aviaţia americană bombardează Nagasaki şi Hiroşima, omorând 170.000 de Japonezi şi provocând contaminarea radioactivă pe viaţă a multor sute şi sute de mii de oameni. Nimeni nu va spânzurat pentru această faptă !

Decembrie, 21        Generalul american George Patton – care cerea Aliaţilor să se opună înaintării trupelor sovietice în  Europa – moare într-un accident de automobil despre care s-a bănuit că a fost provocat. De remarcat că alt American, adversar înverşunat al abandonării Europei în faţa Sovietelor, Secretarul la Apărarea Naţională a Statelor Unite, James Forrestal, se  < sinucide > în 1949, prin aruncare de la etajul 16 al Spitalului
Naval Beuthesda.


                 1946

Martie, 13 – Iulie, 17     Comunistul Josif Broz  (Tito) sechestrează şi asasinează pe generalul sârb Draga Mihailovici. Tito, care ordonase să se omoare mii de soldaţi de-ai lui Mihailovici, fusese impus ca şef în Iugoslavia de către Englezi şi Americani, ascultători la ordinele  < Puterilor Anonime > care hotîrîseră că secera şi ciocanul trebuiau să înlocuiască crucea, în ţările creştine de aproape două mii de ani. Se repetă cazul lui Kholtchak, dar de data asta cu Churchill de partea asasinilor.

Martie, 17        Mareşalul Ion Antonescu este condamnat la moarte de către unul din acele tribunale, unelte în mîinile partidelor comuniste, care vor caracteriza victoria Puterilor Aliate. Regele Mihai ar fi putut să exercite dreptul la graţiere.

Octombrie, 15    Mareşalul Herman goering se sinucide, două ore înainte de a fi spânzurat.

Octombrie, 16        Ministrul Afacerilor Externe, Joachim von Ribbentrop, mareşalul Wilhelm Keitel, Generalul Alfred Jodl şi alţi şapte şefi germani sunt executaţi la Nurenberg. Execuţii similare au loc în restul Europei şi în japonia. Se inaugurează astfel o nouă perioadă jurdiciă în care călăii şi judecătorii aparţin acelloraşi grupuri politice.

                1947

Decembrie, 30    Abdicarea regelui Mihai sun presiunea Armatelor de Ocupaţie Sovietice, la sosirea cărora în Ţară el ănsuşi, ca şi politicienii din anturajul său, avuseseră o mare contribuţie. Începe perioada celor mai mari suferinţe pe care Poporul român le-a cunoscut vreo dată în istorie.

PRECUVÂNTARE

Amintiri personale, referitoare la o epocă atât de uriaşă prin zbuciumările ce le-a pricinuit şi prăpădul în care a azvârlit lumea, ca aceea care s-a desfăşurat între anii premergători şi următori ai ultimului Război, vor părea întotdeauna nepotrivite faţă de grămada şi greutatea întâmplărilor, chiar când sunt scrise de un Winston Churchill.

M-am hotărât să contribui totuşi cu aceste pagini la istoria acelor vremuri, fiindcă în pregătirile ascunse şi deschise ale evenimentelor care au condus Europa la cea mai mare tragedie a istoriei sale, România a fost un factor-cheie şi a ocupat o poziţie hotărâtoare în ceea ce priveşte posibilitatea de a ocoli sau nu această tragedie.

Luând această hotărâre m-am gândit la faptul că sunt singurul fost Ministru  al Afacerilor Străine din toate ţările cari s-au ridicat împotriva cotropire comuniste, care n-a murit spânzurat, împuşcat sau în închisoare. În toate clipele importante, în toate crizele acestei epoci, prin  natura funcţiunilor mele sau din propria iniţiativă, am fost în contact cu mai toate personalităţile conducătoare ale politicei româneşti.

Până în momentul însă al răpirii Basarabiei, nu am găsit printre aceste personalităţi şi în partidele ce le reprezentau nici o înţelegere a adevăratei semnificaţii istorice a momentelor ce le trăiam şi prin urmare nici o adevărată înţelegere a intereselor româneşti în faţa furtunii ce se apropia. Aceasta cu două excepţii : Corneliu Codreanu, Şeful Mişcării Legionare, şi Gheorghe Brătianu, Şeful Partidului Liberal Dizident.

În ceea ce-l priveşte pe Octavian Goga înţelegerea exista dar atitudinea lui nu s-a manifestat cu vigoarea celor precedenţi. Mulţi dintre protagoniştii dramei interne şi externe al cărei ultim act a fost dispariţia Regatului Român Independent, au părăsit această lume ; unii în faţa plutoanelor de execuţie ale duşmanului sau a trădării ; alţii în muncile închisorilor comuniste.

Alţii cari îşi caută în zadar un rost într-un nesfârşit surghiun şi în chinurilor remuşcărilor mărturisite sau nu, vor avea poate încă prilejul să-şi recunoască vinile şi să contribuie la îndreptarea lor. Păcatele şi greşelile au fost scump ispăşite ; trădările, dacă au fost, să fie lăsate în plata şi judecata Domnului.

Nu scriu, deci împins de ură sau amărăciune nici pentru a răscoli în alţii patimi înecate, trebuie să nădăjduim , în mărirea nenorocirii obşteşti, CI DIN ADÂNCĂ DUMERIRE CĂ SINGUR ADEVĂRUL ESTE MÂNTUITOR, CĂ NUMAI PE TEMELIA ADEVĂRULUI SE VA PUTEA CLĂDI ACEA ÎMPREUNARE A TOT CE ESTE ROMÂNESC ÎMPREJURUL NĂZUINŢELOR NEMURITOARE ALE NEAMULUI ; ÎMPREUNARE CARE NE-A DAT DESCĂLICĂRILE, MINUNEA DĂINUIREI VOIEVODATELOR, UNIREA, NEATÂRNAREA ŞI ÎNTREGIREA, SINGURA PUTERE CARE, CU MILA LUI DUMNEZEU, NE VA PUTEA DA REÎNVIEREA.



        PARTEA ÎNTÂI

        TITULESCU : MINISTRUL DUŞMANULUI

“ Securitatea colectivă…pacea indivizibilă…de fapt cruciada pentru a sări în ajutorul Sovietelor în cazul unui conflict germano-rus. Consiliul  Societăţii Naţiunilor nu-şi va putea spăla mâinile ca Procuratorul Judeii – “ Nu sunt vinovat de sângele acestui drept “ -, căci < Puterile Oculte>, care-l  stăpânesc, au fost întodeauna complicii Sovietelor.
Unii din strategii cei mai eminenţi ai revoluţiilor se aşează la Budapesta sub pretextul unor misuni comercialo-financiare şi chiar umanitare. Cei mai mulţi rămăseseră la posturilile lor după ocuparea oraşului de către români. Luberatoriii Ungariei nu-i expulzaseră, pentru a nu provoca protestele Consiliului Suprem, ale cărui ocări se îndreptau toate nu împotriva bolşevicilor, ci împotriva soldatului Român care, prin sugrumarea acestui focar de sângeroasă
 Anarhie, salvase civilizaţia occidentală, în ciuda ei, în această parte a Europei. Numeroşi revoluţionari expulzaţi din Ungaria, reveniseră la în Budapesta sun uniforme americane. Rapoartele lor către  Wilson inspirau politica Consiliului Suprem.”

        SAINT – AULAIRE
        Ambassadeur de france
        (Geneve contre la Paix)


       

CAPITOLUL  I
 
        TRECUTUL ÎN NOI

Vorbind în Memoires d  Outretombe de trecutul familie sale, Chateaubriand afirma că o face numai pentru a satisface dorinţele nepoţilor săi. Mai puţin făţarnic decât el, recunosc că o fa pentru mulţumirea propriilor mele porniri. Mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc cu gândul mai mult în trecut decât în vremurile de faţă. Sunt un vrăjit al slavelor trecute.
 Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla acestuia.

Este ceea ce s-a petrecut în România cu dispariţia partidului Conservator şi ceea ce m-a adus în Mişcarea Legionară, unde am regăsit şi recunoscut rădăcinile de care nu mai era legată lumea noastră politică de după Primul mare Război. Vlahuţă, în una din scrierile sale, ne spune, cu drept cuvânt, că la obârşia celui mai vechiu neam de kneji, “Uradel”-ul românesc, se afla un păstor ostaş. Xenopol aminteşte că Knejii Sturzeşti sunt pomeniţi încă în hrisoavele de la sfârşitul veacului al XII-lea. Numele nostru a rămas împletit cu istoria Ţărilor Româneşti de pe vremea Descălicărilor până la cea de astăzi  : de la Kneazul Nan, contemporanul lui Roman Muşat, şi Baliţă, contemporanul lui Ştefan cel mare, de la Marele Hatman Ion Sturdza, Pârcălab de Hotin, pe care istoricul Orehovius nu-l arată venind cu călărimea sa – “Quorum principes erand Sturdza ac Movilă” – în ajutorul  Oştilor Polone, de la Kneazul Barboi, învinsul de la Kornul Luncii, tras în ţeapă de păgâni, de Sturdza hatmanul, căruia aceiaşi păgâni

I-au tăiat capul pe malul Siretului, de la copii lui matei, nepoţii lui Gheorghe Ştefan, ultimii Sturdzeşti lăsaţi în viaţă după veacuri de morţi violente, de răpiri tătărăşti şi de otrăviri, adăpostiţi la curtea lui Apafi şi salvaţi de predarea în mâna turcilor de către Ana Bornemisza, soţia  Voievodului ardelean, până la marele Logofăt Alexandru Sturdza, care întovărăşa pe Cantemir în pribegia lui, dela  acel Sturdza din Dulceşti, care cu hăitaşii săi plecase la goana de Eterişti până la Ioniţă şi Mihalache Sturdza, domni aprigi dar drepţi, şi până la Vasile Sturdza, Locotenentul Domnesc care, ca şi cumnatul său Costachi negri, îndepărta cu un surâs şi o mulţumire coroana ce I se oferea.

Am fost crescuţi într-o casă unde aceste vechi amintiri şi cele mai recente, ale unei generaţii făuritoare de ţară fără altă râvnă decât aceea a binelui obştesc, generaţia Unirii şi a Împroprietăririi, erau povestite copiilor la gura sobei, împreună cu basmele lui creangă. Amintirile unui trecut văzut şi trăit, ascultate de noi cu agerimea şi smerenia copilăriei, mergeau în ceea ce privea străbunica mea după mamă, Catinca Negri, până la Eterie şi la vremurile lui Ion Sturdza cel dintâiu dintre noii Voevozi pământeni, strănepotul lui Ilie Sturdza ultimul Voevod ales cu două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al pământului, pentru o scurtă domnie de câteva zile.
Catinca negri era sora lui Costachi Negri idolul generaţiei sale. Surori ale lui Costachi Negri erau şi bunica mea dinspre tată, Zulnia Sturdza soţia Locotenentului Domnesc al Unirii apoi Elena Negri, “Steluţa” logodnica lui Alecsandri, “pierduta în neagra veşnicie”, când era tânără, frumoasă şi iubită şi Mica Efghenia Negri, Stareţa Mănăstirii Văratec, unde petreceam verile copilăriei noastre, Cogălniceanu era  cumnatul bunicului meu Mihai Jora, Primul Ministru al Afacerilor Străine a lui Vodă Cuza. Jorăştii au fost oameni de oaste neastâmpăraţi şi buclucaşi. Antioche Jora a fost, cred cel din urmă apărător al Cetăţii Neamţului împotriva unei împresurări vrăjmaşe.

Dafina Jora era doamna lui Dabija Vodă. De câte ori patima vânătorii mă ducea la Mănăstirea Secului, puteam citi pe frontispiciul bisericii numele întemeietorilor: “ Marele Vornic Nistor Ureche cu Kneaghina lui Maria Jora”. În archondaricul Mânăstirii, unde am petrecut atâtea nopţi, nu am putut nici odată auzi, cum alţii ziceau că se întâmplase, oftatul Părintelui Ghidion, despre care povestea spune – numai o poveste- că fusese zidit între cărămizile odeiei, pentru că îndrăznise să azvârle priviri puţin călugăreşti asupra Vornicesei.
Elena Doamna, văduva lui Alexandru Ion Cuza, venea în fiecare an pentru a petrece o săptămână sau două cu bunicile mele în Târgul – Ocna, unde ne-am trăit copilăria.

 Dragostea şi veneraţia pentru memoria ultimului Domn moldovan erau atât de mari în familia mea, că fratele meu Iancu şi cu mine nu am ales meseria armelor, care era cea pe care o doream, fiindcă socoteam că pata trădării din noaptea de 11 Februarie 1866 nu fusese încă spălată de pe steagul Oştirii noastre. Aveam în casa noastră din Târgul-Ocna toată arhiva corespondenţei schimbată între Costache Negri, Alexandru Ion Cuza, Cogălniceanu, Vasile Sturdza, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi şi toţi protagoniştii români şi străini ai epocii Unirii.

Cu părintele meu petrecusem lungi ore pentru a o clasa în nouă mari dosare, cari ne-au fost răpite în timpul Primului Mare Război, pentru a ajunge, nu prea ştiu cum, în Arhivele Academiei Române. Era intenţia noastră de a le publica cu comentariile şi notele cuvenite ; ele azvârleau noi lumini, ascunse de istoricii noştri asupra activităţii şi planurilor lui Alexandru Ion Cuza şi a sfetnicilor săi.

Menţionez, între altele, faptul pe care, la cunoştinţa mea, numai Gheorghe Brătianu l-a recunoscut şi cercetat, a corespondenţei şi înţelegerii cu Kossuth, asupra unei expediţiuni militare româneşti pentru eliberarea Ardealului, în deplin acord cu patriotul ungur, care la acea vreme (1863 – 1866) organiza în Italia, cu asentimentul lui Napoleon al III-lea, o Legiune Ungară, pentru a debarca în Dalmaţia.

 Acest fapt pare a fi uitat de istoricii unei întregi generaţii, pentru a ascunde poate opiniei noastre publice, ceea ce detronarea lui Alexandru Ion I a însemnat pentru ţara noastră, o dată cu irupţia, cu acest prilej , în viaţa publică a României, a acestei noi clase de români : politicienii, oamenii partidelor, înlocuind pe oamenii Ţării.

Nu putem decât să ne gândim cu dragoste şi mândrie la acea generaţie a romantismului românesc, care se stingea cu Domnul Vândut şi la prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o clasă stăpânitoare din care noi coborâm ; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile şi prerogativele,de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva.

Dar când vedem calitatea celor care ajunseseră să o înlocuiască între cele două războaie şi unde au dus eu Ţara, ne întrebăm dacă acei câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conchi, Ştefan şi Alexandru Catargi, Toader Balş şi alţii, nu avea dreptate când cereau să se păstreze încă ceva din vechile datine, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa amăgiţi până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră poate amăgiţi de mincinoasa şi sângeroasa nălucă a Revoluţiei franceze.

    CAPITOLUL  II

    PRIMELE POSTURI, PRIMELE SEMNE

Crescut în asemenea împrejurări, era firească în mine aplecarea spre treburile obşteşti, grija durerilor neamului, nevoia, chiar din prima tinereţe, de a fi o dată părtaş la împlinirea visurilor sale. O piedică se ridica însă în mine, potrivnică acestei puternice dorinţe : repulsia, dispreţul pe care-l aveam pentru toată bucătăria electorală şi parlamentară, fără de care, în Ţara noastră, ca şi în alte democraţii ale veacului nostru, nimeni nu putea ajunge la vreo înrâurire oarecare asupra vieţii publice a Naţiunii.

 Acestea au fost dorinţele şi piedicile a căror luptă, în mintea mea,   m-au făcut să aleg cariera diplomatică, ca orientare finală a vieţii mele. N-a lipsit mult însă ca această carieră să sfârşească foarte repede şi cu puţini lauri pentru tânărul ataşat pe lângă legaţia noastră din Durazzo, întâiul meu post, ales de mine pentru două motive : existenţa Populaţiei Româneşti din Sudul Albaniei, caracterul medieval al unei Ţări a cărei structură socială şi viaţă zilnică rămăseseră încă acelea ale Europei din veacul al XV-lea, cu tot farmecul unei neasemănate tradiţii de cinste, de credinţă şi de vitejie.

 N-aş putea să povestesc mai pe scurt vinovatele fapte cari m-au dus în pragul unei probabile destituiri, decât citind o telegramă din acele vremuri a ziarului francez Le Temps  : “ Trupele lui Prenk Pasa Bib Doda, sub comanda Ataşatului Militar român, Colonelul Sturdza, au luat cu asalt cetatea Ishmi, după o crâncenă luptă, şi înaintează spre Durazzo.”
Nu era “Colonelul Sturdza, ataşat militar” ci sublocotenentul de rezervă şi simplu ataşat de legaţie, Mihai Sturdza, care , în capul a vrei trei mii de Miridiţi, şi de Malisori încerca, cu schimbătoare rezultate, să îşi deschidă calea spre Durazzo, capitalaq Albaniei de pe atuncea, împresurată de triburi răzvrătite.

 Din păcate nici şeful meu direct, paşnicul Burghelea, nici Ministrul  meu al Afacerilor Străine, Al. Porumbaru n-au arătat vreo adevărată apreciere a iniţiativelor militare ale subordonatului lor ; iniţiativele, trebuie să mărturisim, contrarii oricărei tradiţii diplomatice şi ordinelor precise şi repetate ce le primisem.

După lungi şovăiri, m-am crezut însfârşit obligat a mă despărţi de voinicii ce mă înconjurau şi a mă reîntoarce, destul de îngrijorat, la Bucureşti, unde în mod normal m-ar fi aşteptat o bine cuvenită sancţiune dacă, tocmai în clipele în care se hotăra soarta mea la Palatul Sturdza nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial, dând  ministrului Porumbaru nu numai prilejul de a declara ca de minimis non curat prector, ci şi de a mă numi la serviciul cifrului, la cabinetul său.
Între izbucnirea Războiului general şi intrarea româniei în acţiune (cu unele întreruperi ale activităţilor mele diplomatice, prin diferite perioade de concentrare la unitatea mea, primul divizion de artilerie călăreaţă), trecusem dela administraţia centrală a Ministerului de externe, întâi la legaţia din Atena, mai în urmă fusesem transferat la cea dintâi la legaţia din Atena, mai în urmă fusesem transferat la cea din Berna, unde Declaraţia de Război a României ne-a surprins pe soţia mea şi pe mine câteva săptămâni după naşterea fiului nostru şi câteva luni după apariţia, la Librăria Payot, a cărţii mele, intitulată : La Roumanie peut – elle combattre sur deux fronts ?”.

În acea carte expuneam motivele pentru care evacuarea Olteniei şi a unei părţi din Muntenia, împreună cu înaintarea în Ardeal peste Carpaţii Moldovei, ai Prahovei şi ai Buzăului, era planul strategic cel mai făgăduitor al unei victorii româneşti ; îndemnând cu insistenţă la construcţia, încă din timp de pace, a unei puternice linii de apărare modernă, acoperind terenurile noastre petrolifere şi Bucureştiul, care, întinzându-se de-a lungul Argeşului până la Dunăre, ar fi servit de pivot al înaintării noastre în Ardeal. Bătălia dela bucureşti, unde am fost rănit, ar fi fost câştigată, cred, chiar în lipsa acelei linii de întărituri, pe care o vedeam jucând un rol decisiv într-o bătălie ce nu putea fi evitată, fără de imobilitatea trădătoare a trupelor Ruseşti pe flancul extrem – sud al bătăliei, unde cel mai mic ajutor din partea Generalului Alieff ar fi dat ostaşilor noştri, cari se şi aflau la un deget de victorie, fala unui al doilea Călugăreni, chiar pe câmpiile unde biruise la 1595 Mihai Viteazul.

În cartea mea, Avec l’ Armee Roumanie, publicată la Hacjette şi dedicată a la memoire heroique de mon frere le Lieutenant Jean Sturdza et de mon beau-frere le Lieutenant Alexis Mavrocordato, tues par nos allies le Russes, am însemnat amintirile mele de război ; voi pomeni totuşi un semnificativ episod pentru legătura directă pe care îl are cu una din principalele teme ale acestei cărţi şi trei incidente de caracter personal, ale căror amănunte le-am cunoscut numai după publicarea ei.

Ne aflam de-a lungul Siretului cu divizia a doua de cavalerie, unde comandam o secţie de auto-mitraliere. Ca şi restul Trupelor noastre, aşteptam de la un moment la altul ordinul de înaintare. Aceste trupe, în sfârşit înarmate după trebuinţele luptelor moderne, fuseseră victorioase la Mărăşti şi Mărăşeşti şi moralul lor, în ajunul acestei ofensive, pregătită cu grijă de către generalul Christescu, de Statul Major Român şi de Misiunea franceză, era mai ridicat ca nici odată.

Câteva clipe însă înainte de darea semnalului de înaintare, aşteptat cu atâta nerăbdare, Trupele Ruseşti au început să-şi părăsească poziţiile. Ordinul de retragere fusese dat de Kerensky, Kibiş Adlers. Furierul Comunismului din Rusia. Toate sforţările şi pregătirile noastre au fost astfel cu dinadinsul zădărnicite şi puţină vreme mai târziu Armatele noastre erau silite să-şi apere Ţara şi împotriva intreprinderilor revoluţionare ale foştilor noştri aliaţi.

 Adevăratele întâmplări ale vieţii sunt câteodată mult mai stranii decât cele închipuite de către cei mai imaginativi scriitori. Spre sfârşitul Primului Război, fratele meu mai mare, Constantin, se afla în Nordul Basarabiei, în capul escadronului său, cu Regimentul 9 Roşiori, făcând parte din Corpul de cavalerie al generalului Schina. Aceasta se petrecea după încheierea Convenţiei de Suspendare a Ostilităţilor cu Puterile Centrale şi de fiecare parte a liniei de demarcaţie, şefii unităţilor respective aveau răspunderea execuţiei corecte a Convenţiei.

 Într-o zi Comandantul Austriac din faţă trimite Generalului Schina pe un ofiţer cu plângerea că în acea noapte o trupă de naţionalitate necunoscută atacase unul din escadroanele sale, îi ucisese câţiva oameni şi îi furase aproape toţi caii. După faptă, aceasta trupă se retrăsese peste linia de demarcaţie într-un sat situat pe teritoriul nostru. Comandantul austriac cerea explicaţiile şi măsurile cuvenite.  Generalul Schina a trimis pe fratele meu cu escadronul său în cercetare.

Ajuns în marginea satului cu pricina, Constantin îţi ia dispoziţiile cuvenite şi trimite pe un gradat pentru a cere ofiţerului comandant al trupei necunoscute o întâlnire la mijloc de drum. Propunerea este primită şi ofiţerul care vine spre fratele meu este fratele nostru Iancu.
Iancu, nerăbdător, intrase în Armata Rusă cu un an înainte ca România să intre în război. Luptase pe Frontul Românesc cu Corpul de Cavalerie al Generalului Keller şi, în momentul disoluţiei Armatei Imperiale, formase, ca atâţia alţi ofiţeri, o unitate cu elementele rămase leale, pentru a o pune la ordinele generalilor Rusiei naţionale. Generalul Schina, la care Constantin condusese pe fratele nostru, foarte înţelegător, l-a îndemnat cu insistenţă să intre în rândurile ofiţerilor săi.

Iancu  nu s-a putut însă decide să-şi părăsească camarazii şi, conform înţelegerii care a intervenit, a trecut Nistrul cu unitatea sa, nu departe de Cetatea Hotinului, unde un alt Ion Sturdza ţinuse şi el piept păgânilor cu patru veacuri mai înainte. Două zile după aceea, câţiva călăreţi, resturile escadronului fratelui nostru, s-au întors şi au povestit cum într-o luptă nepotrivită cu trupele comuniste, întregul escadron fusese nimicit.

Pentru a face faţă aceluiaşi vrăjmaş, fiind în acelaşi corp de cavalerie, cumnatul meu, Locotenentul Alexis Mavrocordat, fusese trimis în recunoaştere cu plutonul său. Satul în care cantonase în acea noapte a fost atacat prin surprindere. Lupta a ţinut destulă vreme şi trupele care au venit cele dintâi în ajutorul Roşiorilor noştri au fost trupele austriece vecine, care l-a auzul lungului schimb de împuşcături, înţeleseseră caracterul luptei şi al agresorului.

Tânărul ofiţer austriac care comanda trupa era căpitanul von Hambar, fratele soţiei Generalului Praporgescu căzut în primele zile ale războiului. Hambar a ajuns prea târziu, şi după cum ne-a povestit şi el şi fratele meu Constantin, sosit şi el la faţa locului, Alexis şi soldaţii săi trăseseră până la ultimul lor glonţ înainte de a cădea pe locul unde au fost îngropaţi cu toţii în acelaşi mormânt ostăşesc.

    În copilăria noastră împărţeam unchii pe care îi aveam în unchi cu urşi şi unchi cu lupi, după vânatul care ieşea din pădurile lor la vremea hăituielilor. Dimitrie Rosetti, soţul surorei mamei mele şi părintele iubiţilor noştri veri din Teţcani, era un unchi cu lupi ; în seara unei singure zile de hăituială se întinseseră şase lupi în faţa scărilor curţii.

 În sălbaticele păduri din Valea Seacă, moşia unchiului nostru Gheorghe Donici, cădeau urşi în hăituielile de toamnă. Am povestit în Avec L’Armee Roumaine cum bătrânul boier căzuse în fruntea escadronului său, la vârsta de 72 de ani, în acea “năvală fără socoteală” dela Robăneşti. Din grupul ofiţerilor germani se apleacă unul asupra trupului lui Gheorghe Donici şi strigă în româneşte Căpitanului Filiti, care zăcea printre soldaţii săi : “Dar aista este Conu Gheorghe de la Valea Seacă”.

În viaţa civilă, acel ofiţer era unul din inginerii specialişti germani , care îngrijeau de pădurile din judeţul nostru. Colonelul german care comanda regimentul cu care se răfuise escadronul lui Filiti, într-un gest de acea curtenie militară care s-a uitat astăzi, a trimis, peste liniile de luptă, familiei mele la  Bucureşti, şirul decoraţiilor pe care Gheorghe Donici le câştigase în războiul din 1877, război pe care îl făcuse în escadronul tatălui meu. Ce departe suntem de procesul dela Nurenberg şi de opinia Generalului Eisenhower, exprimând în Memoriile sale, că “ curtenia faţă de vrăjmaş este o deplorabilă moştenire medievală de pe vremea când ostaşii erau mercenari şi nu patrioţi. “

    Spre sfârşitul ostilităţilor cu Armatele Puterilor Centrale, am trecut prin Petrograd, în momentul când armata Generalului Kornilov, aşteptată de toţi ca unica forţă care putea salva capitala de intreprinderile turmelor asasine ale lui Bronstein Troţki şi Lenin, era oprită la porţile oraşului şi Generalul era arestat din ordinul aceluiaşi Kerenski care, cu bună ştiinţă şi voinţă, deschidea astfel drumul Revoluţiei Bolşevice ; o revoluţie străină, pregătită în <hrubele> New-Yiork-ului şi în alte capitale occidentale.

   Ultimele zile ale războiului m-au găsit în Italia, încercând să organizez, cu ajutorul ministrului nostru, Alexandru Lahovary, Legiunea Voluntarilor Români, dintre prizonierii făcuţi dela Armatele Austr-Ungare. Amintirile mele din acea epocă sunt destul de dureroase.

 Nu din partea ofiţerilor şi soldaţilor români din câmpurile de prizonieri italiene venea vreo greutate ; înrolările se făceau cu sutele şi cu nespus entuziasm. Piedicile veneau dela sfezile partidelor noastre politice la Paris, (unii voind să ne impună pe Generalul Iliescu comandant al Legiunii, alţii opunându-se la această manevră cu caracter pur politic), şi dela intrigile unora din compatrioţii noştri cu Ministrul italian  al Afacerilor Străine, Sonino, adversarul oricărei iridente afară de cea italiană.

Fără de aceste intrigi şi de aceste certuri, am fi putut avea în ultimele luni ale războiului o întreagă divizie cel puţin, nu numai câteva plutoane, pe frontul de luptă italo-austriac, păstrând României calitatea de Stat combatant, pe care aliaţii noştri ne-au contestat-o în timpul negocierilor dela Versailles.

În Perograd avusesem prilejul de a recunoaşte PRIMELE SEMNE ale existenţei PUTERILOR ANONIME, răspunzătoare şi ocrotitoare ale activităţilor bandei de agitatori străini care, cu ajutorul câtorva mii de mercenari, organizaţi la adăpostul impostorului Kerensky, începuseră cucerirea şi robirea unui popor de 180 de milioane de suflete. Nu mi-a scăpat observaţia că foarte probabil aceste “ Puteri” nu permiseseră intrarea Americii în război atâta timp cât ajutorul adus pe această cale Puterilor Occidentale ar fi contribuit la o victorie care ar fi fost şi aceea a Rusiei Imperiale.

    Pacea dela Versailles nu fusese semnată de mult, când două serii de eveniment, unele desfăşurate în complexul politico-militar sovietic, altele la graniţele noastre apusene, mi-au scos ultima îndoială relativ la existenţa unei “INFLUENŢE ANONIME” , tainică, răbdătoare, atotputernică, căreia Poporul Rusesc îi datorează toată nenorocirea lui şi pentru care cucerirea Rusiei de către conspiratorii bolşevici nu era decât un început pentru pregătirea altor cuceriri din ce în ce mai adânci şi mai întinse…cuceriri care au ajuns astăzi la aproape jumătate din globul terestru şi la mai mult de o treime din populaţia lui.

Uitarea în istorie era, până cam la începutul secolului trecut, un lucru aproape de neînchipuit. Oricât de paradoxal s-ar părea, multiplicarea mijloacelor de informaţie şi de difuziune a făcut posibil acest fapt.  Când mii de ziare şi de reviste, când toate radiodifuziunile , când catedrele universitare, când oratorii publici în parlament sau alte adunări încetează brusc, ca la un cuvânt de ordine, de a mai vorbi de un eveniment dat, aceste eveniment nu a mai existat, oricât de notoriu şi de netăgăduit ar fi fost, oricât de important prin semnificaţia lui.
    De aceea, alegând numai unele din evenimentele sus menţionate, cred necesar a reaminti foarte pe scurt modul cum Puterile Anonime au pricinuit înfrângerea Forţelor Naţionale Ruseşti, precum şi sforţările ce le-au făcut pentru a perpetua în Ungaria regimul comunist al lui Bela Kuhn, tot atât de bestial şi de dement ca şi cel al lui Lenin în Rusia.
  Noulens, Ambasadorul Franţei la Moscova, ne-a povestit în cartea sa Mon Ambassade a Moscou, cum, când în urma atitudinii din ce în ce mai pro-sovietică a lui Wilson, Clemenceau şi Lloyd George I-au cerut să le spună categoric dacă are sau nu intenţia să continue a se asocia cu Parisul şi cu Londra la ajutorul dat Forţelor Anti-bolşevice Ruseşti, Preşedintele Nord-American le-a răspuns că se va conforma în această privinţă părerilor lui Masaryk. Răspunsul final al fost : “nici un soldat, nici un cartul, nici un dolar mai mult”. Şi ne povesteşte Noulens, cu amărăciune, cum intreprinderea Bronstein –Lenin a fost salvată dela o moarte sigură prin noua atitudine adoptată de Wilson, atitudine foarte repede urmată de Guvernul Francez şi de cel britanic
    “ Preşedintele Wilson a salvat astfel regimul sovietic. Sovietele erau în acel moment convinse că experienţa lor sfârşise în dezastru. Au fost mai surprinşi decât orşicine de neaşteptata întorsătură luată de evenimente.”
Că această clipă hotărâtoare nu numai pentru istoria Rusiei dar şi pentru istoria lumei să fie uitată , mai merge !  Ceea ce nu se poate pricepe însă este ca să se fi uitat infamul act de trădare al Generalului francez Janin, complement evident al deciziunii lui Wilson şi Masaryk.

Generalul Janin era omul ales de Guvernul francez şi de Masaryk, pentru a comanda Trupele Ceho-Slovace care operau în Siberia cu Armata Amiralului Kolceak, Comandantul Suprem al Rezistenţei Naţionale Ruseşti. Diviziile  Amiralului se aflau în luptă crâncenă cu trupele bolşevice, liberate de alte sarcini în Rusia Europeană, prin deciziunea lui Wilson.

 Într-o bună dimineaţă Janin şi cu ofiţerii lui au surprins pe Amiralul Kolceak în vagonul ce-i servea de locuinţă în Staţia de cale ferată Nijni Udinsk, l-au păstrat prizonier câteva zile şi apoi l-au predat trupelor comuniste, în schimbul unei a treia părţi din aurul Tezaurului Imperial Rusesc.

Acest aur, preţul sângelui şi al trădării, a format primul Tezaur de Stat al Guvernului Masaryk şi Beneş. Pentru amănuntele acestui respingător şi de necrezut episod, unic în istoria militară a ţărilor civilizate, trimetem pe cititor la cartea lui Winston Churchill : The Aftermath.

Stabilirea lui Bela Kuhn în Ungaria, în 1919, ar fi însemnat, în afară de primejdia de moarte pe care o reprezenta pentru noi, prinşi într-un cleşte comunist, sfârşitul eroicei Polonii, atunci în frământările reînvierii sale naţionale, extinderea comunismului în Germania şi Italia, unde forţele subversive se aflau în plină activitate, şi, până la sfârşit, poate,  cucerirea Europei întregi – a unei Europe unde trădătorii Marty şi Sadoul erau trimişi în triumf, prin milioane de votanţi, în Parlamentul francez, şi unde Ceho-Slovacia a lui Masaryk  şi Beneş, după asasinarea Generalului Stefanik , se declarase deschis pentru Rusia Sovietică, în lupta acesteia cu Polonia.

Cu toate acestea, după o lungă şi prietenească vizită a generalului Smuts la cartierul general al lui Bela Kuhn în Budapesta, totul a fost încercat de către Puterile Apusene pentru a salva regimul acelui sângeros tiran de primejdia care îl ameninţa. Înaintarea Trupelor Române în Ungaria s-a făcut în contra opoziţiei înverşunata Puterilor Apusene.

Misiunile diplomatice şi militare aliate în Budapesta au mers până a încerca in corpore a opri Trupele Româneşti la porţile Budapestei cum o făcuse Kerensky cu armata lui Kornilov, la porţile Petrogradului. Românii nu s-au oprit şi misiunile aliate au trebuit să se mulţumească cu salvarea lui Bele Kuhn şi Rakossy, deplorând desigur moartea prematură a lui Samuely, ministrul de justiţie al lui Bela Kuhn, care şi-a găsit sfârşitul în vagonul-spânzurătoare cu care străbătea în lung şi în larg teritoriul ungar.

    “ Toate recriminările  Consiliului Suprem, ne spune Contele de Saint –  Aulaire, în cartea lui “Geneve contre la Paix”, erau îndreptate nu împotriva bolşevicilor unguri, ci împotriva Soldatului Român care salvase civilizaţia occidentală, măturând din centru Europei acest focar de infecţie, comunismul. “

     În Ţară, opinia publică în general şi elementele directoare ale partidelor politice – Liberal, Naţional, Ţărănesc şi al Poporului – erau mai toate conştiente , la acea vreme, de primejdia continuă ce o reprezenta vecinătatea uriaşului bolşevic.

Nu lipseau însă elemente, în special în Partidul Ţărănesc, ca d, de pildă, Constantin Stere, care umbla cu un proiect de constituţie în buzunar, ce desfiinţa proprietatea privată, ca doctorul Lupu, care cerea naţionalizarea locuinţelor sau ca Bujor, Preşedintele Camerei şi Rectorul Universităţii din iaşi, care informa pe colegii săi din Parlament că “ o lumină nouă ne vine dela Răsărit”  şi, în acord cu această “lumină”, încercase să suprime serviciul religios la redeschiderea cursurilor la Universitatea sa, provocând violenta opoziţie a studenţilor conduşi de tânărul Corneliu Codreanu. Acesta trebuia să ajungă simbolul viu al luptei româneşti împotriva conjuraţiei internaţionale pro-comuniste şi până la sfârşit, victimă a acestei conjuraţii.

   Puţini şi tăcuţi erau cei care, în lumina menţionatelor evenimente, a întâlnirilor soviet-apusene de pe Insula Principilor şi dela Rapallo, a primei misiuni Bullitt la Moscova, precum şi a declaraţiilor antipoloneze şi pro-comuniste a oamenilor de Stat cehoslovaci, pricepuseră că în Apus, alăturea de cei cari rămâneau convinşi de necesitatea zdrobirii încă în leagăn a monstrului sovietic, creştea şi se întărea zi de zi o forţă şi o înrâurire potrivnică.

Această forţă, prietena a oamenilor din Kremlin, nu se mulţumea numai cu recunoaşterea noii Rusii, dar râvnea la reîncadrarea ei într-un sistem beligerant de alianţe europene, asemănător celui care se înfruntase cu Puterile Centrale în Primul Război ; un sistem nu numai absolut străin intereselor noastre, dar care punea chiar existenţa noastră în primejdie. Partizanii acestei doctrine se întindeau în Franţa, principala noastră aliată, dela Barthou, considerat ca om de dreapta, prin Herriot şi Blum, până la extrema stângă.

    Ajunsesem, în consecinţă, încă din acele vremuri, pe măsura în care triumful acestei doctrine părea mai probabil, la convingerea că existenţa noastră ca stat independent nu numai că nu ar mai putea fi asigurată prin alianţele noastre occidentale, dar că ea ar atârna înainte de toate de o strânsă colaborare politică şi militară între cele trei ţări direct ameninţate şi complet convinse de primejdia răsăriteană : România, Polonia şi Ungaria.
 A fost această convingere care m-a îndemnat, în 1920, să părăsesc pentru moment cariera şi să primesc Prefectura din Cluj, capitala politică şi intelectuală a Ardealului, unde credeam că metode mai subtile şi atitudini mai diplomatice puteau pune bazele unui început de apropiere între Români şi principala minoritate naţională. În urmărirea aceleiaşi idei, după părăsirea funcţiilor mele administrative, am cerut şi obţinut să fiu trimis ca prim-secretar de legaţie la Budapesta.

    În faţa prăbuşirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei şi ocupării Ardealului de către trupele Româneşti, unii oameni de Stat unguri se gândiseră la o uniune a celor două ţări, Contele Bethlen şi Contele Teleki,  oferind chiar în mod precis, prin emisarii lor, Coroana Sfântului Ştefan, Regelui Ferdinand. Contele Mihai Banfy, pe care-l cunoscusem în Cluj şi pe care l-am regăsit în Budapesta ca Ministru Ungar al Afacerilor Străine, era şi el un adept al acestei idei ; dar, spere deosebire de compatrioţii săi, care vedeau probabil în proiectata uniune numai posibilitatea de a-şi recâştiga în noua federaţie dunăreană supremaţia ce o avuseseră în Imperiul Austriac, motivele Contelui Banfy,  un om de o inteligenţă superioară şi de largi vederi politice, erau de natură mult mai adâncă, mai raţională, mai istorică.

    Contele Banfy era adânc convins că în situaţia de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariţia celor trei Imperii (Rusia, Germania şi Austro-Ungaria) şi datorită apariţiei acestei formidabile şi pestilenţiale entităţi ce se numea Rusia Sovietică, numai unirea puterilor celor două ţări dunărene putea asigura cu timpul supravieţuirea lor. Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihai Banfy, ei mi-ai povestit că Ionel Brătianu, pe atunci Preşedintele Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen şi Teleki, pe care Majestăţile Lor le priveau cu favoare cu următoarele comentarii : “Vă iubim prea mult şi ne temem ca aţi fi prea des la Budapesta “.
    Convingerea necesităţii unirii destinelor celor două ţări era atât de mare la Contele Banfy încât după o primă opţiune pentru naţionalitatea ungară şi după activitatea sa ca ministru al afacerilor străine ungar, a cerut şi obţinut, şi aceasta numai mulţumită insistenţei imperative a Regelui Ferdinand, naţionalitatea română, sub care nădăjduia să poată lucra mai bine la îndeplinirea proiectelor sale.

Nu ştiu dacă Contele Banfy a dispărut şi el în vreo închisoare comunistă sau dacă este încă în viaţă. Dacă, cum o nădăjduiesc, acesta ar fi cazul, sunt sigur că el, ca şi mine, se întreabă cu tristeţe dacă soarta frumoaselor şi odată fericitelor noastre ţări-şi cu ea poate soarta Europei – nu ar fi fost cu totul alta dacă visurile sale, care erau şi ale mele s-ar fi împlinit.

Am multe motive, după cum cititorii mei o vor pricepe uşor, pentru a nu fi uitat un schimb de cuvinte întâmplat la o masă oficială oferită de Regentul Horthy personalului Legaţiei Române la Budapesta. Kanya, Secretarul general al Ministerului  Afacerilor străine, intervenise în mod brusc într-o convorbire cu caracter hipic, pe care o aveam cu vecinii mei, cu următoarele cuvinte : “De ce vorbiţi ? Armata Română nu i-a luat pe toţi. “ Vecina mea, pentru a limpezi din nou atmosfera astfel tulburată, l-a făcut să observe că aceeaşi armată salvase Ungaria de comunism.

 Un tânăr adjutant al Regentului a intervenit imediat în discuţie cu o scurtă şi cuprinzătoare declaraţie : “Aceasta e foarte adevărat – ne-a spus el – dar noi, Ungurii  suntem oameni recunoscători şi nu ne vom simţi satisfăcuţi atâta vreme cât nu vă vom răsplăti cu acelaşi serviciu.”
     Să-mi dea voie cititorul să anticipez cu mai mult de douăzeci de ani peste şirul acestei povestiri. Din Viena, unde se afla în acel moment sediul Guvernului Român din Exil (1944) (la chemarea căruia se adunaseră cu sutele tineri viteji, cari din nenorocirea pricinuită, prin neghiobia unora şi trădarea altora, vroiau să răscumpere cu sângele lor cel puţin onoarea ) venisem pentru o scurtă vizită la Szombathely, unde se afla sediul Guvernului lui Szalasy şi Comandamentul Ungar.

Nu ştiu care era intenţia autorităţilor germane cari mijlociseră întâlnirea mea cu baronul Kemeny, Ministrul  Afacerilor Străine al lui Szalasy. Intenţiile mele erau însă precise : a examina cu interlocutorul meu ungar posibilitatea unei soluţii radicale, revoluţionare, în sensul vederilor lui Mihai  Banfy, a problemei rivalităţii seculare între cele două popoare vecine, ale căror lupte de-a lungul istoriei, dela Ştefan cel mare şi Matei Corvin încoace, nu făcuseră decât să slăbească rezistenţa lor la asalturile celor care erau duşmanii lor comuni : ieri Turcul, azi Sovietul.

După recepţia oficială şi vizita la trupe, am petrecut cu colegul meu ungur, în zgomotul continuu al bătăliei vecine, o noapte întreagă aproape , de neuitate, pentru mine, discuţiuni. Baronul Kemeny, fu refugiat după sfârşitul războiului în teritoriul ocupat de Trupele Britanice, a fost predat de ele Călăilor Sovietici şi spânzurat.

În vechea casă boerească, care ne servea de adăpost, totul, dela blânda primire a bătrânei doamne, ai cărei oaspeţi eram, dela trofeele vânătoreşti şi portretele de familie de pe pereţi, dela liniştea toropită a covoarelor, până la mustăţile a la Franz Josef ale sufragiului, totul era o parte, încă neatinsă a unei lumi care se prăbuşea.

    Ca prin minune, Kemeny şi cu mine ne-am găsit pe aceiaşi linie de gândire, adânc convinşi de aceleaşi necesităţi ; pregătiţi, dacă Dumnezeu ne-ar fi dat minunea victoriei, la aceleaşi hotărâri. A fost Kemeny acela care a deschis zăgazul schimbărilor de idei făgăduitoare, povestindu-mi că la prima întâlnire a partizanilor săi în Cluj (după cretinul arbitraj de la Viena) Szalasy a oprit aplauzele cu care era primit, cerând un moment de reculegere în amintirea lui Corneliu Codreanu “cu care, dacă ar fi încă în viaţă, am fi găsit poate alte baze pentru soluţia problemei celor două ţări ale noastre. “

    Cine astăzi ar mai putea vedea în discuţiile celor doi miniştri ai surghiunului numai fantasmagorii politice sau curse întinse de unul altuia, să privească, peste blestemata Cortină de fier, la bietele noastre ţări, la asupritele noastre popoare.

Da, rămân convins – subliniind că aceasta este o convingere personală care nu angajează Mişcarea din care fac parte – că dacă cele două neamuri îşi recuceresc vreodată neatârnarea şi libertatea lor, ceea ce nu se va putea întâmpla decât în urma unei eroice şi sângeroase lupte cot la cot cu celelalte popoare robite, numai o Federaţie Româno - Ungară sau mai bine zis o Federaţie Româno – Ungară - Slovacă, clădirea unui Imperiu Dunărean al unei Noi Dacii, ar putea asigura dăinuirea acestei neatârnări şi a acestei libertăţi.

    Caracterul din ce în ce mai “mic antantist” al politicei noastre externe şi presiunile acelor cercuri apusene pentru care existenţa Rusiei sovietice devenise o circumstanţă fericită în structura politicei europene, adusese Guvernul Român la hotărârea, puţin chibzuită, de a trimite la Viena, unde fusese transferat Consilier de legaţie, o numeroasă delegaţie, condusă de ministrul Langa Răşcanu, pentru a întâlni o delegaţie sovietică, mai numeroasă încă, condusă de un anumit ‘offe.
    Asigurările cele mai promiţătoare ne fuseseră făcute de către sfătuitorii noştri apuseni, care, pentru motive încă puţin vizibile pentru majoritatea observatorilor noştri, nădăjduiau că negocierile de la Viena vor sfârşi cu stabilirea legăturilor diplomatice între Bucureşti şi Moscova.

Dacă astfel s-ar fi terminat într-adevăr aceste negocieri, singură Iugoslavia, din cele trei Puteri ale Micei Înţelegeri, ar fi rămas nemişcată în dârza ei poziţie de opunere la orice compromis politic cu călăii din Kremlin. P O înaltă atitudine, pe care Regele Alexandru a plătit-o mai târziu cu viaţa lui, în momentul “asasinării prin omisiune “ din Marsillia.

    Prea târziu însă delegaţia noastră şi-a dat seama de cursa în care căzuse. Delegaţia sovietică nu venise la conferinţă decât pentru a o transforma într-o platformă zgomotoasă de propagandă pentru obraznicele pretenţiuni ale Kremlinului, relativ la Moldova răsăriteană. După  vreo câteva dejunuri şi vreo o săptămână de palavre, delegaţia noastră şi-a făcut bagajele când cea rusească era deja pe drum.

    Nu ştiam în acele vremuri că opt ani mai târziu îmi va fi dat mie să fac faţă unei alte încercări analoage a Diplomaţiei Sovietice, dar de data aceasta cu însuşi un ministru român al Afacerilor Străine ca adversar al meu şi complicele ei.
    Statele Unite, al cărui Guvern purta răspunderea principală în întemeierea Ligii Naţiunilor, a fost totodată şi ţara care din capul locului i-a negat autoritatea sau chiar existenţa, lăsând pe membri acestei Instituţii încurcaţi în sterile, nesfârşite şi părtinitoare activităţi, controlate în întregime de Titulescu, delegatul României şi Beneş, delegatul Cehoslovaciei, nu ca reprezentanţi ai ţărilor lor, ci ca avocaţi aleşi ai politicei de aţâţare care a condus lumea la cel de-al Doilea Război Mondial. Tot Statele Unite, de unde plecase cu croitorul Trotzki- Bronstein, majoritatea primei serii de asasini ai Poporului Rusesc, acea ţară care prin măsurile şi deciziile Preşedintelui Wilson asigurase triumful şi stabilizarea regimului sovietic, nu au recunoscut acest regim decât în anul 1933, cincisprezece ani mai târziu decât celelalte Puteri Aliate.

    În calitate de Consilier şi mai târziu de Însărcinat cu Afaceri la Legaţia noastră din Washington, între anii 1927 şi 1930, am avut prilejul să culeg alte semne ale prăpădului care se apropia şi să constat că contrazicerea în politica americană faţă de URSS nu era atât de mare pe cât se părea.

Într-adevăr, a fost în acea vreme, că Guvernul din Washington s-a hotărât să trimită cu miile de specialişti, ingineri, maeştri şi muncitori în Uniunea Sovietică, pentru a o ajuta să-şi înfiinţeze industria sa uşoară şi grea, puterea ei economic şi puterea ei militară, pe bazele cele mai moderne şi cu materialul cel mai perfecţionat, material vândut evident de către industria nord –americană.

    Argumentul invocat erau beneficiile financiare nu numai a marilor industriaşi americani interesaţi, dar şi a sutelor de muncitori, de maeştri şi de ingineri trimişi în ţara Sovietelor. Salust spunea : “ Pentru mârşavul argint de care plebea era atât de setoasă ca şi bogaţii speculatori, s-a prăbuşit grandoarea Romei, s-a pângărit sângele ei, i-au pierit gloria şi onoarea. “

    CAPITOLUL III

    RIGA ŞI PACTELE DE NEAGRESIUNE

     Până în momentul când am luat direcţia noii noastre Legaţii dela Riga(1929) şi încă vreo doi ani mai târziu, România era în fericita situaţie de a nu avea nici o legătură diplomatică sau vreo altă relaţie cu Uniunea Sovietică şi nici o comunicaţie cu ea pe cale ferată sau şosele.

Fusesem singurii dintre vecinii Rusiei Sovietice cari menţinuseră neştirbită bariera d e sârmă ghimpată care, dacă ar fi fost generalizată, de multă vreme, s-ar fi terminat cu existenţa acestei apocaliptice arătări. Veştile din ţara Sovietelor ne veneau în mod indirect prin serviciile diplomatice ţi de informaţii aliate, cele poloneze şi cele franceze, mai cu seamă.
     Misiunea principală a noii noastre Legaţii era de a remedia această importantă şi dăunătoare lipsă. Pentru a-mi uşura misiunea fusesem acreditat şi e lângă Guvernul Estonian, şi, mai târziu, pe lângă Guvernul Finlandez. Alegerea capitalelor baltice ca posturi de observaţie şi supraveghere a celor ce se petreceau şi se pregăteau în Rusia sovietelor era foarte nimerită.

Aceste ţări făcuseră parte din Imperiul Rusesc, oamenii lor politici, intelectualitatea, funcţionarii civili şi militari, erau familiarizaţi cu mentalitatea şi cu stările din fosta lor patrie. Ţărilor lor fuseseră pentru o scurtă dar îndestulătoare vreme ocupate de bandele de ucigaşi ale Sovietelor; ele păstru o dureroasă amintire din acea tragică epocă; totuşi, ele întreţineau legături diplomatice şi consulare cu Rusia Sovietică şi aveau faţă de uriaşul lor vecini aceleaşi interese şi temeri ca şi noi.

    Am beneficiat în tot timpul activităţii mele la Riga, Reval şi Helsingfors de bogata informaţie a celor trei guverne şi de inteligenţa şi experimentata lor interpretare a veştilor primite. Un alt bogat izvor de informaţie era Legaţia statelor Unite.

 Această ţară care, ca şi noi, nu întreţinea la acea vreme legături diplomatice cu Rusia Sovietică, se găsea într-o situaţie foarte favorabilă pentru a obţine informaţiile dorite. Într-adevăr, intrarea şi ieşirea din Rusia a sutelor de tehnicieni şi de lucrători americani, ocupaţi cu clădirea Puterii industriale şi a potenţialului de război sovietic se făcea în cea mai mare parte prin porturile baltice. Fiecare din aceşti călători avea ceva de povestit, chiar cei care nu puteau vorbi decât despre atmosfera în care trăiau.

   În ceea ce priveşte informaţiile ce le trimiteam la Bucureşti, voi aminti numai că rapoartele mele semnalau reiterat şi cu insistenţă enorma sforţare depusă de Soviete pentru clădirea  puterii lor militare, cu preţul oricărui sacrificiu al bunei stări şi a celor mai elementare necesităţi ale vieţii zilnice ale poporului lor.

Manifestările publice şi ziaristice fiind interzise personalului diplomatic, a fost fiul meu – de cincisprezece ani pe atunci – care s-a însărcinat cu traducerea şi comentariile , pentru publicul românesc, a unei cărţi germane, extrem de bine documentată, asupra creşterii puterii militare sovietice. Cartea era cu atât mai interesantă cu cât specialiştii germani erau aceia care stabileau în acele momente, la Academia Militară din Moscova, doctrina de război a armatelor lui Stalin.

    Cu prilejul însă al tristei Afaceri Skoda, care ne-a lipsit şi de o artilerie de câmp şi de o artilerie grea modernă , nu am putut rezista dorinţei de a pune la curent nu numai pe şefii mei ierarhici dar şi opinia noastră publică cu creşterea posibilităţilor de acţiune ale uriaşului nostru vecin şi am publicat în Cuvântul lui Nae Ionescu, sub iniţialele mele, două articole intitulate – dacă, nu mă înşel – “ÎNCĂ ODATĂ FĂRĂ ARME ! “

Este cam la aceiaşi vreme că o alarmă cu totul nefondată se răspândise din izvor nu bine identificat, relativ la un posibil atac surpriză al Sovietelor împotriva vecinilor lor. O circulară telegrafică a Ministrului nostru al Afacerilor Străine cerea în mod urgent tuturor legaţiunilor noastre, informaţiile ce le puteau culege în această privinţă. Răspunsul meu a fost suficient de documentat pentru a linişti autorităţile  noastre.

Convingerea mea era că intenţiile Sovietelor faţă de vecinii lor nu aveau un caracter imediat, dar că se întindeau pe un termen destul de lung şi implicau o pregătire diplomatică pe care abia o începuseră la aceea vreme.
    Mironescu, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, care mă chemase la Bucureşti. Cu acest prilej, m-a informat că alarma Guvernului Român era cu atât mai mare cu cât în conflict ne-ar fi surprins în acele momente mulţumită Afacerii Skoda, în mare parte dezarmaţi.

Era bănuiala lui că alarma fusese poate artificial creată de Uzinele Skoda pentru a le îndemna să primim materialul defectuos ce ni-l construiseră. Tot Ministrul Mironescu m-a informat, în mod ultra-confidenţialla aceea vreme, că Regele Alexandru al Iugoslaviei, în faţa primejdiei imediate în care se putea crede că ne aflam, ne oferise în mod spontan şi generos tot materialul de artilerie, acesta de netăgăduită calitate, ce Skoda fabricase pentru armata iugoslavă, material ce ar fi putut să ne fie predat imediat.

Ministrul nostru de Război, pentru motive necunoscute a declinat însă cavalereasca ofertă a Regelui-soldat  matraprazlâcurile cu armamentul Ţării ne-au lăsat în 1939 cu o artilerie demodată, fără de un tanc şi cu o lipsă dureroasă cât priveşte calitatea şi cantitatea.

    Sunt, cred, rapoartele mele asupra situaţiei din Rusia Sovietică şi asupra probabilei desfăşurări a viitoarei ei activităţi diplomatice, care au hotărât, în 1931, noul Guvern român, Iorga-Argentoianu, să mă aleagă pe mine pentru a conduce negocierile din Riga, relativ la un pact de neagresiune între România şi Rusia Sovietică. Înainte de a povesti acest episod şi evenimentele de ordin intern român ce le-au întovărăşit, pentru o mai bună înţelegere a celor întâmplate, cred necesar a reaminti până unde ajunsese la aceea epoci evoluţia relaţiilor dintre Rusia Sovietică şi lumea Apuseană.

    Apostolii de astăzi ai “coexistenţei paşnice”, ca un pretins nou mijloc de a ajunge la o adevărată şi veşnică pace între lumea comunistă şi cea care se cheamă astăzi lumea liberă, uită, sau pretind a uita lunga perioadă de binevoitoare relaţiuni şi de ajutor tehnic practicat aproape fără întrerupere de lumea apuseană faţă de monstruozitatea sovietică, chiar din cei dintâi ani ai apariţiei ei.

 Ei uită, cu deosebit[ grijă, acea primă experienţă de coexistenţă prietenească formal declarată, de care va fi vorba în acest capitol, cu toate consecinţele fatale ce le-a avut, nu numai pentru Europa, dar pentru lumea întreagă.
    Două foarte simple directive au îndrumat politica Sovietelor dela 1918 până la 1939 :
-    un război între puterile apusene ar crea climatul cel mai prielnic pentru triumful fin al şi total al revoluţiei comuniste ;
-    pentru a întreţine în mod permanent posibilitatea unui asemenea război, Uniunea Sovietică va trebui să se alăture întotdeauna aceluia din cele două grupuri burgheze rivale care fără de acest reazim nu s-ar fi simţit destul de puternic pentru a recurge la arme.
    Lenin ne dăduse în această privinţă o cinstită înştiinţare :
    “ În urmărirea obiectivelor noastre putem să ne permitem, cu toată puterea noastră    de distrugere, să colaborăm cu anumite puteri capitaliste. Putem încheia chiar cu ele alianţe, cu scopul de a le momi într-un fals simţământ de securitate. Când  guvernele lor, bazându-se pe reazimul nostru, se vor azvârli în nu ştiu ce NEBUNEASCĂ AVENTURĂ, le vom lăsa să se prăbuşească, şi vom clădi Imperiul nostru pe ruinele lor. “

În conformitate cu aceste principii fundamentale, am văzut rând pe rând :
1)    După  <  Versailles > şi nimicirea aparatului militar german, Tratatul german – Sovietic din Rapallo şi începutul politicii Rantzau – Cicerin.

2)     Când sforţările naţional - socialismului, alianţa cu Italia, bunele raporturi cu Polonia, reuşiseră să facă din  nou din Germania cea dintâi putere politică şi militară din europa, inaugurarea de către Kremlin a ceea ce Dimitrov a numit  Politica calului Troian, pactele de neagresiune cu vecinii, intrarea Rusiei Sovietice în Liga naţiunilor Unite, Litvinov la geneva, dansând <  rumba > cu madame Tabouis.

3)     În sfârşit, când terminarea bunelor raporturi polono-germane, când şovăielile lui Musilini, opoziţia lui Goering şi a unei bune părţi a generalilor germani, pregătirea anti – Munchenului de către Franţa şi Anglia şi intenţiile foarte vizibile ale lui Roosevelt ar fi putut decide pe Hitler la un curs de acţiune mai moderat : Pactul Molotov –Ribbentrop, cu al doilea Război Mondial ca rezultat “

Nu o mai mică autoritate decât Stalin ne-a dat, în discursul său către Comintern, din 18 August 1939, desluşirea manevrelor diplomatice sovietice din perioada cuprinsă între cele două războaie :
“ Tovarăşi, pace sau război ! ? Această chestiune a intrat astăzi într-o fază crucială.

Toată chestia depinde în mod absolut de poziţia ce o va lua uniunea Sovietică. Suntem complet convinşi că acă încheiem un tratat cu Franţa şi marea britanie, germania se va simţi silită să cedeze în chestiunea poloneză şi să stabvilească un modus vi vendi cu Puteruile Apusene.

În acest caz, războiul ar fi  evitat şi dezvoltările ulterioare ar puteas fi foarte primejdioase pentru noi. Pe de altă parte dacă primim propunerea germană, germania va ataca cu siguranţă Polonia şi intervenţia Franţei şi a Marei Britanii e absolut sigură. Tovarăşi, am expus vederile mele. Repet : este interesul nostru ca războiul să fie cât mai lung posibil. “

Potemkin, istoricul oficial al Sovietelor, în cartea sa Istoria Dimplomaţiei Sovietice, ne explică la rândul lui a doua fază a acestei diplomaţii, între anii 1930 şi 1938 :
    “Noua atitudine a guvernului Sovietic  (pactele de neagresiune, pacte de asistenţă mutuală cu Franţa şi Cehoslovacia, intrarea la liga naţiunilor) avea ca motiv necesitatea de a stânjeni proiectele unui nouPact între cele patru puteri occidentale. “
Într-adevăr, spaima intrase în cercurile diplomatice şi militare ale Kremlinului faţă de crescândele posibilităţi, în 1930, a unui nou pact între cele patru puteri apusene, Franţa, Germania, Italia şi Marea  Britanie, reînoind şi completând, cu succesorii lui Stressman, Pactul din Locarno. Cercuri foarte influente în Franţa, conduse de Barthou, Blum şi Herriot şi de Winston Churchill la Londra, în strânsă tovărăşie cu întreaga mulţime fabianistă, luptau cu violenţă contra noului pact propus de Mussolini şi privit favorabil de mare parte din opinia publică franceză, de guvernul german şi de primul Ministru Britanic, MacDonald, împreună cu Ministrul său al Afacerilor Străine, Sir John Simon.

    Primul obiectiv tactic al noii politici ruseşti, al politicii lui Litvinov, era reînoirea vechii alianţe franco-ruse, dinaintea Primului Război  Mondial. Aceasta a fost o lovitură de maestru, deoarece nu numai că ar fi oprit definitiv proiectele unei noi apropieri între Franţa şi Germania, dar ar fi provocat o stare de explozivă reafirmare a tradiţionalei lor duşmănii.

Dificultatea principală pentru diplomaţia sovietică şi prietenii Sovietelor din Apus, partizani şi ei ai unei noi alianţe franco-ruse, se găsea în spiritul şi litera alianţelor franco-poloneze şi franco-române, alianţe cari nu ar fi rezistat nici unei convenţii militare franco-ruse, nici măcar unei schimbări radical-favorabile în relaţiunile celor două ţări, dacă această convenţie, dacă acest schimb, nu ar fi primit în prealabil consimţământul Varşoviei şi al Bucureştiului.
    Cu o astfel de posibilitate în vedere şi părerile cercurilor pro-sovietice triumfând în Franţa, Polonia a fost rugată să înceapă negocieri cu Sovietele în vederea încheierii unui  Pact de Neagresiune. Mareşalul Pilsudsky a primit sugestiunea cu destulă dificultate, dar şi cu o condiţie prealabilă sine qua non : ca sovietele să încheie înainte de toate un pact asemănător cu România.

Astfel era situaţia pe cel dintâi “front al coexistenţei paşnice”, când în iarna 1931 – 1932, am fost, spre surprinderea mea, informat de către principele Ghica, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, că discuţii în vederea unui  Pact Româno – Sovietic de Neagresiune vor începe la Riga fără întârziere, şi că eram însărcinat să reprezint România în aceste negocieri. Zic, spre “surprinderea mea” căci puţină vreme mai înainte, ajunsesem, la Bucureşti, cu regele Carol şi cu Dimitrie Ghica, la concluzia că cele mai favorabile relaţii pe cari puteam să le avem cu vecinii noştri sovietici erau de a nu avea nici un fel de relaţii.
 
    Franţa se însărcinase cu pregătirea Întâlnirii Româno-Sovietice. În instrucţiunile primite, eram foarte informat că, la cererea guvernului nostru, Alphand, ambasadorul Franţei la Moscova, comunicase lui Litvinov că nu vom accepta nici o discuţie şi nici măcar vreo aluzie relativ la chestia Basarabiei şi că negocierile vor fi rupte imediat dacă Sovietele ar încerca să redeschidă această chestie.

 Litvinov se angajase formal să limiteze discuţiile la chestia neagrsiunei şi să nu aducă problema provinciei noastre răsăritene în discuţie. În urma acestei făgăduinţe, ambasadorul Stomoniakov, delegatul sovietic, plecase spre Riga.
    Basarabia, sau mai bine zis Moldova răsăriteană, fusese răpită de către Rusia imperială în trei operaţiuni succesive, în 1812, 1856, şi în 1878. Această ultimă spoliere prezenta unele interesante caracteristici.
    Guvernul Imperial ne garantase în mod solemn integritatea teritoriului nostru, când trupele româneşti au trecut Dunărea, în 1877, pentru a veni în ajutorul armatelor Marelui Duce Nicolae.

 La  Congresul din Berlin, în 1878, Principele Gorceakov, Delegatul Rus, a informat însă celelalte puteri participante, că aceste garanţii priveau numai pretenţiunile eventuale ale duşmanului comun, ale Turciei, iar nu cele ale unui aliat.
     Câteva ore după sosirea sa la riga, Stomoniakov, un bulgar de naştere, dar de educaţie şi maniere occidentale, se afla la legaţia Română şi discuţiile noastre începeau. Pregătisem deja un text în şase sau şapte articole, o parafrază a altor pacte de neagresiune şi a termenilor categorici ai Pactului Kellog, pe care, pot spune în treacăt, îl iscălisem, în numele României, câţiva ani mai înainte de Waschington, cu acelaşi scepticism privitor la participarea Rusiei Sovietice, cu care începusem negocierile din Riga.

    Stomoniakov, după o lungă examinare a textului pe care-l propuneam  şi anumite semne de nedumerire, mi-a explicat că dacă n-ar fi decât din punct de vedere estetic, documentul ce-l pregătisem avea nevoie de un “Preambul”. Eu însumi, un mare admirator al documentelor diplomatice perfect şi complet constituite, nu i-am opus nici o obiecţiune şi l-am rugat să-mi facă sugestiile sale.

    A urmat aproximativ, următorul schimb de cuvinte :
   STOMONIAKOV  - Dumneavoastră ştiţi, iubite coleg, că între Uniunea Sovietică şi România, o chestiune foarte dureroasă a rămas deschisă.

    STURDZA  - Sunt foarte intrigat. Care ar putea fi această chestiune ?

    STOMONIAKOV    - Desigur, Dvoastră nu ignoraţi că Guvernul Sovietic nu a recunoscut nici odată Graniţele răsăritene ale României şi cucerirea Basarabiei de către Trupele Româneşti.

    STURDZA   - ( întrerupând brusc) Nu am auzit nici odată că ar exista vreo astfel de pretenţie din partea Guvernului Sovietic. Nu ştiu ce numiţi Dvoastră Basarabia. Dacă o asemenea provincie ar exista, aş fi desigur informat. Dar ceea ce ştiu, e că nu am consimţit să începem aceste negocieri fără de un angajament solemn şi formal al D-lui Litvinov către Dl Alphand.

    STOMONIAKOV     Ştiu la ce faceţi Dvoastră aluzie. Guvernul meu doreşte să se conforme cu făgăduinţa dată. De aceea, credem că e numaidecât necesar să menţionăm, în  < preambulul > nostru, că chestia Basarabiei nu va fi menţionată.

     STURDZA   - (Foarte admirativ  faţă de această mostră de cazuistică la  Gorceakov) Domnule Ambasador,  orice insistenţă mai departe din partea Dvoastră m-ar sili să întrerup imediat negocierile noastre. Vă fac însă o propunere.

Să lăsăm pentru moment < preambulul > la o parte şi să intrăm imediat în discuţia adevăratului obiect al negocierilor noastre : redactarea unui angajament reciproc de neagresiune.
    Stomoniakov mi-a cerut un răgaz de două zile pentru a se pune în comunicaţie cu Moscova, înainte de a da un răspuns propunerii mele. La sfîşitul acestui termen, răspunsul Kremlinului fiind pozitiv, negocierile noastre au reînceput.

    Aveam un plan bine determinat. Era necesar să demonstrăm Parisului şi Varşoviei că intrasem în aceste discuţiuni cu toată bunăvoinţa de a complace dorinţelor aliaţilor noştri şi că eşecul acestor negocieri, dacă s-ar fi întîmplat, era de atribuit în întregime relei credinţe a interlocutorilor noştri. Trebuie să menţionez aici că, în tot timpul discuţiunilor fin Riga, colegii mei francez şi polonez, Jean Tripier şi Miroslav Arezicievski, m-au susţinut în mod leal în rapoartele lor către guvernele respective.

În vreo cinci şedinţe cari se terminau toate printr-un proces verbal iscălit de cei doinegociatori, procese verbale cari erau toate prezentate de mine spre cunoştiinţă xcelor doi miniştri aliaţi, reuşisem fără prea mare greutate să redactăm un model de pact de neagresiune, în care, bine înţeles, chestiunea zisă a Basarabiei nu era în nici un fel menţionată sau măcar evocată.

    În şedinţa care, în intenţia mea cel puţin, trebuia să fie ultima, Stomoniakov, care, bine înţeles, nu-şi uitase partea principală a instrucţiunilor sale, mă informează că a sosit momentul pentru redactarea  <  preambulului > de care fusese viorba în prima noastră întâlnire.

L-am făcut să observe, cu documente în mână, că multe Pacte de neagresiune fuseseră iscălite înainte de al nostru, fără ca să fie precedate de nici un preambul şi că deci calea cea mai indicată era ca să ne mulţumim cu textul pe care amândoi îl iscăliserăm şi  să-l comunicăm, spre aprobare Guvernelor noastre. Stomoniakov a protestat vehement, învinuindu-mă de uitarea unui angajament luat, şi a plecat fără să-şi termine ceaşca de ceai şi felia de cozonac ce o însoţea.

    O jumătate de ceas mai târziu, îmi trimite dela Legaţia Sovietică un plic închis, întovărăşit de o recipisă. Ştiam de mai înainte care era conţinutul acestui mesaj. Am luat deci precauţia de a menţiona pe recipisă că iscălisem înainte de a fi deschis plicul.

Două zile mai târziu, după comunicarea cu Bucureştiul, am retrimis Legaţiei Sovietice scrisoarea lui Stomoniakov, menţionând că nici în arhivele Legaţiei mele nici în cele ale Ministerului Afacerilor Străine Român nu se găsea un loc pentru ea. Scrisoarea după care trimisesem, bine înţeles , o copie la Bucureşti, conţinea o serie de învinuiri şi invenctive, cu Basarabia ca subiect.

Trebuie să mărturisesc că mă simţeam foarte satisfăcut cu modul cum condusesem negocierile. Dovedisem aliaţilor noştri francezi şi polonezi, după cum o dorea şi Guvernul meu, că eram dispuşi a face tot ceea ce era compatibil cu interesele noastre vitale pentru a rămâne în linie cu politica lor faţă de Soviete şi că numai reaua credinţă a acestora făcuse ca o înţelegere să fie imposibilă.

Lăsasem deci Guvernul nostru în poziţia cea mai puternică posibilă, date fiind împrejurările, şi Guvernul Sovietic în obligaţia fie de a accepta neclintitele noastre condiţiuni, fie de a renunţa, pentru un moment cel puţin, la frauduloasa sa nouă politică, în care vedeam o primejdie de moarte pentru Ţara mea.

Mă socotisem însă fără Nicolae Titulescu şi fără iminenta conjuncţie a intereselor sale politice (care nu erau nici pe departe aceleaşi cu ale noastre) cu cele  matrimoniale ale Elenei Lupescu supra.alimentata Pompadour  a decadenţei româneşti. 

        CAPITOLUL IV

        TITULESCU ÎN AJUTOR

Politica Calului troian a moscovei şi a prietenilor ei din Apus – al cărei scop era reînoirea alianţei militare antebelice  franco-ruse şi completarea ei cu o alianţă similară ceho – sovietică – fusese momentan oprită în loc prin eşecul negocierilor de la Riga, Franţa şi Polonia menţinându-se neclintite alăturea de noi şi refuzând încheierea oricărei noi înţelegeri cu Kremlinul atâta vreme cât nu nea-ar fi dat garanţia inechivocă şi necondiţionată a intenţiilor sale paşnice, garanţia promisă ambasadorului francez Alphand.

    Titulescu a scos Sovietele din această încurcătură, după cum tot el şi Beneş vor fi cei care vor ajuta cercurile pro-sovietice din Franţa să zmulgă lui Laval consimţământul său pentru pactul de Asistenţă Mutuală între Franţa şi Uniunea sovietică, pact în care orice istoric nepărtinitor trebuie să vadă originea directă a evenimentelor care au condus lumea la al Doilea Război Mondial şi pe Laval la stâlpul de execuţie.

    Trimisesem lui Ghica, care în acel moment (1932) se afla la geneva, împreună cu copia scrisorii lui Stomoniakov şi a proceselor – verbale care încheiaseră cele cinci sesiuni i ale negocierilor, o dare de seamă, aproape cuvânt cu cuvânt, a lungilor conversaţii ce le  întreţinusem cu interlocutorul meu sovietic, conversaţii care prezentau un deosebit interes prin cinica ingenuitate manifestată de Stomoniakov în ceea ce privea metodele şi obiectivele politicei externe a guvernului său. Toate aceste texte, în special scrisoarea lui Stomoniakov, erau considerate ca strict confidenţiale.
    Dimitrie Ghica, prea corect el însuşi pentru a imagina posibilitatea unei incorectitudini în dauna intereselor Ţării din partea unuia dintre reprezentanţii noştri în străinătate, pusese aceste texte în mâna lui Titulescu, instalat la geneva, ca de obicei, în cele două apartamente suprapuse dela Hotel des Bergues.

 Titulescu a copiat din acele documente tot ceea ce era necesar pentru îndeplinirea primei părţi a programului său de salvare a unei politici, al cărui principal agent devenise, prin împrejurările momentului.

A trimis acele extrase prietenului şi protejatului său, Geraud zis Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului parizian L’Echo deParis. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov în termenii ei esenţiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumei că există o chestiune a Basarabiei, şi cu severe critici către le jeune etourdi care condusese negocierile cu Sovietele din partea României.

 Voi menţiona îndată, anticipând puţin asupra evenimentelor, că m-am dus imediat la Paris pentru a cere socoteală lui Geraud în privinţa inexactităţii din articolele sale şi preciziuni asupra originei informaţiilor de care beneficiase. Geraud mi-a declarat în mod categoric : 1) că textele îi fuseseră remise de Dl Titulescu;  2) că articolele sale primiseră întreaga sa aprobare.

 Întorcându-mă cu aceste informaţii la Bucureşti, am cerut lui Titulescu, care devenise Ministrul al nostru al Afacerilor Străine, în locul lui Ghica, cu o preciziune şi o insistenţă asupra  cărora  Domnia-Sa nu s-a înşelat, satisfacţia ce mi se cuvenea. Ea mi-a fost dată fără întârziere într-un discurs al lui Titulescu în faţa camerelor, în care s-a grăbit a declara, relativ la politica predecesorului său faţă de Soviete, că : “ Dl Sturdza a salvat tot ceea ce mai putea salva. “

Inutil de a observa că această declaraţie implica o critică absolut nemeritată faţă de Dimitrie Ghica, care, în greaua situaţie în care România fusese pusă, prin cererile aliaţilor săi, adoptase cursul cel mai patriotic. Singura sa vină a fost de a nu fi dat în jucată pe Dl Titulescu, Ministrul României la Londra, care, prin divulgarea unor acte arhi-confidenţiale, se făcuse vinovat e un delict pedepsit cu până la cinci ani de închisoare de codul nostru Penal.

    A doua mişcare în programul de acţiune al lui Titulescu a fost de a-şi recâştiga favoarea şi încrederea Regelui Carol, pierdută când se făcuse vinovat de unele declaraţii pro-republicane. Motivul supărării lui Titulescu, sau mai bine zis al supărării Puterilor anonime care guvernau toată activitatea sa politică, era atitudinea încă şovăitoare a regelui faţă de adeziunea României la coaliţia anti-germană, la care Barthou lucra în acele momente cu o febrilă intensitate.

    Odată în Bucureşti, Titulescu şi-a dat seama imediat de avantajele ce le putea trage din criza în care se găsea familia regală. Regele Carol încercase prin toate mijloacele să convingă pe regina elena să părăsească Ţara, unde prezenţa ei stânjenea întrucâtva semi-matrimoniala convieţuire a regelui şi a Elenei Lupescu şi constituia o permanentă reamintire a cinismului şi a  imoralităţii Suveranului.

În aceste sforţări, Carol fusese ajutat de mai toţi oamenii politici, doritori de a-şi asigura favorurile regale ; ei încercaseră, rând pe rând, să convingă pe regina elena, fără a reuşi până atunci.

Titulescu a oferit Regelui un interesant schimb de servicii : să-i încredinţeze portofoliul afacerilor străine şi se va însărcina, apelând la patriotismul reginei, dar cu o elocvenţă şi mijloace de presiune pe care alţii nu le aveau, să o convingă să părăsească Ţara, să renunţe la drepturile ei, şi, într-o importantă măsură, la supravegherea educaţiei fiului ei. Titulescu a obţinut ceea ce dorea şi urmărita Regină a părăsit ţara, luând cu ea, se pare, ceea ce mai rămăsese din norocul ei.

     Abia instalat la Palatul Sturdza, Titulescu – care fără îndoială reuşise să câştige aprobarea Regelui pentru noul curs pe care îl dădea politicei noastre faţă de Soviete – se hotărăşte la un pas decisiv în aceste relaţiuni, un pas care nu numai că reprezenta o schimbare de 180 de grade în atitudinea de totală rezervă pe care România şi Iugoslavia o păstraseră până atunci faţă de Soviete, dar trebuia, prin efectele sale indirecte, să provoace în viaţa politică şi socială a României lungi şi tragice întâmplări.

Titulescu a convocat fără întârziere pe miniştri Franţei şi Poloniei la bucureşti, le-a mulţumit călduros pentru lealitatea cu care guvernele lor s-au menţinut alăturea de noi în timpul negocierilor cu Moscova, dar le-a comunicat în acelaşi timp că, pe nai departe, România se însărcinează să conducă negocierile cu vecina ei răsăriteană. Titulescu a insistat şi asupra faptului că cu cât mai repede vor fi iscălite pactele de neagresiune între Franţa şi Polonia pe de o parte şi Rusia Sovietică pe de altă parte, cu atât mai întărită va fi poziţia noastră faţă de Soviete !

    Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de Neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toţi vecinii uniunii Sovietice, AFARĂ DE ROMÂNIA. Calul Troian sărise primul său obstacol şi se îndrepta în mers sigur, către al doilea obiectiv, către Geneva, unde Rusia Sovietică trebuia foarte curând să înlocuiască Germania şi către alianţele militare sovietice cu Franţa şi cu Cehoslovacia.

Această politică a fost anunţată de Lenin chiar din primele zile ale Revoluţiei Bolşevice, când recomanda un simulacru de alianţă cu puterile burgheze, o politică ce ar fi putut fi  zădărnicită din capul locului fără complicitatea lui Titulescu şi a lui Beneş. A fost această politică, afirm, care până la urmă a nimicit orice posibilitate de apropiere între Puterile Apusese, foste duşmane. În ceea ce priveşte viaţa internă a României, tot această politică a pricinuit una din perioadele cele mai tragice ale istoriei noastre.

    Urmărirea nemiloasă a Mişcării Legionare sub toate denumirile sub care a fost cunoscută, de către aproape toate guvernele care s-au succedat la cârma Ţării, între cele două războaie, s-a atribuit, cu o oarecare aparenţă de dreptate, antisemitismului ei.

Existau însă în Ţară partide şi organizaţiuni al căror antisemitism se manifesta în mod mult mai palpabil decât cel al Legiunii lui Corneliu Codreanu, care nu a tolerat niciodată din partea partizanilor lui vreun act de violenţă fizică împotriva persoanelor sau a bunurilor evreieşti. Aceste partide şi organizaţiuni, nici un moment nu au fost supuse la brutalităţile, nelegiuirile, asasinatele şi măcelurile ale căror victime au fost legionarii.

    Ceea  ce s-a chemat antisemitismul legionar nu era decât o consecinţă inevitabilă a poziţiunilor fundamentale luate de mişcare în lupta sa pentru apărarea economică, naţională şi spirituală a celei mai numeroase părţi a Poporului Român, în lupta împotriva corupţiei şi, mai presus de toate, în lupta sa contra comunismului.

Cu cât treceau anii cu atât creştea cârdăşia între Moscova şi anumite puteri internaţionale, anonime dar atotputernice în lumea apuseană – puteri al căror ”pro-consul” în România era Titulescu-cu atât creşteau campanile de calomnie şi persecuţiile împotriva lui Corneliu Codreanu şi a camarazilor săi.
 
    Mişcarea reprezenta în România cea mai puternică, cea mai ireductibilă, dacă nu singura opoziţie împotriva politicei celor care se hotărâseră să introducă în jocul rivalităţilor europene banda de criminali din Kremlin, ca tovarăşi de luptă. Au fost punctele culminante ale acestei politici care u determinat şi punctele culminante ale persecuţiilor împotriva Legiunii.

    Această observaţie nu a lipsit a se adeveri şi cu prilejul luării portofoliului Afacerilor Externe de către Titulescu în 1933. Prezenţa sa la acest departament coincidea cu începerea febrilei activităţi a lui Barthou şi cu scrisoarea lui Roosewelt către Kalinin, din 10 octombrie 1933, prin care îi propunea eluarea relaţiunilor diplomatice între cele două ţări. Această numire a determinat cursul politicii noastre externe, care a condus la predarea fără luptă a Basarabiei ; un fapt prevăzut , pregătit şi admis  (după cum se va vedea ) chiar din primul moment, de către noul nostru ministru de externe.

    Furtuna se dezlănţuise asupra legiunii chiar sub scurtele guverne Maniu, Mironescu, Vaida, sub direcţia lui Armand Călinescu, viitor asasin al Căpitanului. Dar nici una din perioadele de persecuţie suferite de Mişcare până atunci nu întrecuse în sălbăticie pe aceea din toamna anului 1933, în primele săptămâni ale Guvernului Duca.

 Mult mai sălbatică decât cea dezlănţuită sub un alt guvern liberal, în 1924 contra mişcării naţionaliste de atunci. Nu am intenţia să descriu aici atrocităţile săvârşite de zbirii Guvernului în amănuntele lor. Vom cita însă în această privinţă câteva linii din cartea Destin de la Roumanie, a lui Henri Prost, un duşman înverşunat al Mişcării Legionare şi unul dintre cei mai sistematici şi perfizi calomniatori ai ei :

    Codreanu nu a putut participa la campania electorală. Decretul din 11 Decembrie a interzis odată în plus garda de Fier. Guvernul însă nu s-a mulţumit cu această a treia interzicere, el a asmuţit Poliţia asupra legiunii arestând mase întregi de legionari, le-a închis sediile şi le-a confiscat arhivele. Guvernul n-a ezitat să ucidă ; după anumite informaţii, liberalii ar avea pe conştiinţă zece legionari ucişi, după altele 30. Riposta gărzii de fier a fost promptă.

 În seara zile de 29 Decembrie, pe peronul Gării din Sinaia, Duca, ce tocmai ieşea dela o audienţă la suveran, în timp ce se pregătea să ia trenul pentru Bucureşti este împuşcat de către trei legionar. Împrejurările acestui asasinat au făcut obiectul a forte violente controverse.

Sigur este însă că Duca a cam sărit peste cal sau că poliţia lui a trecut peste ordinele primite. CINE A LUAT ÎNSĂ INIŢIATIVA DE A INTERZICE GARDA DE FIER ? ŞTIM CĂ DUCA SE GÂNDEA LA ASTA ÎNCĂ DE DINAINTEA LUĂRII PUTERII. PE DE ALTĂ PARTE, TITULESCU A IMPUS ACEASTĂ MĂSURĂ CA O CONDIŢIE SINE QUA NON A COLABORĂRII SALE CU GUVERNUL LIBERAL, CONSIDERÂND CĂ TREZIREA NAŢIONALISMULUI STÂNJENEA ÎN MOD GRAV POLITICA SA”.

    Răspunsul la întrebarea domnului Prost este foarte simplu : iniţiativa dizolvării prin fier şi foc a Gărzii de Fier a fost luată de Leon Blum. Într-o vizită la Paris, unde fusese pentru a primi investitura acelor cercuri, fără de aprobarea cărora, dela ocuparea Tronului de către Carol al II-lea, nu se putea obţine nimic în viaţa noastră politică, Ion Duca, viitorul prim-ministru, făgăduise că una din primele sale măsuri, în cazul că I se va permite dea lua puterea, va fi punerea Gărzii de fier în afară de lege.

Duca întârzia însă cu executarea făgăduinţei sale. Şovăielile şi neliniştea lui mi-au fost povestite de Dl. Miroslav Arczicievski, ministrul Poloniei la Bucureşti şi de Baronul Guillaume, ministrul Belgiei. Amândoi avuseseră o lungă conversaţie cu Primul Ministrul în zilele precedente omorârii lui :”Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac – le-a spus Duca. Nu-mi place ceea ce am fost silit să fac împotriva acestor tineri, împotriva tineretului Ţării. Am grele presimţiri“ .

 Ambii miniştri străini l-au întrebat de ce luase atunci această atât de provocatoare măsură. Duca le-a răspuns cu o oarecare violenţă :” Din cauza lui Titulescu ! M-a ameninţat cu demisia lui dacă nu lichidăm garda şi cu prăbuşirea întregii construcţii a politicei noastre externe. Nu putem să rămânem fără de aliaţi.

    Impulsul final către nedreapta şi sângeroasa represiune a fost dat însă de zgomotoasa erupţia a lui Leon Blum în Consiliul de miniştri Francez – din care nu făcea parte la acea vreme – cerând guvernului să exercite toată’ presiunea posibilă asupra lui Ion Duca pentru a-l sili să se conformeze promisiunii date.

Această irupţiune şi această presiune au obligat în mod irezistibil pe Duca să cedeze ameninţărilor lui Titulescu. Înţelegerea dintre Titulescu şi cercurile socialiste , radical – socialiste şi, în general, cu toate cele care râvneau la o alianţă franco-sovietică, nu s-a dezminţit nici într-un moment.

Cred că moartea lui Ion Duca a folosit acestor cercuri în două moduri : procesul legionarilor, care s-a terminat cu condamnarea celor trei atentatori şi cu achitarea lui Codreanu şi a camarazilor săi, a silit totuşi Mişcarea la o perioadă de retragere şi de neactivitate.

Pe de altă parte, suntem convinşi că Duca, prea debil sufleteşte pentru a scutura din capul locului jugul Puterilor Anonime, nu ar fi urmat pe Titulescu până la obiectivul final al politicei sale : deschiderea graniţelor răsăritene ale româniei Armatelor sovietice în cazul unui nou război european.
    Supus acestor forţe, prin oportunismul său politic, Duca nu era, ca Titulescu, agentul lor.

        CAPITOLUL V

    O CONVENŢIE UNICĂ ÎN FELUL EI

Ar fi greu de explicat politica externă a României în anii care au urmat după negocierile dela Riga, fără de a înţelege mai întâi persoana lui Nicolae Titulescu, omul în mâinile căruia conducerea acestei politici a fost total încredinţată între Octombrie 1932 şi August 1936.

    “ Curios om acest Titulescu, ne spune henri Prost, în cartea citată. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce avea un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim de luxul ameţitor în care se complace, toate acestea ne arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul lui comportament“

    Titulescu este în Istoria României o tragică şi fantastică arătare. Tragică prin influenţa ce-a avut-o asupra destinelor Ţării ; fantastică nu numai prin apartenenţa sa fizică şi prin caracterele personalităţii sale, dar şi prin originea misterioasă a puterilor care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea. Hrăpăreţ şi cheltuitor, milioanele curgeau în mâinile lui şi curgeau din ele.

 Corupător şi corupt; un deputat francez a putut zice despre el :”Titulescu ar fi în stare să plătească, doar-doar s-o găsi vreunul să-l cumpere”. Se simţea bine numai la Paris, la geneva, la Saint Moritz, la Lido, la cap martin, urând pământul Ţării sale, de unde fugea în grabă după scurtele vizite la care era silit pentru uriaşele sale cereri de fonduri şi pentru tainicele operaţii ale politicei sale.

Titulescu era născut în ţara Românească, trăia în opulenţa şi moliciunea unei rafinate cadâne, mulţumită banilor şi influenţei pe care această Ţară I le dăruia, dar nu era român…ultimul Peceneg printre noi.

    Nu trebuie însă trecut cu vederea că misterul Titulescu era o parte dintr-o taină mult mai cuprinzătoare. Cum se explică faptul că dela Rege până la ultimul ministru, toţi conducătorii unui popor, adânc simţitor, în totalitatea lui, au neglijat groaznica primejdie ce o reprezenta râvna cotropitoare a vecinului de peste Nistru, cum se poate explica că acest rege şi aceşti miniştri au ales să rămâie orbi la această primejdie şi surzi la atâtea strigăte de alarmă, până în momentul când Muscalul a ajuns la Chişinău ?

     Primul contact al meu cu Titulescu fusese de caracter epistolar. Mirat de lungimea discuţiunilor asupra aşanumitei chestiuni a Optanaţilor, îi scrisesem din Washington pentru a-I sugera o soluţie şi rapidă, dreaptă şi puţin costisitoare.

Era drept ca această intervenţie a mea era nechemată, deoarece nu avea nici o legătură cu funcţiunile ce le îndeplineam în Statele unite, dar era şi mai drept că, fără a o şti, atinsesem un punct foarte sensibil al poziţiunii extrem de rentabile, în emolumente şi prestigiu, pe care Titulescu şi-o constituise în acea fază a vieţii sale, ca apărător al intereselor Ardealului faţă de pretenţiile financiare ungureşti; opoziţie pe care se sforţa s-o menţină cât mai mult timp posibil.

Cred că am comis altă greşeală de tact, când, câţiva ani mai târziu, cu prilejul repudierii datoriilor aliate către Statele Unite, am recomandat din Helsingfors să adoptăm o atitudine analoagă cu cea a cinstitei Finlande. Titulescu, care nu uitase nici  odată recepţia puţin măgulitoare ce-I fusese rezervată în Statele Unite cu ocazia vizitei sale, în 1926, s-a grăbit a recomanda şi a obţinut ca românia să adere la  Declaraţia de Repudiere a  Puterilor Apusene.
    Dar nu intrasem nici odată în conflict direct cu Domnia sa până în momentul când mi-am dat seama, fără nici o îndoială posibilă, că interesele care provocară erupţia sa în chestiunea negocierilor unui pact de neagresiune cu Sovietele nu erau interese româneşti şi că această erupţia nu era motivată numai de faptul că se încredinţase altuia negocierea unei importante chestiuni de ordin extern.

    Puţină vreme însă după declaraţiile lui Titulescu către miniştri Franţei şi Poloniei, din toamna anului 1932, informat fiind la timp de iminenta încheiere a unor pacte de neagresiune între Rusia Sovietică pe de o parte şi Finlanda, Estonia , Lituania, Polonia pe de altă parte, fusesem la Bucureşti şi comunicasem regelui şi mai multora dintre oamenii noştri politici, printre care voi cita pe Vaida,  Maniu, Duca şi Mironescu, neliniştea ce mi-o provoca perspectiva noii situaţii politico militare astfel creată în această parte a Europei, o situaţia ce fusese aprobată de mai înainte, ba chiar solicitată prin acele declaraţii.

Din Arctica până la marea neagră, graniţe formal recunoscute şi garantate cu o singură excepţie : GRANIŢA ROMÂNO – RUSEASCĂ. Fără a-mi da încă bine seama de ce reprezenta în intenţiunile lui Titulescu această breşă în bariera de comună apărare, menţinută până atunci de toate ţările vecine cu Rusia Sovietică, mi-am permis, să exprim îngrijorările mele şi lui Titulescu, în una din cele două scurte întrevederi ce a binevoit a mi le acorda. Ministrul de externe mi-a răspuns cu un surâs liniştitor : “aşteaptă şi vei  vedea”.

     Am aşteptat şi ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc.
    În tot timpul cât Titulescu a fost Ministru al Afacerilor  Străine al româniei, a urmărit aceiaşi idee fixă şi precisă, cu toate mijloacele de acţiune de care dispunea, şi cu influenţa pe care i-o procura marea lui inteligenţă, neîntrecuta sa facultate de a se  ascunde şi de a minţi şi obedienţele ce şi le câştigase în lumea politică şi ziaristică românească şi străină.

Această idee era : crearea unei situaţiuni contractuale care să deschidă în mod obligatoriu graniţele noastre Armatei Ruseşti în cazul unui conflict general european, ca un complement indispensabil la pactele de asistenţă mutuală între Franţa, Cehoslovacia şi Rusia Sovietică, pacte la care Dl. Beneş şi cu el au lucrat neîntrerupt până la încheierea lor formală în Mai 1935.

    Văzut dintr-un anumit punct de vedere, greşit după părerea mea, cel al unui război inevitabil între Franţa şi Germania, intenţia lui Titulescu corespundea poate cu interesele Franceze şi Cehoslovace. Într-adevăr, pe unde ar fi trecut Armata Sovietică pentru a îndeplini partea la care se obliga în bătăliile din Europa centrală, dat fiind ferma şi declarata hotărâre a Poloniei de a se împotrivi cu toate puterile lor oricărei incursiuni ruseşti?
Din punct de vedere românesc însă, aceste planuri constituiau o adevărată intenţie de trădare a intereselor noastre şi ale aliatelor noastre, Polonia şi Iugoslavia; Polonia, ale cărei armate s-ar fi văzut deodată întoarse pe flancul lor de Sud ; Iugoslavia, al cărei rege, prin neclintita sa atitudine faţă de criminalii din Kremlin şi prin reazemul pe care-l dădea formaţiilor militare naţionale ruseşti, refugiate pe teritoriul său, provoca neiertătoarea ostilitate a Moscovei.

    Pentru a micşora oarecum starea de adâncă nelinişte provocată de aceste planuri care zdruncinau legăturile noastre de alianţă şi prietenie cu Polonia şi Iugoslavia, Titulescu îşi dădea seama de necesitatea de a amăgi opinia noastră publică, printr-un fals simţământ de securitate, prin alte şi artificiale legături.

S-a străduit a crea acest climat prin alcătuirea aşa zisei Alianţe Balcanice, încheiată la Atena în 9 Februarie 1934, între România, Grecia, Iugoslavia şi Turcia, dar fără de Bulgaria. Alianţa în chestiune, care se referea numai la frontierele balcanice, nu avea multă valoare pentru România, deoarece unica graniţă transdunăreană a noastră era cu Bulgaria, exclusă din negocierile dela Atena, prin atitudinea jicnitoare a lui Titulescu faţă de regele Boris, pe care-l găsea prea prieten al Italiei Fasciste.

    Opinia publică românească a fost de asemenea înşelată prin Pactul de definire al Agresiunii, al cărui text – unul din remarcabilele rezultate ale fertilei colaborări  Titulescu – Litvinov –pretinde să înlocuiască, pentru liniştirea îngrijorărilor româneşti, pactul de neagresiune pe care sovietele refuzaseră să-l semneze la Riga atâta timp cât în textul acordului nu s-ar fi menţionat că graniţele răsăritene nu erau recunoscute de Moscova.

Dar nici măcar acest text înşelător nu ne-ar fi fost concedat de către oamenii Kremlinului, dacă Titulescu nu le-ar fi dat, într-un mod destul de mascat, pentru a nu fi observat de cei ce nu voiau să vadă, dar tot atât de efectiv ca o declaraţie explicită, satisfacţia ce le fusese negată la Riga. Aceasta s-a obţinut prin încheierea Convenţiei Feroviare între România şi Rusia Sovietică, care a urmat imediat Acordului relativ la reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări.
    Înainte de a reaminti istoria acestei convenţii şi a-I analiza termenii şi semnificaţia, cred interesant a povesti următorul incident întâmplat spre mijlocul anului 1934, pe când eram încă la Riga.

    Primisem din partea serviciilor corespunzătoare ale Ligii Naţiunilor, spre achiziţia eventuală, primul volum al unui  Dictionnaire diplomatique, trimis tuturor legaţiilor şi ambasadelor din lume. Căutând rubrica “ Basarabia “, găsisem, ca istoria acestei provincii, o versiune cu totul deformată în sensul intereselor ruseşti. Basarabia era prezentată ca un obiect de contestaţia seculară între noi şi vecinii noştri răsăriteni, contestaţie care părea a fi ocupat toată istoria Moldovei.

În plus, etapele situaţiei etnice ale acestei provincii, etape care dovedesc caracterul ei românesc şi încercarea de rusificare de către Petersburg, nu erau menţionate deloc. Am retrimis, în consecinţă, dicţionarul, serviciilor respective, informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a răspuns că mirarea editorilor era mare, deorecece textul relativ la Basarabia primise aprobarea unei înalte politice româneşti. Personalitatea nu mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămâne nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuşi acest text.

    Să revenim acum las destăinuitorul document al Convenţiei de Reluare a Comunicaţiilor noastre   Feroviare şi Vicinale cu Rusia Sovietică, care a urmat scurt timp după Protocolul din 9 Iunie 1934, de reînoire a relaţiilor diplomatice între cele două ţări.

Este un fapt curios că nici în momentul încheierii acestei convenţiuni, nici mai târziu, nici una din înaltele noastre personalităţi politice nu s-a alarmat relativ la semnificaţia termenilor în care fusese redactată şi la gravele bănuieli pe care alegerea acestor termeni de către Titulescu le deştepta privitor la intenţiile sale intime. Aceste intenţii vor fi pe deplin destăinuite prin lupta, în acelaşi timp îndrăzneaţă şi vicleană, pe care Titulescu o va duce împreună cu Beneş, şi în opoziţie cu voinţa regelui Alexandru şi a guvernului iugoslav, pentru a hotărî Franţa să încheie un pact de asistenţă militară cu Rusia sovietică.

    Îndată după iscălirea Pactului de neagresiune cu Sovietele, Polonia încheiase o Convenţie Feroviară cu vecina sa. Convenţia similară, Titulescu- Litvinov, urma aproape cuvânt cu cuvânt Convenţia Polono – Sovietică, cu o singură deosebire. În Convenţia Româno- Sovietică cuvintele de   < graniţă> ,   < punct de graniţă >, precum şi orice cucvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei granuiţe la Nictru, erau cu îngrijire suprimate şi înlocuite prin circumlocuţiuni care făceau cinste imaginaţiei celor doio negociatori.

Nu numai faptul că Sovietele obţinuseră încă odată ceea ce le fusese negat la Riga trebuia să provoace îngrijorarea factorilor nioştri responsabili, dar şi faptul material al restabilirii comunicaţiilor întrerupte de mai bine de cincisprezece ani, fără ca motivul acesetei întreruperi să fi fost în cea mai mică măsură înlăturat.
    Domnul Henri prost, cu totul obtuz de obicei simţămintelor şi grijilor Poporului în mijlocul căruia trăise atâta vreme, a avut cu acest prilej una din licăririle sale :
     “ La 9 Iunie 1934, Titulescu a încehiat cu Litvinov un Acord cu privire la reluarea relaţiilor diplomatice româno-ruse. Ruşii se angajau să restituie tezaurul care, în 1916, fusese expediat la moscova de către autorităţile române, temătoare că acesta ar putea cădea în mâinile germanilor.

 Au restituit, într-adevăr, un metru etalon de platină şi…cenuşa lui Dimitrie cantemir, rămasă în Rusia de două secole bune. Cât priveşte restul, Tezaurul propriu-zis, Ruşii au făcut-o pe surzii la toate reclamaţiile Românilor, mai ales la cele ale Băncii Naţionale Romanâneşti, care a trebuit să pună sare pe coada celor 314 milioane lei / aur, rezerva sa în metal lichid din 1916.

 S-a restabilit un pod per Nistru, între Tighina şi Tiraspol : un prim tren va trece pe aici la 18 Octombrie 1935, dar rari vor fi călătorii ce se vor folosi de această linie ferată internaţională. Reunirea basarabiei cu  patria Mumă nefiind recunoscută de către Kremlin, Românii nu vor întârzia să se întrebe la ce bun protocolul Titulescu – Litvinov, de la 9 Iunie 1934.”
    Adevărul este că nici un moment Sovietele nu se obligaseră să ne restituie aurul furat. Era presa lui Titulescu care răspândise acest zvon înşelător pentru a uşura Românilor înghiţirea unei amare şi otrăvite doctorii. Pentru a întregii mascarada, Titulescu a cerut şi obţinut ca tătărăscu, Preşedintele Consiliului, să se ducă în persoană la Constanţa pentru a primi în mod solemn osemintele lui Cantemir. Referitor la călătoriile între bucureşti şi Moscova, Dl. Prost nu avea nevoie să se îngrijească, cel puţin în ceea ce privea calitatea, dacă nu numărul lor. Chiar înainte de reconstruirea podului de la Tighina, un călător, răzleţ ce-i drept, dar de greutate, Herriot, era transbordat în acel loc, în drum spre amici săi din Kremlin.

    Herriot, cu prilejul unei vizite la paris a generalului primo de rivera, refuzase să-I întindă acestuia mâna, sub cuvânt că convingerile sale democratice nu-I permiteau acest gest faţă de un dictator – un dicator care, în toată administraţia sa, nu vărsase o singură picătură de sânge – nu găsise însă aceste convingeri un motov pentru a nu se săruta pe gură, a la Moscovita, cu cei mai respingători tirani, cu asasinii mărturisiţi a mai mult de 20 milioane de ruşi.
    L-am întâlnit pe Herriot la riga, nouă zile după trecerea graniţei româno-sovietice, entuziasmat de primirea ce-i fusese rezervată la Moscova. Ne povestea cu lacrimi în ochi – lacrimi care, în mare parte cel puţin, puteau fi atribuite şi păhăruţelor de vodcă ce ni le vărsau bunii noştri oaspeţi letoni – cum la un banchet ce-i fusese oferit de Comandantul societic, după schimbul obişnuit de alocuţiuni, toţi ofiţerii s-au ridicat ca la un cuvânt de ordine şi şi-au zvârlit toate florile care erau pe masă în faţa lor : “M-au acoperit de flori, nu voi uita nici odată asta.”
   Nu a fost numai acest amînunt, nici reacţia la urechea mea a ataşatului militar francez – “ “Pramatia asta ar face mai bine să-ţi păzească carcasa ; puţin a lipsit, odată, să nu-l aruncăm în fundul Senei !”  -,dar întreaga atitudine de admiraţia, entuziasm şi prietenie manifestată de herriot faţă de Guvernul şi de Armata Sovietică care m-au făcut să atrag atenţia Bucureştiului, şi în special a lui Titulescu, asupra îngrijorătoarelor perspective ce le-ar fi reprezentat pentru noi călătoria lui Herriot dacă ea ar fi avut într-adevăr  ca scop pregătirea unui acord cu caracter militar între Franţa şi Rusia Sovietică.

    În capitalele europene, înainte de primul Război Mondial, diplomaţia română, aproape în întregime recrutată dintre diplomaţi de carieră, ocupa un loc aparte în ţările străine, fără să existe o exactă relaţiune între importanţa demografică a ţării pe care o reprezentau şi prestigiul de care ei se bucurau. Miniştri noştri în străinăîtate ca emil, Grigore şi Dimitrie Ghica, ca Alexandru lahovary, Edgar mavrocordat, Charles Mitilineu, Mişu, Derusi, Ggheorghe Cretzianu, Filalit, erau admiraţi şi respactaţi de toţi colegii lor străini pentru statura, tactul, sagacitatea şi independenţa informaţiei lor şi pentru înalta lor cultură ; benefic iau de toată încrederea din partea şefilor lor.

     Doi factori au intervenit după primul război mondial pentru a modifica în mare parte această stare de lucruri : 1) diferenţa între emolumentele interne şi externe ale funcţionarilor noştri, care ajungeau până la o cifră de zece ori mai mare, ceea ce provoca irezistibile presiuni ale partidelor politice pentru a-şi căpăta partizanii, cei mai mulţi fără nici o pegătire adecvată ; 2) influenţa lui Titukescu asupra acestor partide, care, la punctele-cheie ale intrigilor sale, cerea şi obţinea întotdeauna numirea protejaţilor săi.

 Promoţia la gradul de ministru sau simpla trimitere în străinătate era, cu foarte puţine excepţii, negată tinerelor elemente din carieră, care nu-şi aleseseră această profesiune din lăcomie de devize şi care, fără îndoială, în alte împrejurări, s-ar fi arătat la înîklţimea tradiţiei lăsată de predecesorii săi.

   Se stabilise în acest mod, în corpul nostru diplomatic, o atmosferă aproape teroristă de informaţii uniforme şi conforme. Conforme cu politica lui Titulescu, care, chiar înainte de a fi Ministru al Afacerilor Străine, ţime în mâinile sale soarta soarta tuturor diplomaţilor noştrri. Astfel s-a întâmplat că în această fază critică a politicei noastre externe nu s-a găsit, în afară de mine, decât un singur alt reprezentant român în străinătate care să îndrăznească să recunoască şi să semnaleze primejdia cătrărilor întortocheate pe care Titulescu conducea politica Ţării noastre spre dezastru. Acest reprezentat era Victor Cădere, Ministrul nostru la Varşovia.
     Titulescu, abia ajuns în posesia portofoliului Afacerilor Străine, se grăbise a-mi micşora suprafaţa de4 contact la graniţele Rusiei Sovietice şi, prin urmare, autoritatea informaţiilor şi părerilor ce le trimiteam la bucureşti, scoţându-mi direcţia legaţiei noastre din Helsingfors şi încredinţând-o unui ales al său.

Nu mă îndoiam însă că permanenţa mea la Riga şi Reval nu mai era decât un provizorat şi că noul meu şef nu putea să întârzie să pună ordine în această citadelă de neconformism şi focar de indisciplină. Am primit deci, cu satisfacţia ce-o provoacă orice eveniment prevăzut şi aşteptat, telegrama lui Titulescu care mă infirma că eram transferat ca ministru plenipotenţiar şi Trimis Extraordinar la caracas, capitala Venezuelei, în America de Sud.

Telegrama era urmată de o notă informativă a departamentului Administrativ al Ministerului care îmi comunica că efectivul cheltuielilor de deplasare şi de călătorie puse la dispoziţia mea era de 4000 dolari. Suma emolumentelor mele, pe care am uitat-o, era la înălţimea generozităţii internaţional recunoscută a lui Titulescu. Telefonul m-a informat în aceiaşi zi că amicul meu Cădere era trimis la Rio De Janeiro. La riga, unde Cădere venise ca să mai stăm de vorbă, am căzut de acord pentru a declina amândoi noile noastre numiri. În ceea ce mă priveşte, răspunsul telegrafic trimis lui Titulescu a fost :

“ Mulţumesc ExcelenţeiVoastre pentru noua dovadă de încredere arătată. Rapoartele noastre cu Rusia Sovietică fiind însă la ordinea zilei, prefer să pun experienţa şi informaţiile mele în această chestiune la dispoziţia excelenţei Voastre. Cer deci transferarea mea la Bucureşti, în administraţia centrală.”

        CAPITOLUL VI

    ASASINATUL  DIN MARSILIA ŞI TELEGRAMA PIERDUTĂ

    Nu se găseşte carte mai folositoare pentru reonstituirea adevărului asupra anumitor puncte uitate sau controversate din istoria vremurilor dintre cele două războaie decât Histoire de la Diplomatie, publicată sub direcţia lui Vladimir Potemkin. Este de ajuns a se lua în considerare ceea ce Potemkin se grăbeşte a nu menţiona sau, după cazuri, contrariul a ceea ce spune.

Aceasta este cu atât mai adevărat când autorul acestei beneficiază de fericita colaborare a scriitoarei Genevieve Tabouis. Astfel se întâmplă că numele Regelui Alexandru al Iugoslaviei este abia menţionat în această operă, în legătură cu atentatul de a Marsilia din 9 octombrie 1934.

Pentru Potemkin şi ilustra sa colaboratoare, moartea regelui Alexandru a fost un simplu amănunt; atentatul era îndreptat împotriva lui Barthou, avocatul înfocat al unei alianaţe militare între Franţa şi Rusia Sovietică; acel atentat, prin urmare, nu putea fi atribuit decât unei conspiraţii fasciste, pentru a întrebuinţa  expresia scumpă lui Potemkin.
    Au fost, de fapt, două atentate în Marsilia: unul prin comitere, săvârşit de căter naţionaliştii croaţi, altul prin omisiune, pentru care înaltele autorităţi administrative franceze, în special Albert Sarraut, paortă singur răspunderea.
    Într-adevăr, autorităţile civile şi militare din marele port mediteraneean luaseră, pentru securitatea înaltului lor oaspete toate măsurile cuvenite în asemenea împrejurări. DE fapt programul recepţiei era exact cel stabilit cu câteva luni mai înainte cu prilejul vizitei Sultanului Marocului. În ultimul moment însă, Sarraut ministrul de interne fancez la aceea epocă, dăduse  ordinul telegrafic de a suprima dispozitivul de securitate adoptat şi de a-l înlocui cu unul cât mai puţin vizibil.

 Motivul invocat, post festum, de Sarraut, a fost:dorinţa sa de a nu impresiona defavorabil populaţia oraşului printr-o desfăşurare prea mare de forţe militare şi poliţieneşti în ajunul unor alegeri municipale. Sarraut şi-a recunoscut de altfel vina, dându-şi demisia îndată după atentat şi explicând aceasta cu lapidarele cuvinte: Un chef est toujours responsible. Nu credem că explicaţia era suficientă.

    Pentru orice persoană mai mult sau mai puţin informată, în tot cazul pentru şeful suprem al servicilor de securitate ale unei mari puteri ca Franţa, Regele Alexandru era obiectivul binecunoscut al intenţiilor şi pregătirilor a patru terorisme: terorismul macedonean, terorismul croat, terorismul ungur şi terorismul comunist. Îndrăzneala şi dispreţul de moarte binecunoscut al membrilor celor dintâi organizaţii conspirative naţionaliste ar fi fost destul pentru a obliga Poliţia Franceză la măsuri de precauţiune şi mai amri decât cele luate petnru Sultanul Marocului.

A suprima cu totul aceste măsuri, a lăsa protecţia Regelui Alexandru în sarcina unui ofiţer de escortă călare şi a câtorva agenţi de poliţie, la încrucişările străzilor, era, pentru orice cap aşezat, a-l condamna la o moarte sigură. Consternarea a fost generală; dar ar fi fost cu mult mai amre deacă s-ar fi ştiut că Guvernul Britanic şi guvernul Român oferiseră Poliţiei Franceze colaborarea unor agenţi ai lor, specializaţi în afaceri balcanice, care cunoşteau chiar la faţă pe mulţi din posibilii atentatori şi că Poliţia Franceză refuzase această ofertă.

    Regele Alexandru privea de multă vreme cu dezgust şi nelinişte cursul dat politicei noastre dela încredinţarea ei în meşterile mâini ale lui titulescu. Ostracizarea sovietelor din viaţa publică europeană era pentru el nu numai o chestiune de cuminţenie, dar şi o înaltă datorie morală. Refuzase să aprticipe al diferitele faze ale comediei de apropiere între asasinii Kremlinului şi Puterile Apusene. Iugoslavia părăsise Conferinţa Micei Înţelegeri din Zagreb, în Ianuarie 1934, încruntând sprâncenele al hotărârea României de a urma exemplul Cehoslovaciei şi de a stabili relaţiuni diplomatice cu Kremlinul.

Simpla nemulţumire şi nelinişte se transformase însă într-un simţământ de adâncă revoltă în conştiinţa Regelui Alexandru când şi-a dat seama că ceea ce urmăreau Titulescu şi Beneş nu erau numai o reapropiere cu caracter politic şi economic înter Europa Occidentală şi Uniunea Sovietică, ci o nouă alianţă militară între Franţa şi Rusia la care România şi Ceholsovacia plănuiau să se asocieze mai mult sau mai puţin deschis.

    Titulescu şi Beneş întrebuinţau toate mijloacele de presiune asupra guvernelor ce se succedau la Paris. Merseseră până la ameninţarea că, dacă Franţa nu va accelera negocierile sale cu Kremlinul, în vederea unui acord de existenţă mutuală <vor merge la Berlin>. Călătoria Regelui alexandru la Paris, în toamna anului 1934 avea drept scop principal de a opune acestor manevre şi acestui şantaj, ferma atitudine a Iugoslaviei.

 El nu venea cu ameninţări goale, ci vu declaraţia categorică că un acord militar franco-sovietic ar libera Iugoslavia de angajamentele sale, fie faţă de Franţa fie de Mica Înţelegere ; ceea ce ar silio-o să-şi caute securitatea în alte asociaţiuni politico-militare pentru cazul unui conflict provocat printr-un astfel de acord.

 Asasinarea lui Alexandru al Iugoslaviei nu a fost opera iamicilor politicei lui Barthou şi a politicei lui Titulescu şi beneş, care nu tindea la altceva decât la încercuirea Germaniei, o politicş absolut contrarie spiritului şi literei Pactului  din Locarno, precum şi spiritului şi literei acestei politici, unul din principalele sale obstacole.

 Era natural deci ca atentatul din marsilia, săvârşit graţie neglijenţei Politicei Franceze, să provoace în cercurile diriguitoare germane o puternică îngrijorare şi necesitatea de a determina poziţia exactă a României în această schestiune.
    Mă aflat în trecere prin Berlin, puţin timp după asasinarea Regelui Alexandru, vreo două zile după întoarcerea Generalului Goering dela ceremonia înmormântării monarhului la Belgrad. Fără multă întârziere, Goering ceruse să vadă pe Petrescu- Comnen, Ministrul nostru pe lângă Guvernul Riechului, pentru a-i face o urgentă şi importantă comunicare. Petrescu-Comnen mi-a arătat lunga telegramă prin care informase pe Ministrul nostru al Afacerilor Străine de cele ce Goering propunea Guvernului Român.

    “Animatorii Iridentei Ungare – I-a spus Goering – nu se găsesc la Berlin, ci la Roma. Germania nu vede întreţinerea acestui iredentism nici un folos pentru ea. Ungaria nu interesează germania ; România o interesează mult. Suntem gata să garantăm toate graniţele României, apusene şi răsăritene, CU O SINGURĂ CONDIŢIE : UN ANGAJAMENT DIN PARTEA D-VOASTRĂ CĂ NU VEŢI PERMITE NICIODATĂ CA TRUPELE RUSEŞTI SĂ TREACĂ PRIN TERITORIUL ROMÂNESC.

Nu vă cerem  să renunţaţi la nici una  din alianţele pe care le aveţi astăzi, dar vrem să fim siguri că Armata Sovietică nu ne va putea ataca prin teritoruil vostru. Vă mai facem o propunere, şi aceasta nu este o condiţie. O primiţi sau nu, după cum doriţi. Vă propunem ca să vă înarmăm din cap până în picioare, îndată, ieftin şi bine.”
    Petrescu-Comnen mi-a părut a-şi da seama de importanţa istorică pe care aceste propuneri o aveau pentru Ţara noastră, nu numai în ce privea graniţele noastre apusene, ci şi cele răsăritene, care nu primiseră încă o garanţie perfectă din partea foştilor noştri aliaţi. Pentru mine însă, propunerile lui Goering aveau o valoare tactică imediată : constituiau o puternică armă în mâinile celro care, în Ţară, pricepeu primejdia politicei pro-sovietice a lui Titulescu şi Beneş.
    Utilizarea acestei arme trebuia să se facă însă cu cea mai mare precauţiune.

    O dezbatere publică a propunerilor lui Goering, înainte ca discuţiile bilaterale româno-germane să fi dat berlinului măcar siguranţa unei posobilităţi de acord, ar fi provocat, fără îndoială, din partea sa, o reacţie defavorabilă intereselor noastre. Berlinul avea doar cartea ungară de jucat, dacă România îi respingea propunerilie.
    Ajuns la Bucureşti, la vreo săptămână după vizita mea la berlin, am cerut colegilor mei de la Departamentul Politic, D-lor. Misir Arion şi Alexandru Cretzianu, care era părerea lor privitor la propunerile transmise prin telegrama lui Petrescu-Comnen. După toate regulile funcţionării Ministerului, o telegramă de această natură trebuia să trească imediat dela Cifru la departamentul Politic.

Titulescu se grăbise însă a stabili un alt procedeu : descifrarea se făcea sun controlul uneia din creaturile sale. : Savel Rădulescu, un băiat foarte activ şi inteligent, care hotăra el, pe baza unor principii stabilite de mai înainte de şefuşl său, care erau telegramele care puteau fi communicate Departamentului Politici, şi care nu. Astfel se întâmplase că nimeni în Ministerul Afacerilor Străine, afară, bineânţeles, de Titulescu, nu avea cea mai vagă cunoştiinţă de propunerile Berlinului.
     Am aşteptat vreo câteva zile înainte de a putea admite că o asemenea scamatorie era posibilă. Dar când mi-am dat seama definitiv de intenţia lui Titulescu de a ţine ascunse aceste propuneri, probabil până în momentul când ar fi găsit mijlocul de a ne angaja iremediabil în altă direcţie, m-am hotărât a le face cunoscute factorilor noştri responsabili, evitând pentru moment inconvenientele şi primejdiile publicităţii.

 M-am adresat, în consecinţă, lui Gheorghe Brătianu, tânărul şef al Partidului Liberal Dizident, om de energie şi inteligenţă, caracter independent şi de un patriotism neştirbit. Brătianu şi-a dat seama imediat de importanţa propunerilor germane şi a intenţiunii ce se ascundea în dosul încercării de a le subtiliza. Cu o reconstrucţie pe cât de exact posibilă a telegramei lui Petrescu-Comnen dinaintea ochilor, ne-am întrebat care era calea cea mai bună de urmat. Brătianu mi-a cerut voie să utilizez imediat informaţia ce i-o adusesem.

Aceasta nu puteam să o accept din două motive : 1) nu vroiam să înşel încrederea ce Patrescu-Comnen o avusese în mine ; 2) era vorba de un text cifrat care trebuia să rămână înconjurat de toate preacuţiile obişnuite. Am ajuns amândoi la concuzia că metoda cea mai indicată era de a cere direct lui Goering reînnoirea propunerilor făpcute lui Petrescu Comnen. Şi Gheorghe Brătianu însoţit de ata constantinesdcu au plecat la Berlin. Primirea de către Goering a fost extrem de cordială.
    “ Fericită ţară, I-a spus Goering lui Brătianu, unde ăn aceiaşi familie se mai pot succede trei    generaţii de oameni de Stat ; în Germania, un asemenea lucru nu se mai întâmplă astăzi !”
    Goering a reiterat exact lui Gheorghe Brătianu propunerile făcute lui Petrescu-Comnen în întrevederea din 22 Octombrie 1934, insistând asupra faptului că nu  ni se cerea nici un act de rupere cu aliaţii noştri şi reamintind propunerea făcută, de reînarmare a Oştirii noastre. Singura condiţie pe care Germania o cerea, era asigurarea că România, urmând exemplul aliatei sale Polonia, nu va permite niciodată, fără de rezistenţa armată, trecerea Trupelor Sovietice peste teritoriul ei.

    Petrescu-Comnen a avut fericitul prilej pe care nu l-am avut eu, de a-şi conserva în siguranţă, în străinătate, o mare parte a arhivei sale în tot timpul vâltoarei care a trecut peste Ţară. Cu riscul de a ne repeta uneori, vom excurge la textele şi preciziunile ce le găsim în cărţile sale I RESPONSABILI  şi  PRELUDI DEL GRANDE DRAMA, pentru a pune şi mai bine în evidenţă cele două aspecte ale relaţiilor noastre cu germania în aceste momente decisive pentru destinele României mari : 1) Sinceritatea evidentă, răbdătoarea insistenţă a propunerilor germane. 2) Perfidia şi lipsa totală de conştiinţă naţională cu care au fost sabotate de Titulescu şi de urmaşii săi la Palatul Sturdza.

    Însemnările lui Petrescu-Comnen sunt cu atât mai interesante cu cât el era un strigoi al politicei titulesciene şi carliste, un admirator, şi un apărător, chiar după dezastrul ţării, al lui Titulescu, al Regelui Carol al II-lea, al lui Armand Călinescu, al lui Ostrovski, Ministrul Sovietic la Bucureşti, care desfăcurase o excelentă activitate, ajutând în toate pe Dl. Titulescu în politica lui de reconciliere ( între Rusia Sovietică şi România). Petrescu-Comnen până la moartea lui a crezut în sinceritatea lui Litvinov şi a făgăduielii Rusiei Sovietice de a nu rămânea în Basarabia dacă s-ar fi dat voie trupelor ei să străbată terioriul nostru, alergând în ajutorul Cehoslovaciei.

În timpul călătoriei sale la Londra, în Noimebrie 1938, unde întovărăşea pe regele carol, în nici un moment, după propriile sale afirmaţii, în conversaţiile sale cu Chamberlain, cu Lordul Halifax şi cu înalţii funcţionari ai Foreign Office-uluim, nu a pomenit de primejdia specific românească, reprezentată de Rusia Sovietică, şi nu a cerut, nici nu a încercat să obţină ajutorul eventual al marii Britanii, decât împotriva unei agresiuni germane. La Paris a avut aceiaşi atitudine, pregărind astfel calea sinistrelor garanţii, limitate la graniţele noastre occidentale, garanţii date de cele două Puteri în anul următor românii şi polonii, cauza directă şi imediată a Războiului al Doilea Mondial.

 Ca Ministru al Afacrilor străine a făcut totul pentru a stânjenii alita noastră Polinia, în negocierile sale cu germania, învinind-o de a nu ne urma în politica inaugurată de Titulescu faţă de Rusia Sovietică. A făcut parte din guvernul care a patronat asasinarea lui Codreanu şi a rămas unul din bârfitorii de profesie ai Mişcării Legionare. Iată cum povesteşte Petrescu-Comnen importantele declaraţii ce i le-a făcut Generalui Goering în ziua de 22 Octombrie 1934, declaraţii pe care le-a referit la Bucureşti, cu raportul 3.327 în ziua de 24 Octombrie ( Telegrama Pierdută) :

    “ Începu zicându-mi că Germania dorea să stabilească raporturi de sinceră prietenie cu Iugoslavia şi România, că nu există nici un motiv de discordie cu aceste ţări. Nu a făcut nici o aluzie referritoare la Cehoslovacia. La întrevbarea mea : “ Ce-aţi făcut cu marea Dvoastră prietenie pentru Ungaria ?”, el mi-a răspuns : “Ungaria nu ne interesează. Nu vom face încăodată greşeala de a trage castanele din foc pentru alţii. De fapt, fără a enumera atâtea motive de ordin economic, care ne apropie de România şi de Iugoslavia, există faptul că Dvoastră trataţi bine Minoritatea germană…” Şi pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, mi-a spus că lucrase în aceiaşi zi cu Fuhrerul, căruia i-a spus în mod incidental că va lua dejunul în casa mea, şi că Fuhrerul îl autorizase să vorbească astfel cum vorbise.” 1

        În această dare de seamă lipsesc cinci elemente prezente în Telegrama Pierdută şi foarte prezente, pentru atât de bune motive în memoria mea :
1) Goering a declarat Ministrului nostru că germania era gata să garanteze TOATE graniţele noastre.
2) Goering a oferit Românie o înarmare completă şi modernă a oştirii.
3) Goering n-a cerut un schimb decât făgăduinţşa căRomânia se va opune  la orice încercare de trecre a Armatelor Sovietice peste teritoriul ei.
4) La întrebarea lui Petrescu-Comnen, relativă la Cehoslovacia, Goering i-a răspuns că Cehoslovacia fusese prima ţară din cadrul Micii Înţelegeri, căreia Germania îi făcuse propuneri de înţelegere şi apropiere, dar că aceste propuneri fuseseră întotdeauna respuinse de Beneş.
5) Gfoering a adăugat că Germania nu ne cerea să rupem nici una din alianţele noastre anterioare.
    Despre întrevederea lui Gheorghe Brătianu cu Goering, Petrescu-Comnen nu menţionează decât ceea ce Brătianu a crezut prident să comunice ziarelor la reîntoacerea sa în Bucureşti.

    Cu ocazia călătoriei mele la Berlin, mi-a fost făcută o declaraţie foarte precisă şi categorică destinată publicităţii : că nu există nici o alianţă între germania şi Ungaria şi că germania nu are intenţia să susţină nici direct nici indirect eventualele revendicări ungar în dauna României, căreia Poporul German nu are nimic de reclamat şi cu care doreşte să întreţină cele mai bune raporturi.”

    Petrescu-Comnen a cunoscut însă foarte bine întregul conţinut al declaraţiilor lui Goerin către Gheorghe Brătianu, declaraţii care I-au fost comunicat in extenso. Şi de astă dată s-a ferit însă a menţiona în memoriile sale, cum cu o singură excepţie, o va face în tot cursul expozeului evenimentelor din acea perioadă :
1 ) Propunerile germane de garanţie şi de reînarmare.
2) Cererea Germaniei relativă la atitudinea României în cazul unei încercări de invazie a Trupelor Sovietice. Aceste oferte şi această cerere dădeau propunerilor germane toată valoarea lor, fără de ele, ar fi existat poate motive pentru a nu le lua în serios.

    Socotitul lapsus de memorie al lui Petrescu-Comnen se explică foarte uşor. A fost politica lui Titulescu şi a agenţiklor săi, de a contesta propunerilor germane orice importanţă, orice seriozitate şi orice sinceritate, şi de a pretinde că el nu reprezintă decât o nedibace încercare de a ne desprinde de aliata noastră,  Cehoslovacia. În acest spirit au fost tratate şi de regele Carol al II-lea şi de toate guvernele sale, chiar după eliminarea lui Titulescu de pe scena politică. “ Tentatrivele generalului Goering au fost considerate cu curiozitate la Bucureşti …nu au găsit ecoul dorit de vicleanul general german,” ne sşpune Petrescu-Comnen.

    Nu era vorba de a ne despărţi de Cehoslovacia, ci e politica lui Beneş şi a lui Titulescu, despre care Germania avea toate motivele de a crede că era o politică de încercuire. Era vorba, pentru al Treilea Reich, de a se asigura că graniţele României nu vor fi deschise trupelor Sovietice, în cazul unui război între Germania şi Rusia.
--------------------------
1.    Petrescu- Comnen, I Responsabili, p.233.

Cât de legitime erau îngrijorările Reichului ni se arată din memoria lui Boncour, fostul Ministru al Afacerilor Străine şi fost Preşedinte de Consiliu francez, citate de altfel şi de Petrescu-Comnen în Preludiile sale :

    “În interesantele sale memorii, Paul Boncour, care a fost de mai multe ori martorul convorbirilor ruso-române, afirmă că Titulescu şi Litvinov ajunseseră la un acord  în baza căruia România se obliga să lase să treacă trupe şi material rusesc peste teritoriul, în cazul unui atac german împotriva Statelor care erau legate printr-un tratat de asistenţă mutuală cu Rusia şi cu România…Însuşi Regele Carol, zice fostul Preşedinte de Consiliu francez, fusese câştigat acestei idei de liberă trecere a Trupelor Sovietice.

Intr-o audienţă ce-i fusese acordată, în Hotelul Meurice, din Paris, după ce examinaseră din nou importanta chestiue, rege îi declara : “ Vă promit, Boncour, că voi încheia acest acord sau ceva asemănător. Îmi dau prea bine seama de importanţa ce o are pentru jocul alianţelor voastre şi deci pentru noi. Dar daţi-mi timpul de a obişnui sufletul Poporului Român cu această idee şi, trebuie să spun, puţin şi al meu.” ( Citatul este din cartea lui Boncour, Între două războaie)

    În această primă fază, intrigile lui Titulescu şi ale agenţilor săi din corpul diplomatic şi din presa română şi străină consistau în a prezenta camapania care se deschisese în unele ziare germane apropiate de Wilhelmstrasse, contra politicii de încercuire la care participa şi Guvernul Român, ca în contrazicere flagrantă cu propunerile lui Goering, urmărind să anuleze toată valoarea lor.

Pretindeau chiar a vedea în această campanie o manevră de intimidare pentru a ne sili să primim propunerile germane. Pe de altă parte, justificata campanie a ziarelor germane, nu împotriva României ci împotriva Ministrului său al Afacerilor  Străine, era luată ca pretext pentru demersuri provocatoare şi chiar derizorii pe lângă Auswartiges Amt :

    “Titulescu dădu atunci ordinul – ne spune petrescu-Comnen, de a declara în mod solemn la Auswartiges Amt că această campanie nu numai că nu favoriza interesele României şi ale germanieri, ba chiar le dăuna în mod grav. Mă autoriza, în fine, să precizez că poziţia noastră geografică ne obligă să luăm în considerrare realitatea rusă, cum luasem întotdeauna în considerare realitatea germană. Dacă într-o zi, nu tocmai apropiată, Sovietele s-ar declara dispuse a garanta integritatea noastră teritorială, împreună cu cea a aliaţilor noştri, noi am putea lua în considerare un pact de prietenie şi poate chiar de asistenţă mutuală cu ele…Prin urmare, dacă germania ar fi dispusă a garanta şi ea integritatea noastră, îmreună cu cea a tuturor aliaţilor noştri, am fi dispuşi a negocia un Tratat similar şi cu ea.” 1
    Acestea se petreceau în Octombrie 1935.

    Pentru a ne da seama de toată semnificaţia noului act de provocare cu care a fost însărcinat finalmente Petrescu-Comnen, la 24 Februarie 1936, de către nicolae Titulescu, din depărtările străine, unde Domnia Sa se găsea încă o dată adăpostit, şi pentru a putea despărţi, în Darea de Seamă a lui Petrescu-Comnen, relativă la acest nou demers, adevărul de înfloriturile cu care l-a împodobit, trebuie să ne reamintim împrejurările politice la acea dată şi să ne închipuim care puteau fi, în acele momente, starea de spirit a Baronului von Neurath, Ministrul Afacerilor Străine al Reichului, al lui Hitler şi al Germaniei întregi. Guvernul Laval semnase pactul de asistenţă între Franţa şi Rusia, iar Beneş încheiase imediat un Pact similar cu Sovietele.

1.   Petrescu-Comnen, Ibid. p. 236

În Berlin, nimenea nu ignora rolul pe care Titulescu îl jucase în timpul negocierilor acestor două instrumente ; se găseau foarte probabil şi personalităţi care ştiau că el însuşi redactase PactulFranco-Sovietic. Ca ripostă la acest început de încercuire, Germania se pregătea pentru ocuparea renaniei şi nu aştepta decât ratificarea Pactului de către parlamentul Francez, pentru a da drumul trupelor sale.

A fost în această atmosferpă de indicnare, de alarmă şi de hotărâre că Petrescu s-a prezenat Baronului von  Neurath cu o informaţie şi cu o întrebare din partea lui Titulescu. Informaţia era că România avea şi ea intenţia să încheie un pact asemănător cu Sovietele. Întrebarea era dacă germania era sau nu dispusă a garanta nu numai integritatea teritoriului nostru, dar şi integritatea Cehoslovaciei.

Cu Iugoslavia, Germania, ajunsese deja la o înţelegere. Petrescu Comnen ne asigură că Baronul von Neurah “i-a exprimat mulţumirile sale” pentru informaţie şi pentru întrebare şi că l-a rugat chiar să “transmită omagiile sale lui Titulescu”. Noi credem că Petrescu Comnen exagerează sau că, adept al lui Coue, preferă să nu înţeleagă modul relativ curtenitor cu care Baronul von Neurah I-a arătat uşa.

Ceea ce ştim în tot cazul, fiindcă faptul a fost de notorietate publică, este că, la Paris, Titulescu, care cu iscălirea Pactelor Franco- şi Ceho-Sovietice ajunsese la apogeul fantasticei sale cariere şi îşi credea totul permis, şi-a dat poalele peste cap şi fără a aştepta nici măcar referatul lui Petrescu Comnen, relativ la demersul cu care fusese însărcinat, a comunicat puzderiei de ziarişti români şi străini care îl întovărăşeau în toate călătoriile sale, în termenii cei mai dispreţuitori pentru cel de-al Treilea Reich, textul Ultimatumului cu care însărcinase pe ministrul său la Berlin, fără de edulcorările cu care l-a îmbrăcat distinsul nostru diplomat.

    Este uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, Guvernul German s-a abţinut de a reînoi încercările salede apropiere de România până la căderea inpempestivă a lui Titulescu, părăsit de cei care credeau că serviciile sale nu mai erau necesare şi că prin aroganţa sa bolnăvicioasă, împreună cu enormitatea necesităţilor sale financiare, era mai mult o piedică decât un ajutor în calea îndeplinirii integrale a programului lor.

Necesitatea prieteniei României şi, mai presus de toate, a garanţiei că ea nu se va transforma într-o etapă de marş a Trupelor Sovietice spre centrul Europei erau atât de mari pentru Reich încât, uitând toate umilitoarele respingeri şi nesocotiri ale propunerilor sale, le-a reînoit, în toamna anului 1963, cu o insistenţă despre care tot Petrescu-Comnen ne va da socoteală.

Pe acea vreme, aliate noastră Cehoslovacia, în dementa sa politică de provocare a Marelui Reich vecin, fără a ne consulta, se alătura în mod deschis, prin telegrameme entuziaste ale lui Beneş şi prin mărimea ajutorului dat în material de război, agresiunii copmuniste în Spania.
    Ne spune reprezentantul intereselor noastre la acea vreme în Berlin :

    “Am povestit încercările de seducţiune şi de intimidare la care fu supusă România din partea Germaniei în timpul anilor 1934 şi 1935. Spre sfârşitul anului 1936, aceste încercîri crescură în mod deosebit în intensitate.
    ”În ziua de 13 Noiembrie 1936, primisem vizita Ataşatului Militar German în Bucureşti. În cursul copnversaţiunii, acest domn îmi făcu în mod intenţionat declaraţii cel puţin neaşteptate. Îmi dădu Cuvântul său de Onoare de soldat că nu există nici un acord politic sau militar între Germaia şi Ungaria…

La observaţiile mele care se refereau la vizita generalilor Milich şi von Reichneau în Ungaria şi a unor ofiţeri superiori unguri la Berlin, colonelul a răspuns : “Aceste fapte sunt adevărate, der Excelenţa Voastră trebuie să admită că în momentul în care Franţa, Cehoslovacia şi Sovietele pregătesc încercuirea Germaniei, Reichul este obligat a-şi cuta prieteni unde îi găseşte. Germania nu cere României decît un singur lucru : să nu facă jocul Sovietelor, duşmanul ei ireductibil.

Pentru a crea raportul de prietenir între Reuch şi Rimânia, noi nu cerem altceva decât o asigurare precisă în acest sens. Nu vă cerem să părăsiţi nici unul din interesele voastre, nici cele ale prietenilor Dumneavoastră de astăzi. ”

    Importanţa acestei declaraţii a Colonelului Shunke nu a scăpat nici sagacităţii agentului nostru în Berlin :
   
    “Aceste declaraţii, făcute în timpul unei vizite oficiale a unui prudent şi experimentat ofiţer, nu reprezentau desigur un gest spontan al său, ci un act bine studiat, bine preparat din timp în birourile Statului Major German, ale cărui opinii le exprima acest soldat care nu era decât purtătorul său de cuvânt. Se cunoaşte importanţa politică pe care a avut-o întotdeauna Statul Major German. Nu am lipsit de a informa imediat guvernul meu. Dar iată că deodată, chestiunea a devenit serioasă.”2

    Aceste ultime cuvinte ale lui Petrescu-Comnen se referă la o serie de evenimente care au urmat vizitei Colonelului Schunke, a căror povestire către reeprezentantul României la Berlin, rugăm pe cititorii noştri să o asculte cu răbdare. Ea ne arată, din partea unui personaj cu atât mai autorizat cu cât, până la urmă, şi ca Ministru al Afacerilot Străine al României, a rămas unul din executorii politicii titulescene, acei oameni care sunt răspunzători faţă de România pentru pierderea Basarabiei şi a Arbitrajului de la Viena, iar faţă de aliata noastră Polonia şi faţă de Europa întreagă, a scurtei daar fatalei apropieri dintr Reich şi duşmanul său cel mai înverşunat.
    Un articol apăruse în Volkisher Beobachter, scris de Rosenberg, tratând de chestiunea revizionismului, în care aceste declara că, din punct de vedere politic, revendicările revizioniste ungare erau cu totul iraţionale şi că “nu poate fi vorba de politică revizionistă naţional-socialistă.” Articolul, care se referea axclusiv la revizionismul maghiar, se termina astfel :

    “Apărarea regidă a injustiţiilor comise în 1919 şi a fantasticel9or dorinşe revizioniste sunt impulsiuni extremiste care nu ţin nici o socoteală de realităţile vieţii.”
    “Confirmarea acestei luări de poziţie-ne spune Petrescu Comnen- nu a întârziat să vie din partea lui Hitler însuşi.”

    Nici Petrescu-Comnen, nici noul titular al Ministerului de Externe sau Guvernul din Bucureşti, în general, nu au avut nici oa parte în pregătirea împrejurărilor care au dat Fuhrerului prilejul de a oferi încă o dată României tot ceea ce Goering oferise deja, prin intermediul lui Gheorghe Brătianu, doi ani mai înainte.

Istoria călătoriei a a doua a lui Ghearoge Brătianu la Berlin estea ceeaşi ca şi cae dintâi. Ne dădusem seama că concedierea lui Titulescu nu adusese nici o schimabre în politica noastră externă. Într-o recentă călătorie făcută împreună la Paris aflasem, prin confidenţele unor personalităţi politice foarte bine informate, că în ceea ce priveşte chestiunea specială a trecerii trupelor sovietice, negocierile Guvernului Român cu Guvernul Francez şi cu Guvernul Cehoslovac nu fuseseră întrerupte.

Aceeaşi informaţie ne venea din Varşovia, prin prietenul nostru Arczicievski. Această îngrijorătoare situaţie a hotărât pe Gheorghe Brătianu să facă o a doua vizită în capitala Reichului, cu gândul

……………………………………..
1.    Petrescu-Comnen, op.cit. p  247
2.    Ibid., p.  248


 de a aduce încă o dată în Ţară înainte de a fi prea târziu, toate informaţile necesare pentru a convinge opinia noastră publică că depindea de noi de a avea un al Treilea Reich cel mai indicat şi mai puternic apărător împotriva primejdiei specific româneşti:primejdia invaziei şi cotropiri dinspre răsărit.

Peterscu-Comnen reproduce numai parţial protocolul convorbiri dintre Gheorghe Brătianu şi Hitler, redactat     de Ministrul Meiissner, prezent la aceea convorbire. Ca de obicei, Ministrul nostru la Berlin omite miezul propunerilor germane : garanţia din partea Berlinului a integrităţii teritoriului nostru împotriva oricărei agresiuni, în schimbul garanţiei noastre cîă vom apăra acest teritoriu împotriva oricărei agresiuni:

    “Omul politic român, Gherorghe Brătianu, din nou în tercere prin Berlin s-a prezentat Fuhrerului prin intermediul generalului Goering. Fuhrerula profitat de această împrejurare, petnru a face declaraţiuni a căror considerabilă impotranţă o putem uşor aprecia.”
    Iată-le: ”Nu numai că Germania nu doreşte dezintegrarea României, dar, dimpotrivă, crede că este propriul ei interes ca ea să devină cât mai amre şi cât mai ptuernică posibil, căci cosntituie o importantă baneră(Bollwerc) împotriva unei primejdii eventuale venind de la răsărit.

În asemenea condiţi, nu numai că Germania nu va face nimic pentru a însufleţi revizionismul maghiar, dar nu-i va da niciodată aprobarea ei. Acestea, a concinuat Cancelarul, au fost aduse la cunoştinţă amiralului Horthy şi lui Kanya care au fost sfătuiţi să se inspire din exemplul Germaniei, care, în interesul păcii şi pentru a prezerva Europa de bolşevism a renunţat la multe revendicări, chiar şi la Alsacia-Lorena.”

    “La o înterbare a lui Brătianu, relativă la raporturile dintre Germania şi Cehoslovacia Hitler a răspuns că întinasese de multe ori mâna Domnului Beneş, care nu s-a limitat numai la a declina ofertele sale amicale, dar s-a transformat în aliatul Moscovei, introducând astfel primejdia bolşevică în Europa Centrală. Totuşi, a încheiat Fuhrerul aş fi dispus încă astăzi să mă înţeleg cu aliaţi voştri.”

    Ştiind că Petrescu-Comnen era un adversar înverşunat al ideii unei alianţe româno-germane, şi, dimpotrivă, un partizan ca Titulescu, al unui pact cu scovietele, Gheorghe Brătianu nu crezuse necesar să-i comunice îndată rezultatul întevederi sale cu Fuhrerul. Ministrul nostru a avut însă confirmarea întregilor delaraţii ale lui Hitler prin Minstrul meissner mai întâi şi, puţine zile după aceasta, într-o întrevedere cu generalul Goering.

Rugăm pe cititorii noştri să însoţească cu răbdare pe Petrescu-Comnen şi în această întrevedere pe care o considerăm ca una dintre cele mai importante  din câte au avut loc în această perioadă, cu şefii delui de-al treilea reich. Categoricul vorbelor lui Goering şi reacţiunile surprinzătoare aleMinistrului nostru la Berlin sunt caracteristice pentru această nenorocită epocă a politicii noastre externe :

1.    Ibid. p. 250

    “ Rămaşi singuri, Generalul începu cu un rezumat al conversaţiunilor pe care Fuhrerul şi el le avuseseră cu Brătianu. Versiunea ce mi-a dat-o era în întregime conformă cu ceea ce ştiam. Pe urmă menţionând  că  < urmează instrucţiunile Fuhrerului >, a adpugat următoarele :
     Dorim să avem cu Dvoastră aceleaşi raporturi pe care k le avem cu Iugoslavia, cu care am ajuns la o înţelegere foarte clară (eine ganz clare Abmachung). Nu vă cerem altă asigurare decât că nu sunteţi legaţi şi că nu vă veţi lega în nici o combinaţie ( Sic !) împotriva Germaniei.. În schimbul unei atari asigurări, suntem dispuşi a vă da o garanţie formală de  Stat pentru integritatea Dvoastră teritorială. Nu avem nici o alianţă cu maghiarii. Vă oferim prietenia noastră.

Dacă o respingeţi, nu vă miraţi de ne vom lega mai mult cu Ungurii şi cu Bulgarii. În cazul în care raporturile noastre s-ar ameliora, vă vom acorda serioase avantaje economice şi vă vom ajuta a întări puterea Dvoastră militară... Vă vom da armele noastre cele mai bune, chiar cele mai secrete ( ganz vertrauliche Waffen)…

Nu putem decât să ne bucurăm de bunele Dvoastră raporturi cu Polonia şi pot să vă asigur că am sfătuit întotdeauna pe amicii mei din Varşovia )sic) să facă tot posibilul pentru a conserva şi a consolida această prietenie.

În ceea ce priveşte Mica Înţelegere, nu avem nici o obiecţiune împotriva ei, atât timp cât păstrează caracteristica sa iniţială, de a ţine pe Unguri în respect…În ceea ce priveşte Franţa, atâta timp cât raporturile sale cu România rămân în cadrul acordurilor din geneva, după opinia mea personală, ele nu constituie o piedică pentru viitoarele noastre raporturi. “
    “Am răspuns – ne spune Popescu- Comnen la această convorbire  -  că discursul său mă surprindea şi că nu eram nici preparat nici autorizat la această duscuţiune politică, şi că vizita mea, cum arată memorandul meu, nu avea alt obiect decât câteva puncte precise de ordin economic. “

    Restul contribuţiei lui Petrescu-Comnen la această convorbire a fost de a repeta manevra obstrucţionistă, pretinzând că declaraţiile categorice al Fuhrerului şi ale Generalului Goering erau anulate prin anumite articole de ziare, inspirate probabil de către Auswartiges amt. Obiecţiunea era sau fariseică au stupidă.

         “Pentru a o tăia scurt, generalul mi-a spus că era însărcinat de către Fuhrer să declare că acesta era a reînoi în persoană şi oficial toate aceste asigurări şi că Fuhrerul era dispus a mă primi, când voi voi, pentru a mi le confirma personal.”

 Ministrul nostru în Berlin nici o dată nu menţionează această invitaţie specială şi precisă a Fuhrerului. Iată însă miezul rapoartelor sale asupra acestei penultime întrevederi cu generalul Goering, în chestia atât de vitală pentru noi, a raporturilor noastre cu Germania celui de-al Treilea Reich, astfel cum ni le  redă în memoriile sale :

        “ Am înaintat imediat un raport amănunţit guvernului meu….Terminam acest raport cu observaţia : Tot ceea ce precede mă întăreşte în convingerea mea, pe care nu am încetat să o exprim Guvernului regal, asupra intenţiilor tot mai alarmante ale reichului ămpotriva aliatei noastre (Cehoslovacia).

Sunt de părere că trebuie să rămânem foarte prudenţi în conversaţiile noastre cu germanii. Politica noastră trebuie să rămână cinstită faţă de aliaţii noştri, evitând tot ce ar putea să ne înstrăineze aceste prietenii sau să provoace ostilitatea Sovietelor…Trebuie să evităm orice gest imprudent, preconizat de unii din compatrioţi noştri. “ (Această aluzie privea naţionalismul  grupului Goga şi în special  Garda de fier)

     “…..Zilele trecute, Victor Antonescu ( Ministrul nostru al afacerilor Străine la acea vreme) nu arăta nici o grabă de a răspunde sugestiunilor < prietenilor  > ale berlinului. Educaţa sa şi amintirile sale din Marele Război, amorul său pentru Franţa şi caracterul său îi inspirau această atitudine…Câteva personalităţi, ca Doctorul Schacht, Secretarul de Stat Milch, Funk, directorul Wolthat, etc…, au continuat cu tenacitate aceste demersuri de apropiere. Toţi voiau să dea impresia că urmau propriul lor impuls. Era clar însă că toţi urmau o acţiune preconcepută, după un plan prestabilit. “

    În loc de a răsounde fără nici o întârziere invitaţii Fuhrerului de a-l vizita, ceea ce ar fi fost reacţiunea naturală, şi se poate spune obligatorie, a oricărui Şef de Misiune, faţă de seful Statului, pe lângă care era acreditat, Petrescu-Comnen, urmând politica sa de sâcâială şi provocare, a instruit pe şeful unei delegaţiuni de foşti combatanţi români, care erau primiţi în audienţă de către Fuhrer, de a-i cere acestuia socoteală din nou relativ la acele articole de ziare pe care Ministrul nostru în Berlin nu înceta a le utiliza ca elemente de confuzie, şi de blocare a convorbirilor faţă de autorităţiile germane şi faţă de opinia noastră publică. Hitler i-a răspuns imediat:

     “Întâiul articol, cel din Volkisher Beobachter (articol în întregime ostil tezei revizioniste), a fost scris de Dl. Rosenberg, din ordinele mele. Vroia să se ştie că, în opinia mea, problemele Europei şi ale unor ţări în particular nu pot fi soluţionate cu schimbări de frontieră. Al doilea articol, apărut în Frankfurter Zeitung, de care Dvoastră vorbiţi, nu reprezintă ideile mele. Vă autorizez a repeta aceasta în ţara Dvoastră”1

În faţa acestor insistenţe < surprinzătoare > ale şefilor politici germani, Ministrul nostru la Berlin s-a crezut obligat a cere personal instrucţiuni specialşe la Bucureşti. A foast extrem de fericit, ne spune el, de a primi din partea Rehelui, din partea Preşedintelui, Consiliului Tătărăscu şi din partea ministrului Afacerilor Străine, Victor Antonescu, instrucţiuni “substanţial conforme cu cele pe care le pimise din partea lui Titulescu în anul 1935”.

Aceste instrucţiuni cuprindeau următoarele puncte: 1) Fidelitatea Ligii Naţiunilor. 2) Fidelitatea Alianţelor noastre tradiţionale. 3) Îmbunătăţirea cât mai mult posibilă a Relaţiilor noastre cu Rusia Sovietică. 4) Ameliorarea raporturilor noastre economice cu Germania. Pe baza acestor puncte trebuia să răspundă noilor încercări “de seducţie şi de intimidare” ale Reichului.

     În ceeea ce priveşte punctul < 2 >, este bine de observat că e vorba de Cehoslovacia lui Beneş, care, prin participarea sa deschisă la acţiunea de cucerire a Spaniei de către comunism şi la planul de încercuire al Germaniei-din care cauză Regele Leopold al Belgiei se crezuse în drept să denunţe pactul din Locarno, anulase întregul rost al Micei Înţelegeri.

Nu era vorba nici de Iugoslavia nici de Polonia. Întradevăr, atât ministrul nostru la Berlin cât şi şefii săi ierarhici din Bucureşti s-au arătat indignaţi de încheierea Pactului de Prieteniei între Contele Ciano şi Stoiadinovici,de aceea “ ganz klare Abmachung” între Berlin şi Bergrad, care asigura liniştea aliatei noastre balcanice.

În ceea ce priveşte Polonia, Pettrescu.Comnen erte acela care, în calitate de Ministrru al Afacerilor străine al României, după cum ne-o povestise el însuşi în “Preludii”, s-a opus la toate încercările Colonelului Beck, de a găsi terenul unei înţelegeri depline între Berlin şi Varşovia, cea mai bună garanţie de supravieţuire pe care istoria putea să o dea aliatei noastre, şi cea mai bună garanţie pentru noi, în faţa uriaşei ameninţări sovietice şi faţă de inevitabila răfuială ce se pregătea între cele două lumi.
    Iată ce ne povestea Petrescu-Comnen după ce şi-a oţelit sufletul cu acest viaticum, ultima şi memorabila întâlnire cu Mareşalul Goering :

    “ Pe când mă găseam încă la bucureşti, Goering întrebase de mai multe ori de mine şi rugase pe Însărcinatul meu cu Afaceri să-mi spună că dorea să mă vadă îndată ce mă voi fi întors. Cu toate acestea, conformându-mă instrucţiunilor pe care le primisem, am încercat înainte de toate să câştig timp. “
    “ Dar solicitat de impetuosul general, care mă invita să mă duc să-l văd, fiindcă dorea să-mi vorbească,  < ăn numele Fuhrerului >, m-am dus la somptuoasa locuinţă din Leipzigerplatz, în ziua de 20 Martie 1937, şi  i-am făcut astfle de declaraţiuni că putem astăzi să le calificăm într-adevăr de eroice. “

………………………………………………..

1.    Ibid. p. 259.

    “ Pe când naţiunuile cele mai puternice din lume se închinau ănaintea voinţei Reichului şi atâţia prieteni şi aliaţi de-ai noştri, terorizaţi, îşi permiteau un primejdios  <flirt  > cu Hitler şi cu colaboratorii săi, România, mică, izolată, în mijlocul uneui lumi de inamici sau de prieteni dubioşi, avea îndrpzneala să declare, fără circumlocuţiuni, că <dorea să precizeze, ănaintze de toate, că nu avea intenţia să părăsească nici una din prieteniile sale actuale   >. Am mai declarat, cum o mai făcusem, că nu aveam intenţia de a asuma nici un angajament care ar putea să ne atragă într.un eventual conflict cu Rusia.
    “ Aceasta a fost umtima întrevedere pe care am avut-o cu Goering”.
        Mai târziu am fost învinuit că aş fi lipsit de înţelegere pentru generoasa politică a Fuhrerului.” 1

    Această “eroică” săgeată a “Parthului”, nu încheia participarea lui Petrescu-Comnen la opera de sabotare, pruin obstrucţie, nepăsare şi provocare, a celor mai vitale interese ale patriei sale, în slujba unor interese străine. Torpilarea definitivă a oricărei posibilităţi de înţelegere înter Germania şi o Românie neciuntită teritorial, neirosită politiceşte şi sufleteşte, a fost opera acelui gurvern din care Petrescu-Comnen făcea parte ca Ministrul al Afecerilor Străine, care a îngăduit mişelescul asasiant al lui Corneliu Codreanu şi încercarea de lichidare prin ştreang, gloanţe şi lanţ a singurei organizaaţii politice româneşti care prevăzuse încă de pe atunci iminenţa şi grozăvia vremurilor pe care Ţara le trăieşte astăzi şi care nu a şovăit dinaintea nici unei jertfe, în sforţările sale, pentru a scuti Neamul Românesc de această tragedie.

    Dreptatea cere însă ca Peterscu-Comnen să nu apară singur, în odăjdii de diplomat, deasupra scoarţei cărţii sale “RĂSPUNZĂTORII.” Alăturea de el ar terbui să figureze Carol, Titulescu, Victor Antonescu, Tătărăscu, Armand Călinescu, Patriarhul Miron Cristea şi atâţia alţii care, din neghiobie, servilism sau trădare au pregătit invazia Basarabiei, Arbitrajul de la Viena, şi până la urmă, desfigurarea Ţării (care timp de atâtea veacuri a fost zăgazul răsăritean al apărării Europei Creştine), transformarea României într-o satrapie a Imperiului ateist al Comunismului.

    Să nu trecem însă cu vederea alt aspect al propunerilor Germaniei : cel privitor la înarmarea Ţării.
    Prea marea prudenţă a lui Ionel Brătianu, care nu vroia să dea Puterilor Occidentale angajamentul formal de a intra în război înainte de momentul ales de el, aceeaşi prudenţă tot atât de mare a acelor Puteri care cereau un asemenea angajament înainte de a ne da măcar o puşcă, ne lăsase absolut dezarmaţi în 1916. “Dacă am avea şi noi scule!”, striga soldatul nostru sub grindina mitralierelor şi bombardamentul obuzierelor şi artileriei grea germane.
………………………………………….
1. Ibid., p. 261

    Anul 1939 ne-a găsit într-o situaţie asemănătoare. Armata noastră nu dispunea de nici o unitate de tancuri şi nici de vreo armă anti-tanc modernă. Artileria noastră era compusă din tunurile Krupp şi tunurile ruseşti  care făcuseră Primul Război Mondial, cârpite cu cea ce se cheamă “frâne de gură”.

 Apărarea noastră anti-aeriană era nulă. Aviaţia, limitată la aparate de luptă, era puţin demnă, în număr şi în calitate, de vitejia şi dibăcia tinerilor noştri aviatori. Până şi armele noastre de infanterie, de trei calibre dinferite, erau mitraliere şi puşti în stare de decrepitudine cunoscută sub numele de wild shooting.

 Totuşi, de la întoarcerea Regelui Carol în Ţară şi până în 1939, se cheltuiseră 28 miliarde de lei/aur înscrişi în bugetul înarmării Oştiri.
    În situaţia politică şi industrială a României, orice program raţional şi patriotic de înarmare tebuia să prevadă cumpărarea grabnică, de la o industrie grea străină, a materialului greu şi semi-geru de război, lăsând industriei naţionale grija alcătuiri în centrul Ţării a unei industrii de arme uşoare şi de muniţie pentru toate ţevile mari şi mici ale infanteriei, artileriei, aviaţiei şi artileriei anti-aeriene.

    Propunerea lui Goering, de a ne înarma complet şi cu repeziciune, nu era prima propunere de acest fel pe care România o primise înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial. Am văzut cum un Guvern Naţional-Ţărănesc respinsese propunerea providenţială pe care ne-o făcuse Regele Alexandru, în anul 1931. Guvernul Japonez, în rivalitate acută cu Sovietele, în acel moment, în Extremul Orient, ne propusese şi el o înarmare rapidă şi totală a Oştirii. Propunerea nici nu fusese luată în consideraţie de autorităţile noastre competente.
    Între timp, cele 28 miliarde de lei-aur se cheltuiau în mod zadarnic pentru Ţară, dar foarte folositor pentru anumite grupări afaceriste şi pentru Regele care le patrona. Se făcuse încercarea nebună de a întemeia în timp util în România o industrie grea de armament, producătoare de tancuri şi de tunuri de toate mărimile şi de toate calibrele, fără a ţine seama de urgenţa ambianţei politico-militare, de uriaşa ameninţare răsăriteană şi de sărăcia sau chiar de lipsa de materii prime necesare.

Fabricile s-au montat şi demontat după cheremul Regelui şi a protejaţilor săi. Miliardele s-au împrăştiat, iar infanteria noastră a fost pusă în imposibilitatea de a putea vreodată rămâne stăpână pe câmpul de luptă, oricare ar fi fost vitejia soldaţilor şi dibăcia şefilor ei.

Aceiaşi oameni de Stat, aceiaşi generali care se făcuseră părtaşi, fie numai prin tăcerea lor, la gigantica escrocherie a armamentului, caracteristică domniei lui Carol al II-lea, aceiaşi nepăsători, aceleaşi lichele şi aceiaşi complici, au trebuit să recunoască, împreună cu Regele îmbogăţit, când a sunat ceasul adevărului, că aceste miliarde fuseseră cheltuite în zadar. Primele tancuri, prima artilerie anti-aeriană modernă, ne-au fost procurate de Germani, sub Guvernul Naţional legionar, dă expulzarea Regelui Carol al II-lea, de către  Mişcarea Legionară, din fruntea Poporului Român.

    CAPITOLUL VII

    TITULESCU ŞI ALIANŢELE MILITARE CU SOVIETELE

    Cu începutul anului 1933 şi cu guvernul Reichului încredinţat lui Adolf Hitler, se intensificase, în rândurile învingătorilor din Primul Război mondial, lupta între cele două concepţii politice : aceea a împăcării între Puterile Apusene şi a solidarizării lor în faţa ameninţării mai mari decât toate cele la care fusese expusă civilizaţia occidentală dela războaiele greco-medice încoace şi cea care considera că ostilităţile Primului Război Mondial fuseseră numai o etapă, preconizând o colaborare politică şi militară cu Rusia Sovietică împotriva unei Germanii care părea a se ridica din morţi.

    Aceste două concepţii se grupau, în primele două luni ale anului 1933, în jurul a două proiecte : Proiectul unui Pact în Patru, între franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania, propus de Benito Musolini în Ianuarie 1933, şi proiectul de Asistenţă Mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică, propovăduit cu fanatism de Barthou, îndreptat bine înţeles împotriva Germaniei, la care ar fi aderat aliaţii Franţei din Europa răsăriteană.

    La 7 Iunie 1933, Pactul în patru, care primise adeziunea tuturor guvernelor interesate, fusese iscălit la Roma. După cum se ştie, el nu a intrat niciodată în vigoare, nefiind ratificat de către parlamentul Francez. Fusese ratificat în Parlamentul Britanic, în ciuda opunerii înverşunate a lui Churchill, care azvârlise lui MacDonald şi lui Sir John Simon, ministrul său al Afacerilor Străine, răsunătoarea acuzaţie de a fi mers în genunchi la Canossa, combătând un instrument politic care, probabil, ar fi cruţat Europei şi lumii catastrofa unui război şi ar fi asigurat supravieţuirea Imperiului Britanic.

    Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost campionul cel mai convins şi cel mai elocvent al luptei împotriva Sovietelor, împotriva Bestiei fără Nume, după cum o numise el în fulgerătoarea sa operă The Aftetmath, din care  extragem, pentru edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care apăruse deodată în răsăritul continetului :

        “ O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci, pe acest pământ, luase locul Rusiei…Aveam în aţa ochilor noştri un Stat fără naţiune, o oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest guvern, care pretindea că este Rusia, se născuse din revoluţie şi era hrănit prin teroare. Declarase că între el şi orice altă societate umană, buna credinţă nu putea să existe în afacerile publice sau private şi nici un angajament nu trebuia să fie respectat… Astfel a fost că Rusia nu a mai existat, locul ei fiind luat de un gol uriaş care persiate în afacerile lumii.”
        “Pentru Lenin, a măcelări miliane de fiinţe, a osîândi clase sociale întregi, a aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitate unor naţiuni întregi sunt sublime abstracţiuni. Iată câteva cifre pentru cei doi primi ani numai ai regimului Sovietic. Au fost opmorâţi : 28 episcopi, 1.219 preoţi, 6000 profesori şi învăţători, 9000 medici, 12.250 proprietari, 54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 muncitori, 260.ooo soldaţi, 355.250 intecetuali şi persoane de profesiuni liberale, 845.00 ţărani”

    Din aceiaşi carte, extragem următoarele propuneri, pe care Churchill le făcea privitor la lupta împotriva duşanului tuturor :

    “Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu reprezintă Rusia, ci reprezintă o concepţie internaţională, complet strîăină şi chiar ostilă la tot ceea ce numim civilizaţie. A recîştiga rusia, milităreşte şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea pentru noi, ănvingători singuri, şi deorece trebuie să îndeplinim, o vom face cu germania împreună.
        “Germania cunoaşte Rusia mai bine decât orice altă şară…Acolo ar fi pentru ea marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor mândru şi credincios să evite toate umilinţele înfrîngerii…ea va trece astfel, aproape fără tranziţie, din crunta luptă împotriva noastră, la cooperaţia cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără Germania ; totul va fi uşor cu ea. “

În contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare noua atitudine a lui Churchill l-a adus până la a cere iertare lui Stalin pentru trecutele campanii anti-comuniste şi a-I oferi 50 % din polonia, 90 % din România, 75 % din Bulbaria, 50 % din Iugoslavia, 10% din Grecia, etc. Churchill nu s-a trezit din orgia sa neroniană decât în 1945, când scria lui Eden, care se găsea la san Francisco, cu prilejul întemeierii Organizaţiei Naţiunilor Unite. :

     “ A opri trupele Statelor Unite (N. B. şi cele ale Marii Britanii) la liniile de ocupaţie determinate în Quebec ar fi, dacă s-ar întâmpla, unul din evenimentele cele mai tragice ale istoriei. Odată ce aceste teritorii vor fi ocupate, Polonia se va găsi în întregime înghiţită şi adânc îngropată în regiunile controlate de Rusia Sovietică ! Aceste regiuni vor cuprinde Ţările Baltice, Germania de Răsărit, o mare parte a Austriei, toată Iugoslavia, Ungaria, România şi Bulgaria. “

Eden urma cu fanatism noua politică a lui Churchill. Călătoria sa la Moscova şi varşovia, în Martie 1935, avea exact acelaşi scop ca şi călătoria lui Barthou. La Varovia găsise o foarte rece primire din partea Mareşalului Pilsudski şi sfatul de a se preocupa mai mult de afacerile Jamaicei în particular şi ale imperiului Britanic în general.

Din Moscova se reîntorsese cu cunoscuta decaraţie : “Ar fi absurd de a presupune că Rusdia ar avea vreo intenţie oarecare de a comite un act de agresiune împotriva Poloniei “, şi cu informaţiile cele mai favorabile asupra Uniunii Sovietice : “Am văzut un popor care munceşte…” . Niciun cuvânt asupra atrocităţilor care însângerează această ţară.

Câteva luni mai târziu, în iunie 1935, Eden fusese pus aspru la locul lui, de către Mussolini, la Roma, atunci când îşi permisese anumite aluzii la politica internă a Italiei. Eden nu uita această umilinţă când se va opune cu toată energia la planul de pace, propus de şeful său, Sir Samuel Hoare şi de Laval, în afacerea italio-abisiniană.

    Nu lipseau însă în Anglia elemente  moderate şi independente, care vedeau cu nmulţumire orice proces de apropiere între Germania şi foştii ei edversari. Enumarăm între alţii : Sir Samuel Hoare, Sir John Simon, McDonald el însuşi, într-o oarecare măsură, Lord Londonderry, Lord Hartwood, Lord Lothain şi last not least, Principele de Galles, care în ianuarie 1935, prganizase contractele între Legiunea Britanică a foştilor luptători şi Stahlelm-ul german, şi care, puţin mai târziu, declarase explicat lui Baldwin : “Să se ştie bine : Cât timp voi fi pe tron, nu va fi război”. D declaraţie şi o atitudine pedepsite mai târziu de către Puterile Anonime, prin dabolica intrigă care I-a răpit Coroana.
    În Franţa, ideea unei alianţe cu Rusia Sovietică, prezentată de blum, Barthou, Herriot şi de toate elementele stângei radical-socialiste, socialiste şi comuniste, întâlnea o puternică şi violentă popziţie, care ar fi biruit probabil, fără ajutorul dat clicii pro-sovietice, de manebrele lşui Titulescu şi fără tragiva greşeală tactică a lui Laval, care, după o lungă rezistenţă, se hoootărâse să iscălească el însuşi Pactul de Asistentă Mutuală cu Kremlinul, contând pe refuzul Parlamentului Francez de a-l ratifica. Acest parlament însă l-a răsturnar în chestia încercării de conciliere între Italia şi Abisinia, victimă, ca şi Samuel Hoare, a formidabilei coaliţii a cercurilor zise “filosofice”, chemate de grabă în ajutor, de Herriot şi Blum în Franţa, şi de lordul Cecil şi Eden în Marea Britabie.
    În toată această luptă, între partizanii unui pact între cele patru puteri ale civilizaţiei occidentale şi a unui pact de asistenţă nutuală între ele şi moştenitprii lui Lenin, Ministrul de Externe Român, Nicolae Titulescu, a jucat, până în momentul triumfului partizanilor alianţei cu Kremlinul, un rol decisiv : aceasta fără ca majoritatea Românilor să o ştie.
    Simţămintele şi motivele care animau la acea vreme pe propovăduitorii unei coaliţii burghezo-sovietice erau de diferite naturi. Pentru Barthou, de pildă, care nu putea uita fiul pierdut în Războiul Franco-German,  şi pentru un mare număr de francezi, motorul evident era ura tradiţională împotriva vecinului răsăritean.

Ne spune inefabilul Potemkin : “Bartou, ca orice adevărat patriot francez, ura Germania. ” Pentru grupurile politice de stânga, în Franţa şi Marea Britanie, şi, în această ultimă ţară, pentru puternica şi influenta Organizaţie Fabianistă, motorul era interesul, marea simpatie chiar, cu care priveau experienţa maxistă în Rusia, ameninţată de renaşterea economică, politică şi militară a Germaniei şi de ameliorarea continuă a relaţiilor polono-germane, greţie sforţărilor lui Hitler şi Goering şi a receptivităţii lui Pilsudski.

    Exista însă un factor mult mai important, chiar dacă mai puţin vizibil, în jocul politic al lumii de atunci, cel al Puterilor Anonime, a mâinilor nefaste care moşiseră, la naşterea ei, revoluţia bolşevică, şi care o ajutaseră în primii ei paşi. Interesele lor aveau foarte puţine relaţii cu cele ale popoarelor în joc.

Intenţiile şi obiectivele lor izvorau de mult mai departe decât evenimentele şi situaţiile acelei epoci şi le întreceau cu mult în cuprinzătoarea lor viziune. Ele fuseseră ajutate printr-o serie de dispariţii oportune: asasinarea Generalului ceh Stefanic, răpirea şi asasinarea Amiralului Kolceak, a Generalului Kutiepov, a generalului Miller, a Preşedintelui Doumer, a Regelui Alexandru al Iugoslaviei.

 Fuseseră ajutate de asemenea prin falimentul încercării de salvare a destinelor Franţei prin guvernul Doumergue – Petain; şi, mai presus de toate, prin scrisoarea lui Roosvelt, din Octombrie 1933, prin care oferea lui Kalinin, preşedintele Uniunii Sovietice, reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări, scrisoare a cărei importanţă nu a fost recunoscută de mulţi, la acea epocă.

     Forţele care primeau astfel din nou, din cealaltă parte a Atlanticului, imboldul care le va conduce peste toate obstacolele şi toate înfrângerile, la victoriile finale de la Teheran, Yalta, Potsdam şi San Francisco, aveau servitorii lor în lumea europeană occidentală, dar nici unul din ei nu era mai opulent şi mai uşor de identificat prin contrazicerile flagrante între interesele Ţării pe care o reprezenta şi activităţile lui deschise şi ascunse, decât Nicolae Titulescu.

    “ Fiecare ştia – ne spune Vladimir Potemkin – că reprezentanţilor tărilor Micei Înţelegeri
    aduseseră o anumită contribuţie la încheierea Pactului Franco-Sovietic. ( N.B. Este vorba de Pactul de asistenţă mutuală între Franţa, Cehoslovacia şi Rusia Sovietică.) Beneş în Cehoslovacia şi Titulescu în România vedeau în Convenţia încheiată între Franţa şi Uniunea Sovietică una din garanţiile cele mai eficace pentru securitatea propriilor State. Acesta este motivul pentru care cei doi diplomaţi au insistat spre a convinge Guvernul Francez de necesitatea de a încheia în mod rapid negocierile sale cu Guvernul Sovietic.”

    Potemkin nu exagerase. Presiunile lui Titulescu şi ale lui Beneş, asupra Guvernului din Paris, pentru a-l hotărî să încheie cu Sovietele o convenţie militară care punea în primejdie toate înţelegerile cu caracter paşnic, ce legau în acel moment pe foştii adversari din Marele Război, merseseră, după cum ştim, până la ameninţarea că se vor adresa Berlinului pentru a organiza un nou sistem de alianţe în Europa Centrală.

Dar nici această ameninţare nu ar fi dat facţiunii pro-sovietice din Franţa un argument suficient pentru a forma o majoritate parlamentară favorabilă ratificării unui astfel de pact, fără de indispensabilul ajutor pe care numai Titulescu era în măsură să-l dea.
    Titulescu era într-adevăr singurul individ în poziţia cuvenită şi înzestrat cu talentele necesare pentru a conduce timp de patru ani, între Bucureşti şi Paris, politica indicată de Puterile Anonime, de subterfugiu, de disimulare şi de minciună, politică ce a permis la Paris, partizanilor alianţei militare cu Sovietele, să afime – în baza celei mai autorizate garanţii, cea a Ministrului Romîn al Afacerilor Externe – că România va permite trecerea Trupelor Ruseşti peste teritoriul ei, şi care a permis în acelaşi timp, la Bucureşti, partizanilor ascunşi ai adeziunii noastre ulterioare la acest pact, să afirme, în baza aceleiaşi garanţii, că o asemenra adeziune nu era nici indispensabilă Franţei, nici cerută de ea şi că graniţele noastre nu erau câtuşi de puţin ameninţate prin noul instrument diplomatic.
     Ne grăbim a ne folosi de altă licărire de bun simţ şi de înţelegere a lui Henri Prost, relativ la rolul jucat de Titulescu în această fază decisivă a relaţiilor între puterile destinate a-şi distruge în curând şi reciproc, puterea, prestigiul, semnificaţia politică, etica, intelectuală şi spirituală, zămislite în răstimpul a douăzeci de veacuri de istorie:

    “ Condus de principiile morale pe care Liga Naţiunilor se forţează să le impună în viaţa
    internaţională, atitudinea lui Titulescu este fără îndoială ireproşabilă, dar ea nu răspunde nici cât negru sub unghie sentimentelor celor în numele cărora el pretinde a vorbi şi făptui; aşa se face că declaraţiile titulesciene riscă să ne înşele cu privire la intenţiile Guvernului Român şi să ne expună la decepţii peset decepţii.

La Bucureşti se pune mai mare preţ pe securitatea imediată a Ţării, decât pe binefacerile iluzorii, promise de securitatea colectivă, vânturată de Liga Naţiunilor. În cazul unui al doilea război mondial, România riscă să piară cu totul; ea trebuie deci, cu orice preţ, să evite de a lua poziţie în cadrul conflictului ce se profilează între marile Puteri…

Această politică prudentă nu poate fi făcută decât de un om ponderat, de un diplomat conciliant, de un ministru conştient de rolul relativ modest pe care România îl joacă în lume. Titulescu este însă departe de omul prudent, de diplomatul conciliant, de minsitrul conştient de interesele şi poziţia Ţării sale…”

            “În faţa marilor probleme ce confruntau diplomaţia eruropeană în 1935, cu deosebire reînarmarea Germaniei şi agresiunea italiană contra Etiopiei, poziţia pe care Titulescu o impune României în cadrul dezbaterilor internaţionale, este uneori în contradicţie cu politica guvernului de la Bucureşti.”

            “Ce face titulescu la Geneva, în timp ce la bucureşti se negociază un al doilea acord comercial cu Germania. El este printer aceia care condmană cu cea mai amre vehemenţă pe Hitler, petnru a fi respins, la 16 Martie, clauzele militare ale Tratatului de la Versailles… Nu mai amintim că Titulescu nu pierde nici cea mai mică ocazie petnru a-şi manifesta animozitatea faţă de guvernul Polonez…

Când, în Octombire 1935, liga Naţiunilor a decis anumite sancţiuni economice contra Italiei, Titulescu, ca preşedinte ce era al acestei Ligi, s-a arătat cel mai focos partizan al sancţiunilor, în vreme ce, la Bucureşti, nimeni nu vede nici itneresul, nici necesitatea unei astfel de atitudini. Puţine  ţări de pe faţa pământului ar putea arăta mai multă rea credinţă în problema acestor sancţiuni, decât Titulescu, acest megafon şi campion al aplicării lor…”
            “Titulescu nu vede, în toată Europa Centrală şi Orientală, decât Mica Înţelegere şi Înţelegerea  Balcanică. În acelaşi timp însă, Cehoslovacii îşi fac multe iluzii din alianţa lor cu Rusia Sovietică, în vreme ce Iugoslavia nu vede în Bolşevici decât cea de-a treia Internaţională şi persistă a nu relua relaţile diplomatice cu Moscova…”

    “ Titulescu nu se reîntoarce în România decât la sfârşitul lui Noiembrie 1937, pentru câteva foarte scurte zile, şi aceasta numai pentru a participa, alîutri de naţional-ţărănişti, la campania electorală…

LUAT DIN SCURT DE CĂTRE LEGIONARI, OMUL GENEVEI A AVUT TUPEUL SĂ DECLARE CĂ EL S-A OPUS LA SCOATEREA LEGIUNII ÎN AFARA LEGII, ÎN DECEMBRIE 1933, ŞI CĂ EL PERSONAL A DEPUS CELE MAI MARI EFORTURI PENTRU A SEMNA CU GERMANIA ŞI ITALIA DOCUMENTE, DE ACEEAŞI NATURĂ CA CELE SEMNATE CU FRANŢA SAU ANGLIA, ASTFEL ÎNCÂT PRIMELE DOUĂ ŢĂRI SĂ DOBÂNDEASCĂ, FAŢĂ DE ROMÂNIA, ACEEAŞI IMPORTANŢĂ CA PRIMELE DOUĂ. TITULESCU VA PRETINDE ÎNCĂ A NU FI LUCRAT PENTRU A DESCHIDE LARG GRANIŢELE ROMÂNIEI MARI ÎN FAŢA ARMATEI ROŞII. FAŢĂ ÎNSĂ DE PRECIZIUNEA CU CARE AFIRMAŢIILE LUI AU FOST DEZMINŢITE, TITULESCU VA SPĂLA PUTINA SCURT, REFUGIINDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN STRĂINĂTATE.”

    Îndăratnica încăpăţânare a lui Titulescu de a discuta, măcar, propunerile germae, nu se putea explica altfel decât prin ferma sa hotărâre de a nu primi singura condiţiune care întovărăşea aceste propuneri : angajamentul din partea noastră de a nu permite, fără luptă, trecerea Trupelor Ruseşti peste teritoriul Ţării.

De altfel, orice examen serios al situaţiei create printr- un pact de asistenţă mutuală între aliaţii noştri, Franţa şi Cehoslovacia, cu Rusia Sovietică – ale cărei trupe trebuiau să treacă prin Basarabia şi Moldova, pentru a îndeplini angajamentul de asistenţă – nu putea lăsa nici o îndoială asupra gândurilor ascunse ale lui Titulescu, care nu numai că luptase din toate puterilor sale pentru ca acest pact să fie semnat de Franţa dar, lucru puţin cunoscut sau uitat, îl redactase el însuşi cuvânt cu cuvânt.

 Dacă, după cum se laudă Domnia Sa, cu morbida inconştienţă care îl caracteriza, guvernul francez îi plătise sau nu 500. 000 franci pentru serviciile sale de avocat-expert în redactarea de instrumente internaţionale, nu putem şti. Nu credem, în tot cazul, că suma ar fi fost exagerată, dat fiind serviciul imens adus  <Grupului Alexis Leger  > dela Qui d’ Orsay prin această adeziuneclandestină a ministerului Afacerilor Străine Român în planuri ce nu se puteau executa fără de participarea  României.

        Puţine, foarte puţine la număr, au fost personalităţile noastre politice care au consimţit să se convingă de realitatea acestei compromiteri neautorizate a intereselor  Ţării şi să recunoască primejdia pe care o reprezenta pentru poporul Român. Aceasta o ştiu prea bine, căci între 1931 şi 1936 am căutat  toate prilejurile şi nu am pierdut nici unul, pentru a semnala primejdia şi a o expune şi altor personalităţi.

Voi enumera vreo câteva, menţionând că pe multe dintre ele le-am văzut de mai multe ori şi cu insistenţă, în această arzătoare chestiune, în timpul acestor cinci ani : Regele Carol, Iuliu Maniu, Ion Duca, Dinu Brătianu, Octavian Goga, Vaida Voievod, Gheorghe Mironescu, Gigurtu, Victor Antonescu, Nicole Iorga, Ion Mitileanu, Iunian, Constantin Argetoianu, Mareşal Presan, Mareşal Averescu, General Ion Antonescu, Grigore Gafencu, etc.
    În toate aceste întrevederi, principalele mele argumente erau următoarele : 1) Simplul fapt din partea României de a adera la hotărârea Poloniei şi a Ţărilot Baltice de a nu lăsa trupele Ruseşti să treacă peste teritoriul lor, ar micşora cu mult probabilităţile izbucnirii unui război, în care  România, teritorial satisfăcută, n-ar fi avut nimic de cîştigat. 2) Dacă, totuşi, acest război ar fi izbucnit şi ne-ar fi găsit de partea Sovietelor, am fi fost oricvum învinşi de la bun început, într-o conflagraţie în care, pentru noi, nu ar fi existat posibilitatea măcar a victoriei. Germania biruitoare ne-ar fi ciopârţit între Ungaria, Bulgaria şi chiar Rusia.

Cu o Rusie Sovietică biruitoare, am fi dispărut pentru o perioadă nedeterminată, ca fiinţă politiciă şi naţională distinctă. 3) În cazul cel mai fericit pentru noi, admiţând chiar o retragere ulterioară a Trupelor Aliate Ruseşti din restul teritoriului nostru, putem fi siguri că Sovietele nu ne vor înapoia Basarabia . 4) Atât uşa de scăpare, pe care Titulescu o deschisese Sovietelor în chestiunea pactelor de neagresiune  şi trădătoarea formă ce o dăduse textului Convenţiunii Feroviare cu Sovietele indicau, după părerea mea, că Ministrul de externe Român consimţise de mai înainte la sacrificarea acestei provincii româneşti.

    Voi spune îndată că, chiar din acele vremuri, întrevederile mele cu câţiva din oamenii noştri politici, îmi lăsaseră îngrijorătoarea impresie că, orbiţi de legăturile noastre sentimentale cu uele puteri apusene, sau însufleţiţi de nu ştiu ce docilitate sectară, mai tare chiar decât patriotismul ce nu li se putea contesta, erau gata, ca şi Titulescu, a primi – dacă era numaidecât nevoie – sacrificarea Moldovei  răsăritene. Faptele tragicilor ani ce-au urmat, cele cunoscute de toţi şi cele cunoscute numai de unii, n-au făcut decât să mă întărească în aceastî impresie.
    Întervenţiile mele verbale erau completate prin memorii distribuite persoanelor cuvenite, prin articlele îm  Mişcarea lui Gheorghe Brătianu şi alte ziare, şi printr-o serie de rapoarte, de altfel necerute, pe care am continuat a le trimite aproape bilunar Ministerului Afacerilor străine, chiar după rechemarea mea dela Riga în ciuda boicotului administrativ la care eram supus.

    O anumită înţelegere a situaţiei am găsit-o la Ion Mitilineu, care însă nu mai juca la acea epocă nici un rol politic, la Gheorghe Mironescu, prea legat de politica Partidului Naţional – Ţărănesc pentru a-şi permite o iniţiativă nonconformistă, la Vaida voievod, Iunian şi Octavian Goga, tustrei paralizaţi prin teama de a contracara, fără să ştie, planurile şi intenţiile Regelui Carol al II-lea. În ceea ce priveşte pe rege, este destul să menţionez că după o lungă expunere a îngrijorărilor mele privitor la politica Ministrului său al Afacerilor Străine, expunere ce părea a o asculta cu atenţie, m-a întrebat : “De ce n-ai plecat la Caracas ?”

Profesorul Iorga, pe care mă dusesem să-l văd la vălenii de munte, a părut destul de impresionat de ceea ce I-am povestit, şi a scris la repezeală, pe două bucăţi de hârtie, chiar pe masa unde prânzeam, două articole scurte dar cuprinzătoare, în sensul pe care îl doream. M-a rugat să le duc eu însumi la redacţia  ziarului Neamul Românesc, la reîntoarcerea mea la Bucureşti. A diua zi dimineaţa, când m-am prezentat la redacţie, secretarul de serviciul m-a informat că între timp Iorga se răzgândise şi îi telefonase să nu mai publice articolele în chestiune.
    Iuliu Maniu, simpatic, amabil şi atent, în două rânduri, în camera lui de la Athenee Palace, mi-a vorbit de Imperiul Roman pe care Mussolini ar fi putut să-l reconstituie şi de marea greşeală ce o făcuse Ducele căutând o înţelegere cu Hitler. În ceea ce privea ameninţarea de la Răsărit, Maniu, complet câştigat de viziunea de politică externă a lui Titulescu, nu mi-a părut a avea nici un instinct şi nici o sensibilitate.

 M-am gândit cu durere la zbuciumul sufletesc al acestui patriot în închisorile comuniste, unde şi-a sfârşit zilele.
    Argetoianu nu credea că respingerea de către Titulescu a propunerilor lui Goering ar avea mare importanţă, pentru că el, Argetoianu, se însărcina, la momentul cuvenit, să obţină, cu toate acestea, garanţia germană a graniţelor noastre; astfel încât, după cum spunea Dsa : “Le vom avea pe amândouă.” După cele ce ştiu, Argetoianu a murit de foame pe străzile Bucureştiului, în 1950, sub regim comunist.

    Două din intervenţiile mele au rămas însă deosebit de întipărite în amintirea mea, prin violenţa cu care argumentele mele au fost respinse : întrevederea cu Dinu Brătianu, Şeful Partidului Liberal, şi cea cu Generalul Antonescu. Cel dintâi a murit în muncile temniţelor comuniste, cel de-al doilea a fost predat duşmanilor Ţării şi împuşcat de ei.
    Pe Generalul Antonescu l-am întâlnit în iarna anului 1934-1935 în casa fratelui meu Constantin, care, alarmat ca şi mine de întorsătura dată politicei noastre externe, orânduise această întrevedere. Nici el, nici eu, nu ştiam că la acea vreme legăturile dintre Titulescu, Stelian Popescu, directorul ziarului Universul, şi Generalul Antonescu erau destul de strânse, pentru ca un proiect de triumvirat să fie conceput de ei.

Dela primele mele cuvinte, am fost întrerupt de General care m-a întrebat răspicat : “Eşti şi dumneata dintre acei care vor să întoarcă armele noastre împotriva celor care ni le-au dat?” L-am întrebat, la rândul meu, de ce arme era vorba; desigur nu de tunurile Skoda, care, în tot cazul, nu sunt dăruite, ci plătite. Generalul mi-a răspuns în mod vag, menţionând anumite contracte care ar fi fost în discuţie cu Wikers şi Saint Etienne.

Lăsând aceste amănunte la o parte, am readus discuţia asupra poziţiei României în cazul unui război european.  Generalul mi-a tăiat din nou cuvântul, strigând aproape : “Niciodată împotriva Franţei!” L-am făcut să observe că nu era vorba de Franţa ci e Rusia Sovietică, şi că multe persoane de răspundere în Franţa între altele Mareşalul Petain, se opuneau şi ele, categoric, la o alianţă cu Rusia: Generalul a invocat din nou, în termeni ce nu admiteau discuţia, fidelitatea la alianţele ultimului război : “Crezi Dumneata că am existat douăzeci şi patru de ore fără de ele?”
    Dinu Brătianu, când a priceput de ce este vorba, nu m-a mai lăsat să vorbesc. Referindu-se la ambiţiile Germaniei Naţional-Socialiste, mi-a spus : “Nu vezi că şi Elveţia s-a speriat?” Într-adevăr în acea dimineaţă, apăruse ceva în ziare asupra unei reforma în organizaţia militară elveţiană.
    Intrigile lui Titulescu trebuiau combătute nu numai în ţară ci şi în Franţa- În acest scop ne-am hotărât, cu Gheorghe Brătianu, de a ne deplasa pentru câtăva vreme la Paris. Într-o călătorie precedentă luasem contact cu publicişti ca Leon Daudet, dela L’action Francaise, Valery Radot dela L’Ami du Peuple, Gaxotte dela Je suis Partout, cu redactorii lui Gringoire, cu parlamentari ca senatorul Lemery şi deputatul Philippe Henriot. Gheorghe Brătianu stabilise largi contacte cu membrii guvernului şi cu personalităţile opoziţiei, cu Laval şi Henriot, între alţii.

Scopul nostru era de a convinge aceste personagii şi, prin ziare, opinia publică franceză, că Titulescu minţea şi le înşela când afirma că România va permite Trupelor Sovietice că treacă peste teritoriul ei, şi că opunerea la o asemenea acţiune era unanimă printre Români, civili şi militari, care vedeau în ea o sentinţă de moarte pentru ţara lor.
    Ziarele de dreapta, alimentate prin informaţiile noastre, duceau în direcţia indicată o energică campanie împotriva publiciştilor admiratori şi protejaţi ai lui Titulescu, ca Pertinax, de Kerilis, Genevieve Tabouis, etc.

În Parlamentul Francez, Philippe  Henriot – asasinat mai târziu de aşa numiţii <Rezistenţi > - era cel mai elocvent şi energic adversar pactelor de asistenţă mutuală cu Kremlinul. Ele fură totuşi semnate, la 2 mai 1935 între franţa şi Soviete, la 16 Mai 1935 între cehoslovacia şi Soviete. Cu scopul de a ajuta opoziţia naţională din franţa în încercarea ei de a împiedica ratificarea Pactului de către parlament, am intesificat viguros acţiunea noastră la Paris.
    Într-o Luni am adus alui henriot, din bucureşti, textul complet al unui discurs pe care Titulescu îl ţinuse în Vinerea precedentă în Senatul Român, în care asigura odată mai mult Înaltul Corp că încheierea pactelor între franţa, Cehoslovacia şi Uniunea sovietică nu angaja întru nimic România.

Am fost prezent în tribuna diplomatică a palamentului Francez cînd henriot, scoţând textul adus de mine din servieta ce o avea dinaintea sa, pentru a-l citi colegilor săi, a fost violent atacat cu pumnii şi cu picioarele de un grup comunişti, conduşi de Duclos, înainte de a-şi putea termia citirea, provocând un scandal care a silit pe preşedintele camerei să se acopere şi să suspende şedinţa.

    Pentru puterile anonime, stăpâne pe deciziunea atâtor guverne, Laval îşi istovise utilitatea ; guvernul său a fost deci răsturnat cu prilejul încercărei sale de a preveni un război între  Italia şi Abisinia. A fost un guvern al lui Sarraut – căruia i se iertase demult moartea Regelui Alexandru – acare a prezentat fatalul instrument Parlamentului Francez şi care a obşinut ratificarea lui prin 362 de voturi, faţă de 136 contra şi 100 de abţineri.
    Greşeala pe care o făcusem împreună cu alţii, consta în a fi crezut că ceea ce permisese cercurilor anti-germane şi pro-sovietice din paris să impună ratificarea Pactului Franco – Sovietic era numai garanţia clandestină oferită de Titulescu.

Deramatica serie de evenimente ce această ratificare o va dezlănţui în Ţară şi ăn străinătate va dovedi cu timpul că garanţia pe care se răzimau aceste cercuri venea, pe alte căi, de mult mai de sus, şi că hotărârea de a deschide graniţele României trupelor Sovietice, în cazul unui război european, era împărtăşită şi de rege şi de toţi cei cărora va consimţi a le încredinţa puterea, cu excepţia păcălitului Octavian Goga, Prim-Ministru de o zi în farsa guvernului Naţional Creştin.

CAPITOLUL VIII

REGAT ROMÂN INDEPENDENT  SAU PROTECTORAT CEHOSOVIETIC

    Principala obiecţie a celor care se opuneau presiunilor exercitate asupra lui Laval şi asupra Parlamentului Francez pentru a obţine în sfârşit ratificarea Pactului de Asistenţă Mutuală cu Rusia Sovietică era că această “garanţie” suplimentară risca să provoace prăbuşirea tuturor tratatelor care asigurau deja securitatea Franţei : Tratatul dela Versailles, Conventul Ligii Naţiunilor, Alianţa Polonă, Alianţa cu Statele Micei Înţelegeri, Convenţia militară cu Marea Britanie, Pactul Kellog, Acordurile dela Locarno, Acordurile dela Stressa. Când, în sfârşit, pactul a fost ratficat (1936), Mareşalul Petain, exprimând îngrijorarea atâtor buni Francezi, a declaratscurt presei : “ Nous ne Tarderons pas a le regretter”.

    Prezicerea mareşalului nu a întârziat să se adeverească. La zece zile după ratificare, von Neurath, Ministrul Afacerilor Străine ale Reichului, a convocat pe ambasadirii puterilor semnatare ale Pactului dela Locarno şi le.a comunicat că Guvernul German considera că acest pact fusese violat prin încheierea Alianţei Militare Franco-Sovietice, şi că, în consecinţă, Germania era hotărâtă să restabilească întreaga sa suveranitate asupra Renaniei.

În acelaşi timp a declarat că Germania era dispusă să semneze un pact de neagresiune cu Franţa şi cu belgia şi o convenţie aeriană cu  ţăroşe occidentale. Von Neurath a mai menţionat că ţara sa era dispusă să se reîntoarcă la geneva, dacă s-ar admite principiul independeneţi între Conventul Ligii Naţiunilor şi stipulaţiile Tratatului de la Versailles . Se cuvine a reaminti că niciuna din aceste pacificatoare propuneri n-a fost primită de guvernele ţărilor învingătoare.

    În Martie 1936, Trupele Germane au reintrat în teritoriul demilitarizat prin clauzele Tratatului de la Versailles. Dată fiind mobilitatea trupelor moderne, a diviziilor motorizate şi a unităţilor de tancuri, şi rolul covârşitor al aviaţiei într-un război modern, pierderea acestor câţiva kilometri de adâncime nu reprezenta o deosebită ameninţare pentru apărarea franceză ; totuşi emoţia provocată în Franţa şi în Europa prin această priomîă manifestare a forţei militare germane reconstruită, a fost imensă.

Sarraut, Preşedintele Consiliului Francez declara cu hotărâre : “Franţa nu va negocia cu Strasburgul sub ameninţarea artleriri germane.” Războiul părea iminent ; dacă nu a izbucnit, este probabil numai pentru că marea britanie a refuzat să admită că, în noile împrejurări create, reocuparea renaniei constituia un casus foederis.

    Deja, la 13 Iulie 1934, în toiul îndărătnicei activităţi a lui Barthou, Sir John Simon, Ministrul Afacrilor Străine englez, declarase că Marea Britanie nu va participa la nici o încercare a Germaniei. La 26 Aprilie 1935, acelaşi Sir John Simon telegrafia următoarele Ambasadorul britanic la Paris :

        “Ar fi de dorit ca să se spună în mod franc Dlui Laval că Marea Britanie este
    neliniştită de a vedea Franţa semnând un acord cu Rusia, susceptibil de a o angaja într-un război condus împotriva Germaniei, în circumstanţele neautorizate de articolul 2 al Pactului de la Locarno.”

    Răspunsul dat ambasadorului Clark, pentru liniştirea şefului său indică totala neînţelegere ce domnea la Quai d’ Orsay asupra semnificaţiei, pentru pacea Europei şi a lumii, a introducerii Rusiei comuniste, a Rusiei lui lenin şi a lui Stalin, în jocul alianţelor europene :
   
    Baldwwin şi Eden au luat cuvântul înaintea parlamentului Britanic, în ziua de 8 Marie 1936, explicând că ocuparea renaniei nu reprezenta un act de război în sensul tratatelor în vigoare, cu atât mai puţin cu cât Germania oferea încheierea unor pacte
        “ Mi-a fost imposibil să văd pe Dl Laval, dar am putut vorbi cu Dl Leger (Secretarul General  al Ministerului Afacerilor Străine). Acesta mi-a spus că marea britanie putea fi liniştită, deorece Guvernul francez pusese drept condiţii la semnarea pactului, rerspectul tuturor dispoziţiilor Conventului Societăţii naţiunilor şi ale pactului dela Locarno”.

    Ceea ce Leger şi alţii nu înţelegeu sau nu vroiau să înţeleagă, era că oricare ar fi fost termenii unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovieticp, cu uriaşul şi ameninţătorul Imperiu Comunist, acest pact în sine constituia o răsturnare a întregului echilibru contractual, obţinut cu atâta greutate între puterile apusene europene.
    Baldwwin şi Eden au luat cuvântul înaintea Parlamentului Britanic, în ziua de 8 Martie 1936, explicând că ocuparea Renaniei nu reprezenta un act de război în sensul tratatelor în vigoare, cu atât mai puţin cu cât Germania oferea încheierea unor pacte de neagresiune şi a unei convenţii aeriene cu puterile occidentale. Lordul Astor, în Camera Lorzilor şi Lordul  Lothian în Parlament, s-au ridicat contra ideii unui război preventiv împotriva Germaneiei şi interpretau Pactul de Asistenţă Mutuală cu Sovietele ca o încercare de încercuire a ei. Churchill, în noua sa fază de un perfect stânga-înprejur, se ridicase cu violenţă şi împotriva propunerilor unor pacte de neagresiune cu Germania şi împotriva unor  convenţi aeriene cu ea, declarăm că “ încercuirea unui agresor potenţial nu este o încercuire”.   
    Vom recurge, în mod cu totul excepţional, la prolifica memoria a D-nei Genevieve Taouis pentru a descrie starea de spirit pe care ocuparea Renaniei o provocase la Paris : “ Parisul fu cuprins de panică. Fiecare se întreba dacă va izbucni sau nu războiul; acesată chestiune s-a pus şi repus în toate felurile, în următoarele trei zile, zile lungi cât trei ani, zile de agonie şi de îndoială cu privire la poziţia guvernului nostru faţă de Germania.”

    Cabinetul Francez s-a întrunit în dimineaţa de 7 Martie şi din nou în după amiaza aceleiaşi zile, împreună cu Statul Major al Armatei. Mandel-Rotschild a cerut mobilizarea imediată. Sub impresia însă lăsată de vizitele la Quai d’Orsay ale ambasadorilor britanic, italian şui belgian, Cabinetul Francez a fost silit a se mulţumi cu un energic protest şi cu decizia de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Consiliului Societăţilor Naţiunilor, care garantase acordurile dela Locarno.
    Reacţiaunea pe care reocuparea Renaniei şi primejdia unui iminent război le determinase în cercurile politice româneşti era demnă de zoată atenţia.
    În noaptea de 8 Martie 1936 am fost trezit în casa noastră din strada Kreţulescu de Miroslav Arczicievski, Ministrul Poloniei la Bucureşti, un vechi prieten şi coleg al meu de la Riga. Domnia Sa venea foarte alarmat pentru a-mi pune sub ochi un document ce presupun că-i fusese procurat de serviciile ataşatului său militar. Era un ordin către Căile ferate Române trimis de către Franasovici, Ministrul al Lucrărilor Publice, a cărui semnificaţie şi origine de caracater pur miltar nu lăsa nici o ândoială.

În scurt timp, liniile ferate din basarabia, Moldova şi Bucovina erau puse la dispoziţia transporturilor de trupe Sovietice. Ordine erau date pentru acumularea materialului de transpoort la staţiile de graniţă sau la cele vecine cu aceste graniţe )desebirea între intervalul şinelor româneşti şi ruseşti obligând la otransbordare). Mi-a trebuit câtâva vreme, lui Arczicievski şi mie, pentru a înţelege toată gravitatea trădării, toată făţărnicia cu care pregătirea ei fusese ascunsă până atunci opiniei publice româneşti.

Dacă războiul izbucnea , Polonia, înşelată de către aliata ei, România, s-ar fi văzut deodată întoarsă pe la Sud de către armate pe care le considera cu drpt cuvânt ca duşmane. În ceea ce privea România, alăturea de Soviete, într-un război european, ea era de mai nainte şi în orice eventualitate învinsî. Restul nopţii l-am petrecut chibzuindu-mă asupra modului cel mai efuicace de a utiliza informaţia ce-mi fusese adusă pentru stânjenirea neîntârziată a trădătoarei decizii.

Pentru partea polemică a programului, am pus o copie a ordinului în chestiune sub ochii lui Gheorghe Brătianu, care, indicnat în acelaşi grad ca şi mine, a făcut în aceiaşi zi o violentă interpelare în parlament. Pentru partea militară, cu copia ordinului lui Franasovici în mână, eram din primele ore ale dimineţii la căpătâiul  Generalului Cantacuzino, prietenul şi braţul drept al lui Codreanu şi îi explicam situaţia.

    Dacă Trupele Sovietice ar trece cu învoirea noastră prin teritoriul românesc, chiar dacă cooperarea noastră cu sovietele s-ar fi mărginit la început la această atitudine pasivă, România devenea, prin evoluţia inevitabilă a evenimentelor, aliata de fapt a Kremlinului. Aceasta însemna sfârşitul alianţei noastre cu Polonia şi intrarea noastră în câmpul duşmanilor Axei Berlin- Roma.

Dacă războiul, care părea iminent, ar fi început pentru noi sub aceste auspicii, ar fi sfârşit fie prin dispariţua României în trupul  balaurului sovietic, fie prin despicarea noastră de către Puterile Axei, până la un rudiment de ţară, mai redus încă decât România dinaintea Primului Război Mondial. Existenţa însăşi a Ţării era în primejdie.

 Împotria hotărârii Regelui şi a Guvernului, trecerea Trupelor Sovietice peste teritoriul nostru trebuia întâmpinată cu armele în mână. Singura organizaţie care putea să ia asupra ei îndeplinirea acestei măsuri mântuitoare era Mişcarea Legionară.
    Două ceasuri după vizita mea, Generalul Cantacuzino era la noi în casă, întovărăşit de Corneliu Codreanu. Aceasta era cea dintâi a mea cu tânărul şef al Gărzii de Fier. Relaţiile noastre din acel moment, şi până la sasinarea lui de către Regele Carol al II-lea, nu au desminţit nici odată impresia care mi-a făcut-o în acel cea de cumpănă. O redau astfel cum a rămas scrisă în notele mele dela acea vreme :

    “ Da, aveam ănaintea mea EROUL, atât în sensul legendar cât şi în cel istoric al cuvântului. Cuminţenie şi îndrăzneală, vis şi empirism, puterea şi frumuseţea trupească a unui semi-zeu, simplitate şi limpezime evanghelică, şi, mai presus de toate, din fruntea sa de marmoră, din arzătoarea sa privire, radierea atât de liniştitoare în aceste clipe de primejdie a sufletului, a trecutului şi a pământului românesc.”

    Codreranu a văzut situaţia cum o văzuse generalul, Gheorghe brătianu şi cu mine. Cu nici un preţ Sovietele nu trebuiau să intre şi să traverseze ca prieteni teritoriul nostru. Cel dintâi convoi al lor, oricare ar fi fost el – după informaţiile polone era vorba de trenul cu persdonalul terestru şi cu materialul tehnic al Aviaţiei Roşii în drum spre praga – va fi atacat şi excorta nimicită. Legiunea va continua lupta orbeşte, fără a se gândi la biruinţă sau la înfrângere. Dispoziţiuni au fost luate imediat.
     În aceiaşi zi, la un prinz la legaţia suedeză, mă întâlneam cu franasovici. Iată dialogul care a urmat pe franţuzeşte între niu, în prezenaţşa mai multor şefi de misiune străini.
    FRANASOVICI – Ce veţti puteţi să ne mai daţi domnilor diplomaţi ?
    EU – Veştile, Domnule Ministru, să ni le daţi Dumneavoastră. Explicaţi-ne, înainte de toate, Ordinul Domniei- Voastre de astă noapte către Căile ferate din Basarabia şi Moldova.
    FRANASOVICI  - Ce Ordin ?
    EZ – Ordinul prin care puneţi aceste căi ferate la  dispoziţia Comandamentului Sovietic.
    FRANASOVICI - Cum puteţi Dumneavoastră, un funcţionar superior al Minsiterului  Afacerilor Străine, să răspândiţi asemenea zvonuri Ă De ce ordin vorbiţi Ă Nu am dat nici un ordin.
    EU – (Cu mâna în buzunar) Doriţi să vă arăt textul exact  ?
    La această propunere, Franasovici a întors călcâiele şi a căutat refugiu în grupul feminin al musafirilor.
    Să-mi fie permis din nou, cum o voi mai face poate de alte câteva ori, să mă reîntorc la notele mele, cu emoţia reînvierii acestor aprige şi violente vremuri :

    “ Războiul nu a izbucnit, fiindcă Marea Britanie nu l-a vrut, fiindcă Statele Unite nu erau încă prezente, fiindcă Polonia urma încă politica lui Pilsudski. Războiul nu a izbucnit atunci, fiindcă Dispozitivul Puterilor Anonime abia începuse a se alcătui şi fiindcă ele comiseseră greşeala de a da alarma Alianţei Franco- Sovietice ănainte ca această alianţă să aibă, militzăreţte vorbind, o valoare practică. Dar, în România, reprezentanţii acestori  < puteri > luaseră cunoştiinţă de faptul că Mişcarea Legionară, cu toate forţele ei, cu dispreţul său de moarte şi cu doctrina sa de sacrificu, se pusese deacurmezişul proiectelor lor. Aceste < puteri > înţeleseseră că executarea proiectelor lor cerea o operaţie preliminară : eliminarea lui Codreanu, exterminarea  Mişcării sale.

     La 30 mai 1936 a apărut cunoscuta circulară de politică externă a Şefului Legiunii, prin care denunţa politica lui Titulescu şi apropierea de Rusia Sovietică :
   
    “ Este un gest de trădare pe care Poporul Român l-ar face faţă de Dumnezeu, faţă de    ordinea morală a acestei lumi şi faţă de popoarele care stau în slujba acestei ordini în războiul cu puterile nimicitoare ale Răului.”

    Această  Circulară a fost urmată de Memoriul din 5 Noiembrie 1936, adresată  Regelui şi oamenilor politici ai Ţării. Corneliu Codreanu punea răspicat întrebarea poziţiei României în cazul unor încercări de trecere a Armatelor Sovietice peste teritoriul nostru. Toate declaraţiile sale publice, participarea legionarilor la luptele din Spania, înflăcăratele manifestaţii de admiraţie şi iubire care au întovărăşit reîntoacerea celor care căzuseră în lupta împotriva comunismului, au întărit aceste < puteri > în convingerea că numai peste trupul legiunii îşi puteau ajunge scopurile lor.
    Întrunirea dela Belgrad a miniştrilor afacerilor srărine ai Micei Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice, în mai 1936, poate fi considerată ca apogeul politicii de construcţii diplomatice artificiale şi de amăgire în care se specializase Nicolae titulescu, pentru a masca manevrele subterane cu care ne lega din ce în ce mai mult de Axa Paris – Praga – Moscova şi ne îndepărta de singura noastră aliată, în cazul unui război cu Rusia.

Patru luni după întrunirea din Belgrad, la căderea lui Titulescu, 26 August 1936, moştenitorii portofoliului său vor ţine seama de sensibilitatea specială a opiniei publice româneşti privitor la alinaţa poloneză şi vor pretinde sau unii vor încerca cu sinceritate, prin schimbul de vizite între Bucureşti şi varşovia, şi diferite alte manifestaţii, să restabilească relaţiile de bună prietenie şi de încredere ce existau, în perioada pre-titulesciană, între cele două ţări. În adâncimea ei însă, politica Regelui şi a guvernelor sale va rămâne identică cu cea a cârdăţiei Titulescu- Beneş.
    Într-o Weuropă în care animozităţile şi potenţialul de încîierare se agraveu din zi în zi, pe deoparte prin apariţia  < Fronturilor Populare >, în Franţa şi Spaniei, pe de altă parte prin manifestaţiile de putere : ca ocuparea Renaniei, cucerirea Abisiniei, intervenţia în Spania a guvernelor naţionaliste. Carol, cu o mai  expertă disimulare decât cea a lui Titulescu, rămăsese legat de Praga şi de o politică de care ne putem îndoi astăzi dacă corespundeau cu interesele româneşti.

    De la dărâmarea Rusiei Imperiale de către grupurile cosmopolite plecate din New-York şi din alte capitale occidentale şi până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în nici un moment Puterile Anonime nu şi-au arătat mai bine irezistibila lor influenţă decât în momentul începerii Războului Civil în Spania.

Parisul, Londra, Washingtonul, în ciuda tuturor intereselor naţionale, s-au pus fără şovăire împreună cu Rusia Sovietică, alăturea de teroriştii şi de asasinii din Madrid. Franţa primejduia astfel, în cazul unui conflict european posibil, graniţa ei Pirineeană, pe care Spania tradiţionalistă o respectase în mod leal, în timpul Primului Război Mondial; primejduia, în plus, graniţa sa cu Italia fascistă ale cărei simpatii erau, bine înţeles, cu trupele care luptau în Spania pentru salvarea patriei.

Primejduia şi graniţele sale africane, unde influenţa Spaniei lui Franco şi a Italiei lui Mussolini avea greutatea ei. Marea Britanie redescoperea un litigiu acoperit de praful istoriei, Gibraltarul, şi îşi înstrăina simpatiile celei mai vechi aliate ale sale, Portugalia. Statele Unite compromitea gratuit unul din punctele  cardinale ale politicilor externe : bunele relaţii cu Ţările ibero-americane.

Totuşi pentru aceste trei mari puteri, cea ce era în joc, erau interese mai mult sau mai puţin importante; pentru Cehoslovacia însă, care s-a repezit cu tot aparatul ei industrial şi politic în ajutorul măcelarilor lui Negrin, era vorba de existenţa ei însăşi. Această existenţă nu putea fi mai bine garantată decât printr-o convieţuire prietenească cu vecina sa, Germania.
Pe toate câmpurile însă unde interesele naţionale şi politice ale Berlinului puteau fi stânjenite, Cehoslovacia îşi făcuse o datorie de a fi prezentă. Astfel se implica poziţia partizană ce o adoptase, de la începutul luptelor civile din Spania, unde nici unul din interesele ei nu era nici pe departe implicat. Nici o minte aşezată nu putea înţelege cooperarea sa provocatoare cu intervenţia sovietică împotriva guvernului din Burbus.

Trecând prin Roma, la reîntoarcere mea din Spania din Franco, la sfârşitul lui Noiembrie 1936, ( după două luni de boală petrecute într-un spital din Burgos, care mă împiedicaseră să iau partea pe care aş fi dorit-o la luptele în curs ) Contele Ciano pe carde îl vedeam pentru prima oară crezu util să îmi dea următorul avertisment : “ Prenez garde, vous vous reveillerez un beau matin et vous aaprendrez que la Tcheco- Slovaquiea vole en eclats”    .  Nu puteam prevedea atunci împrejurările în care trebuia să aibă loc a două noastră întrevedere, despre care bietul Ciano, după memoriile sale postume, nu pare să fi păstrat o mai bună impresie decât a mea.

M-am prezentat regelui Carol, după reîntoarcerea mea în România, cu interesanta precizare a Ministrului Afacerilor Străine italian. Regele mi-a obiectat că : Cehoslovacia nu este singură. În Bucureşti guvernul nostru primise onorurile cuvenite un reprezentant al guvernului dim Madrid, continuând însă a admite prezenţa Marchizului Prat de Nantouillet, strălucitul şi activul reprezentant din Burgos.

 Noutatea zilei însă era cartea lui Jean Sheba, Ministrul Cehoslovaciei în capitala României. Carte, scrisă în franţuzeşte şi tradusă pe româneşte, apăruse cu câteva luni mai înainte. Nu avusesem însă prilejul să o citesc până în momentul în care Miroslav Arcziczevski, la reîntoarcerea mea din Spania mi-a semnalat unele din paginile sale, insolente pentru Ţara noastră şi îngrijorătoare pentru Polonia.

Jean Sheba era un sergent de jandarmerie transformat în diplomat prin una din miile de consecinţe neprevăzute ale trecutului război. Prezenţa sa în Bucureşti fusese deja semnalată prin unele declaraţii făcute ziarului Adevărul , în care se crezuse obligat de a sărbătorii căsătoria Principesei Mărioara a României cu Regele Alexandru al Iugoslaviei prin insultele cele mai grosolane şi mai tâmpite adresate Reginei Natalia a Serbiei, văduva Regelui Milan, şi îndurerata mamă a ultimului Obrenovici,  asasinat cu cea mai sălbatică cruzime împreună cu soţia sa, Regina Draga, de o mână de ofiţeri răzvrătiţi.

    Regina Natalia era româncă; nepoata dreaptă a principelui Ion Sandu Sturdza, înconjurată de veneraţia tuturor, se înrudea cu toate marile familii româneşti. În orişice alte împrejurări, nemaipomenita mojicie a diplomatului cehoslovac ar fi avut drept consecinţă retrimiterea lui la vatră şi o urecheală foarte neoficială din partea unui cetăţean indignat.

Luat puţin din scurt, Jean Shebal a explicat că în mintea lui se produsese o confuzie între Regina Natalia şi Regina Draga, ceea ce ar fi transformat o necuviinţă într-un sacrilegiu. În numele solidarităţii mici-antantiste, Ministrul cehoslovac a fost iertat şi şi-a menţinut postul.

    În cartea care apăruse sub iscălitura Domniei Sale, Shebal, recidivist, se făcea din nou vinovat de această culpă maximă în activitatea unui diplomat: Imixtiunea în afacerile interne ale ţări unde era acreditat. De astădată, o făcea însă într-o chestiune de stat şi cu o lipsă de tact politic pe care nici lungul să trecut în jandarmerie nu o putea scuza. Jean Sheba considera axa politică şi militară Moscova-Bucureşti-Praga ca şi formată; ne învinuia de a nu fi luat încă măsurile tehnice necesare pentru a permite o mai rapidă deplasare a Trupelor Ruseşti, alergând în ajutorul Cehoslovaciei, şi cerea, în termeni aproape cominatorii, să procedăm fără întârziere, “Cu o iuţeală italo-abisiniană”, pentru a întrebuinţa expresia domniei sale, la construirea noilor căi ferate, noilor poduri, şi noilor şosele necesare.

    După cum am menţionat-o, cartea apăruse de vreo câteva luni; stârnise numai observaţiile insistente ale Legaţiei Polone, şi indignarea unei părţi a publicului românesc. Nu provocase însă nici o reacţiune din partea Guvernului nostru. Aceasta părea cu atât mai semnificativ cu cât circula cu insistenţă zvonul că nu Sheba, de ale cărui talente literare mulţi se îndoiau, scrisese paginile incriminate.

Hotărât să meargă până la fundul misterului, am scos la tipografia Mişcării lui Gheorghe Brătianu, sub iniţialele mele, în 500 de exempalre, o broşură intitulată: “REGAT INDEPENDENT ROMÂN sau PROTECTORAT CEHOSOVIET?”.  Broşura A fost imediat distribuită, prin grija personală şi cu complimentele autorului, membrilor Parlamentului , membrilor Guvernului, personalităţilor politice importante, serviciilor competente ale Ministerului Afacerilor Străine, Corpului Diplomatic, şi Presei.

Arătam toată gravitatea necuviincioasei intervenţii a lui Sheba în afacerile româneşti. Arătam că în orişice alt moment ale istoriei noastre diplomatice, şi în orice altă ţară, paşapoartele lui Sheba I-ar fi fost remise de mult. Întrebam dacă faptul că acesta nu se întâmplase, nu se explica cumva prin împrejurarea că sugestiile Domniei Sale primiseră de mai înainte aprobarea unora din autorităţile noaste răspunzătoare.

    În parlament, Gheorghe Brătianu şi senatorul Orleanu au intervenit cu energie, cerând un răspuns la această întrebare. Indignarea latentă a multor cercuri s-a concentrat în jurul acestor intervenţii. În fine, Ministrul Sheba a fost silit să plece, afirmând însă, fără altă explicaţie, că nu el era vinovat.

    Aspectul cel mai important însă, al episodului Sheba se găsea în toate încercările care au fost făcute de cercurile noaste oficiale, în Parlament, în Ministerul Afacerilos Străine, în presa guvernului, în interviuri date de miniştri şi de secretari generali, pentru a salva pe Sheba şi a-l păstra la Bucureşti.
    Mulţumită lui Sheba, ţara aflase de ce fuseseră respinse propunerile Mareşalului Goering şi care era adevăratul rost al Convenţiunii Feroviare , concepută şi semnată de Titulescu şi Litvinov.

PARTEA A DOUA

CAROL: REGELE UCIGAŞ
   
    “Lumea este diriguită de către persoane cu totul altele decât cele presupuse de cei ce nu sunt iniţiaţi… Această diplomaţie secretă, şireată, este aceea care provoacă atâta îngrijorare Europei Occidentale prin revoluţia formidabilă ce o pregăteşte.”   
    Lord BEACONSFIELD
        (Coningsby)

    “Încerc să nu arunc Europa în această aventură criminală. Dar Statele, chiar Coroana Britanică, nu sunt stăpâne pe destinele lor. Puteri ce nu putem controla luptă în această ţară ca şi în altele pentru interese speciale şi o ideologie aberantă. “
    Stanley BALDWIN
     (Discurs în Camera Comunelor)

    “Dl. Bullitt mi-a spus că numai un război ar putea să oprească expansiunea Germană. L-am întrebat cum îşi reprezenta el acest viitor război? El mi-a răspuns că, înainte de toate, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie trebuiau să se înarmeze în mod masiv. Atunci numai, situaţia fiind coaptă, s-ar putea face pasul decisiv. L-am întrebat cum s-ar putea ajunge la un război, deoarece Germania, desigur nu va ataca Franţa şi Marea Britanie. Eu nu vedeam punctul de legătură în această combinaţie…Bullitt mi-a răspuns că era dorinţa Ţărilor democratice ca Germania să fi intrat în acel moment într-un război în Răsărit.”
         Jerzy POTOCKI
         Ambasador al Poloniei
        (Raport din 21, XI, 1938)

        CAPITOLUL IX

        GUVERNUL GOGA  :
        EROI, PĂCĂLIŢI ŞI NEMERNICI

    Reîntoarcerea legionarilor din Spania şi readucerea în Ţară a rămăşiţelor celor căzuţi a dat loc la o răscolire de suflete, la o trezire şi regăsire creştinească cum România nu văzuse poate niciodată. Nu erau numai ţăranii înşiraţi în genunchi de-a lungul căilor ferate, pe unde trecea trenul cu sicriele lui Ion Moţa. Cu excepţia nemernicilor, era Poporul întreg care se închina într-o adâncă şi tăcută cuminecătură înaintea jertfei vitejilor.

Poporul a trăit atunci una din acela clipe singuratice în istoria unei ţări, unde toate virtuţile neamului, ascunse sub atâtea nepăsări, patimi şi duşmănii, apar deodată în toată nepieritoarea lor putere. Pentru acea zi, pentru acea clipă, toate gândurile, toate grijile, toate durerile se grămădeau şi se înălţau în jurul Crucii şi Steagului, ameninţate cum nu fuseseră niciodată de duşmanul care avea să le doboare nouă ani mai târziu.

Pentru acea zi şi pentru acea clipă, tânărul care călca îndurerat în capul strânselor batalioane legionare, era nu numai Căpitanul lor, ci şi al sutelor de mii de români şi Românce, ce salutau descoperiţi sau cu braţul ridicat sicriele care treceau.
    Aceasta a fost pricepută şi de nemernicii ce pândeau de după perdele.
    Războiul civil din Spania reprezintă un punct culminant în lupta dintre Puterile Anonime, care stăteau în spatele atâtor oameni de stat şi atâtor guverne din lumea burgheză şi Puterile Naţionale ce se opuneau intreprinderilor comuniste sau procomuniste, sub orice formă şi sub orice nume s-ar fi ascuns ele.

 Era deci firesc ca participarea legionarilor la acel război, dragostea şi proslăvirea  cu care fusese înconjurată reîntoarcerea în ţară a celor vii şi a celor morţi, să pricinuiască începutul unei crize acute între cele două fiinţe care întruchipau, mai mult decât oricare altele, aceste două puteri adverse în Ţara Românească : Corneliu Codreanu şi regele Carol al II-lea.
    O descriere a celui  de-al doilea s-ar cădea poate aici. Nici una mai scurtă, mai adevărată nu mi-a fost dată decât cea auzită din gura mamei lui, Regina Maria. Mă prezentasem Majestăţii Sale, în 1928, înainte de a pleca în Statele Unite. Regina îmi spuse – făcând aluzie la legăturile pe care ştia că le păstrasem cu fiul ei, cu toată interzicerea ce fusese făcută în această privinţă funcţionarilor români în străinătate, recunoştea cu indulgenţă că aceasta era din partea mea un lucru natural :

   
    “ Carol e tânăr, e firesc ca tineretul să meargă spre el”, zicea ea. Şi mai departe : “ Doriţi pe Carol ca Rege ? Să vă ferească Dumnezeu ! Poate că într-o zi îl veţi avea !”

    Unele din trăsăturile caracterului fiului ei vor reieşi din însăşi faptele povestite în aceste amintiri ; vom lăsa însă pe Henri Prost să ne deie anumite amănunte asupra patimei sale dominante, LĂCOMIA DE BANI, care, după părerea noastră, l-a dus la toate excesele care au mânjit scurta lui domnie :

    Imoralitatea, şmecheria şi înşelătoriile de tot felul, pofta nemăsurată de bani şi ambiţia nebunească au sfârşit prin a genera adevărate sentimente de opoziţie. În ce priveşte viaţa lui privată, nu i se putea ierta legătura cu Elena Lupescu. Cât despre afaceri, toată lumea era la curent cu metodele sale de îmbogăţire….Carol al II-lea subordona fără greş interesele Statului Român în favoarea propriilor ale buzunare…precaut, el a strâns o imensă avere în afara Ţării, care îl va consola pentru coroana pierdută, în ziua când va trebui să se exileze din nou…Deşi a transferat în băncile din străinătate sute de milioane de lei /aur, continuă să rămână cel mai mare acţionar din ţară, căci marile intreprinderi au fost astfel obişnuite încât la fiecare majorare a capitalului să-I verse un copios pachet de acţiuni.

Carol al II-lea posedă o treime din capitalul diverselor intreprinderi Malaxa…Dintr-un anumit raport al Băncii Naţionale reiese că o comandă de armament. De 182 de milioane, va fi facturată, de către tandemul Carol -Malaxa, pentru o sumă de 1.600 milioane, evident în contul Statului…de-i trece cumva prin cap să pună mâna pe fabricile de zahăr din Bucovina, nu are decât să aştepte inevitabilul moment în care proprietarul român, strâns cu uşa, trebuie să achite urgent datoriile contractate către anume bănci din Viena ; în principiu, Banca naţională nu vinde rezervele sale de devize….Carol al II-lea este singurul care ştie şi poate să obţină oricâte devize doreşte ; el cumpără fabricile ; el cumpără fabricile de zahăr în chestiune fără să plătească o para chioară, devenind astfel proprietarul celor mai importante fabrici de zahăr…

Apoi pretinde că Statul să-i mai cedeze un număr frumuşel de mari ferme agricole, bine înţeles la preţul cu care acestea figurează în inventarul Ministerului Agriculturii, un preţ care nu are nici o legătură cu valoarea reală…Acestea nu-s decât câteva din <afacerile > lui Carol al II-lea ; ele ne arată însă cât se poate de bine care sunt metodele sale de îmbogăţire. Să recunoaştem că astfel de practici nu sunt posibile decât într-o ţară suficient de prosperă pentru a nu putea fi un nici un chip ruinată de azi pe mâine “.

    Cine lupta împotriva acestei moralităţi ? Niciunul din partidele politice, nici una din personalităţile care aşteaptă dela bunăvoinţa regală chemarea la putere şi participarea la jaful general. Însuşi Iuliu Maniu, de o netăgăduită corectitudine personală, a spus partizanilor săi, ca în veacul trecut, Thiers, “Îmbogăţiţi-vă !”. Ceea ce aceştia nu au lipsit să facă cu prilejul oricărui contract cu străinătatea : de armamente cu Skoda, de construcţie de şosele cu Suedia, de împrumuturi cu Franţa. Singură Mişcarea Legionară se ridică împotriva corupţiei, ajunsă lege de guvernare, şi însuşi Henri Prost trebuie s-o recunoască, după o prealabilă serie de calomnii, impuse oricărui autor de câte ori e vorba de Codreanu şi partizanii săi :

    “ Printre tinerii legionari care îl urmează pe Căpitan, mulţi o fac din cel mai pur idealism.  Garda de Fier este locul unde mocneşte o revoltă surdă contra moravurilor politice din Ţară. Tinerii Români cunosc prea bine acuzaţiile reciproce de rea credinţă cu care diversele partide se gratifică reciproc. Ei nu au uitat numeroasele anchete soldate cu identificarea vinovaţilor până în cele mai înalte funcţii de Stat, vinovaţii însă care nu şi-au primit niciodată pedeapsa cuvenită. Aceşti tineri ştiu prea bine că regele însuşi este cel care dă exemplu de imoralitate şi de necesitate. Ei ştiu de asemenea că rară-i afacerea murdară în care să nu fie amestecat şi vreun  intermediar evreu ; cu toate acestea, ei nu cer simple măsuri contra Evreilor ci, mai curând, o însănătoşire a moravurilor politice…Niciun  guvern nu vrea să înţeleagă că cea mai bună manieră de a combate Garda de Fier este ca el însuşi să-şi facă cinstit şi cumsecade datoria lui de guvern…

Majoritatea politicienilor care s-au perindat la putere au încercat fie să cumpere Legiunea, pentru a o folosi contra adversarilor lor de moment, fie să o coboare cu brutalitate. Ei nu au făcut alta decât să sporească prestigiul şi forţa Gărzii de Fier. Goga şi Cuza reprezintă în fond partide profund reacţionare ; totuşi ei cunosc mai rău chiar decât înaintaşii lor aspiraţiile acestor tineri care văd în Mişcarea Legionară singura formaţie politică necontaminată de păcatele celorlalte partide, singura organizaţie însufleţită de un adevărat ideal. “

    Stranie şi minunată putere a adevărului, care iese la iveală şi din gura bârfitorilor, când îşi uită pentru o clipă consemnul.
    În Noiembrie 1937, după demisia unui prim cabinet Tătărăscu, şi faţă de imposibilitatea de a ajunge la o formaţie naţional-ţărănistă, sub preşedenţia lui Iuliu Maniu sau Mihalache, Regele cheamă din nou pe Tătărăscu la putere, omul despre care era sigur că-i va satisface întotdeauna toate voile, şi-i încredinţează astfel controlul alegerilor. Alegerile, în care Mişcarea Legionară a participat cu liste separate, dar în alianţă defensivă cu partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu şi cu Partidul Liberal-Dizident al lui Gheorghe Brătianu, s-au terminat în ziua de 20 Decembrie 1037 cu următoarele rezultate :

    Partidul Liberal         35,9%  din voturi        152 scaune
    (în cartel cu Vaida Voievod)
    Partidul Naţional -Ţărănesc    20,4% din voturi        86 scaune
    Partidul Totul Pentru Ţară    15,5 % din voturi        66 scaune
    (Garda de Fier)
    Partidul Naţional - Creştin    9,15% din voturi         39 scaune
    Partidul Liberal-Dizident    3,90% din voturi        16 scaune
    (Gheorghe Brătianu)

    Mulţumită pactului de alianţă defensivă cu partidele lui Maniu şi al lui Gheorghe Brătianu, alegerile s-au soldat cu un minimum de ingerinţe şi de terorism de stat din partea agenţilor guvernului. Campania electorală a Mişcării Legionare fusese condusă după principiile stabilite dela începutul activităţii ei politice, de către Căpitan. Cel dintâi, dintre aceste principii, era de a nu făgădui nimic maselor electorale din bunurile materiale şi din foloasele concrete cu care celelalte partide erau atât de generoase în propaganda lor.

Singura făgăduială îngăduită era o viaţă obştească curăţită de toată corupţia care domnea în ţară dela sfârşitul războiului, şi dela dispariţia Partidului Conservator, corupţie care ajunsese a fi, sub domnia lui Carol al II-lea, singura lege de guvernare a Statului Român. Încolo se făcea apel numai la datoria de jertfă a fiecărui român, a fiecărui Creştin către Comunitatea Naţională. Legionarii intră în sate încolonaţi în pas bărbătesc.

Îngenuncheau o clipă în faţa Bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea descoperită  împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri ce nu proferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau şi cu cântece de vitejie şi de iubire de Ţară, scumpe inimei oricărui Român.
     Minciuna şi bârfa şi-au încercat puterea şi asupra acestei părţi a vieţii legionare. Multe bazaconii s-au scornit pentru a explica succesul ei în această campanie electorală şi mai târziu triumful-potop de la începutul celei următoare. Toate se găsesc reafirmate în cărţile care au apărut recent în străinătate, în Franţa şi în Germania ; toate se găsesc, bine înţeles, şi în cartea lui Prost ; cea mai tâmpită calomnie a fost aceea cu  < Omul şi Pogonul >, pretinsă făgăduială, făcută chipurile de către Codreanu ţărănimii, de o nouă reformă agrară.

A făgăduit un pogon, cam o treime de hectar, unei generaţii de ţărani căreia i se distribuise, prin diferitele împroprietăriri, 92% din pământul arabil al Ţării, ar fi fost cel mai bun mijloc de a pierde toate simpatiile acestei generaţii. Henri Prost, care a trăit în Ţară mai bine de 20 de ani, precum şi orice  Român informat şi cinstit, nu putea să nu ştie lozinca < Omul şi Pogonul >, veche de 70 de ani, fusese scornită şi întrebuinţată de către agitatorii Partidului naţional Liberal în anul 1894, în timpul tulburărilor aşa zisei “ Legi a Maximului”, tulburări stârnite de liberali pentru a provoca căderea Partidului Conservator.

 Acea lozincă era, pe de altă parte, în contrazicere totală cu doctrina Căpitanului şi a Mişcării. Căpitanul vedea în fărâmiţarea loturilor împroprietăriţilor slăbirea, până la nimicirea finală, a clasei ţărăneşti ca factor economic, social şi politic, a acelei clase pe care Karl Marx şi discipolii săi o considerau ca obstacolul principal la realizarea programului comunist. Căpitanul dorea, dimpotrivă, să dea ţărănimii o puternică şi permanentă structură. El preconiza, în programul său agrar, nu numai indivizibilitatea loturilor, dar şi crearea unui “ majorat” ţărănesc.

    Îmi aduc foarte bine aminte de o lungă discuţie ce am avut-o în această privinţă cu Căpitanul, la Tătărani, moşia socrilor mei, lângă Ploieşti, unde venise să petreacă cu noi o zi de odihnă în liniştea satului muntenesc. Căpitanul vedea în creaţia unei ierarhii agrare, în afară de foloasele unei stabilizări sociale, şi pe cel al posibilităţii unei organizaţii militare teritoriale, tradiţională în Ţările Româneşti. Căpitanul a fost foarte impresionat când i-am adus la cunoştinţă faptul că Finlanda, Estonia şi Letonia se informaseră, prin ataşaţii lor militari şi prin misiuni speciale, despre vechea organizare a Călăraşilor şi Dorobanţilor cu schimbul, pe care dorea s-o adapteze condiţiunilor interne ale ţărilor lor respective.

    Mulţumită controlului exercitat de cele trei partide asociate în pactul de asistenţă mutuală, împotriva exceselor electorale obişnuite ale guvernelor, alegerile din Decembrie 1937 nu dăduseră guvernului Tătărăscu cele 40% din voturi, necesare pentru a-i asigura, conform legii electorale, majorităţile parlamentare. Un Guvern stânjenit în activităţile lui nu putea conveni lui Carol, pentru care orice guvern trebuia să fie în măsură să-i urmeze fără discuţie poruncile în materie de politică internă şi externă.

 Cu un dispreţ total al dispoziţiilor constituţionale şi printr-o măsură unică în viaţa noastră parlamentară, Carol a dizolvat noul parlament, înainte chiar ca el să se fi întrunit, şi a decretat noi alegri. Soluţia ameninţătoarei probleme a popularităţii legionare, Carol a găsit-o, credea el, fără greutate : a dat Guvernul lui Octavian Goga şi Partidului său Naţional Creştin, care, în recentele alegri, obţinuse numai 9, 15% din sufragiile corpului electoral.
    Pentru Carol, foloasele acestei măsuri erau evidente : va asmuţi cele două partide naţionaliste unul împotriva celuilalt, în alegerile care se vor desfăşura, spera el, în cele mai sălbatice condiţiuni de ingerinţe şi teroare ; apoi va discredita ideea naţională, încredinţând pentru un scurt timp mântuirea ei unei grupări slabe, incoerente, nedisciplinate şi dispusă la toate excesele prin chiar faptul debilităţii ei.

Încrederea ce o avea Carol al II-lea în Octavian Goga era însă, spre lauda acestuia din urmă, destul de mărginită. Ambiţiile politice ale lui Goga îl puneau, într-o oarecare măsură, la cheremul voinţei regale, dar poetul care cântase cu atâta putere, cu atâta duioşie, cu atâta jale sufletul şi pământul românesc, era un prea mare patriot pentru ca să fie exclusă posibilitatea răzvrătirii lui în clipa când ar fi priceput că soarta însăşi a Neamului şi a Ţării erau în joc.
    Carol a luat acest fapt în seamă ; Goga va fi bine încadrat. Regele l-a înconjurat cu patru personalităţi asupra antilegionarismului cărora nu exista nici o îndoială : La Ministerul de Interne, Armand Călinescu, care se semnalase, în precedente guverne, prin violenţele înfăptuite împotriva Mişcării ; la Ministerul Afacerilor Străine, Istrate Micescu, care încercase să convingă pe tânărul Emilian, şeful unui mic grup naţionalist, să-l omoare pe Căpitan ; Generalul Ion Antonescu, la Ministerul Apărării Naţionale, care declarase Căpitanului, într-o întrevedere ce o avusese cu el la Predeal, că nu va şovăi să tragă în Legiune, dacă Regele o va porunci, şi, least not least, Gavrilă Marinescu, călău de profesie, la ordinele Palatului Regal, menţinut la Prefectura Poliţiei Capitalei, şi numit Subsecretar la Interne.

    Din primele zile ale noii campanii electorale, valul de popularitate, care creştea de atâta vreme în jurul Mişcării Legionare, luase proporţii atât de mari, încât neliniştea adânc pe înşişi Şefii Mişcării, care vedeau în el primejdia unei noi prigoane, mai sângeroase decât toate cele cărora Mişcarea le fusese victimă până atunci. Când prevăzuta mişcare a început, Căpitanul, îndurerat de atâtea cruzimi şi de atâtea jertfe, a poruncit legionarilor lui să înceteze orice propagandă electorală, afară de apariţii tăcute în statele unde jandarmii şi poliţia nu le stăteau în cale; valul de dragoste şi de încredere a crescut şi mai viforos, iar samavolniciile asupritorilor şi mai sălbatic.
    Primele cadavre legionare au fost aduse la sediul Mişcării în a patra zi a campaniei. Văzusem pe Goga cu o zi mai înainte şi îmi dăduse impresia unei mari nelinişti sufleteşti. De la sediul Mişcării, unde fusesem cu soţia mea pentru a ne închina în faţa trupurilor celor doi copii care căzuseră sub gloanţele jandarmeriei lui Călinescu, m-am repezit din nou la Preşedenţia Consiliului, şi, trecând pete uşieri şi secretari, am intrat în cabinetul Primului Ministru şi l-a întrebat, cu toată jalea şi indignarea pe care o aduceam cu mine, dacă ştie sau nu ceea ce se petrece sub oblăduirea Domniei Sale. Goga, adânc tulburat, roşu la faţă, cu părul ciufulit, cu mâinile tremurânde şi umblând prin odaie, mi-a strigat : “Crezi Dumneata că eu sunt de vină?”

Liniştindu-se puţin, m-a rugat să stăm jos şi m-a întrebat dacă nu aş putea să mijlocesc o întrevedere între el şi Corneliu Codreanu . “Ar fi tragic şi comic – mi-a spus el – ca două mişcări naţionaliste să se încaiere şi să se distrugă una pe alta, spre bucuria adversarului comun. Nu am putea oare să ne înţelegem ?”
    Am cerut Primului-Ministru să-mi spună precis dacă putea, fără riscul de a fi desminţit mai în urmă, să comunic lui Corneliu Codreanu că doreşte cu el o cât mai grabnică întrevedere.

Cu răspunsul său afirmativ şi insistent, m-am reîntors la sediu, unde am transmis  Căpitanului propunerea lui Goga. Căpitanul s-a declarat imediat de acord şi m-a însărcinat cu orânduirea întrevederii. Fără a pierde o clipă, m-am reîntors cu îmbucurătoarea veste la Preşedenţia Consiliului, plin de toate nădejdile şi convins de posibilităţile ce se deschideau pentru Ţară.

Lui Goga i-am propus ca întâlnirea să aibă loc la nou, la Tătărani, la vreo 60 kilometrii de Bucureşti; Locul îl alesesem în vederea secretului pe care îl credeam necesar. Goga a cerut un răgaz eptnru a răspunde; a doua zi dimineaţa mi-a propus ca întâlnirea să aibă loc în aceeaşi zi, seara la cinci, în casa prietenului şi ministrului său de industrie şi comerţ Gigurtu.
    Nu ştiu ce l-a făcut pe Goga să înlăture Tătăranii, ca loc de întâlnire. Nădăjduiesc că nu era o oarecare nelinişte privitoare la securitatea lui personală, ceea ce ar fi fost puţin măgulitor pentru Corneliu Codreanu şi pentru mine.

Evenimentele au dovedit însă că alegerea Bucureştiului şi a casei unui ministru pentru o întrevedere  care ar fi trebuit să rămână tăinuită pentru câteva zile cel puţin, n-a fost prea fericită. La cinci fără un sfert plecăm cu Căpitanul dela sediul Legiunii spre casa lui Gigurtu, la poarta căruia am fost primiţi de doi agenţi de poliţie. Un fecior, poate şi el în serviciul lui Gavrilă Marinescu, ne-a condus până la camera unde ne aşteptau Goga şi cu Gigurtu. Căpitanul şi Goga şi-au strâns mâinile fără un cuvânt şi au trecut pe urmă singuri într-o odaie vecină.
    Cu Gigurtu am aşteptat mai bine de două ceasuri, înghiţind ceşti de cafea şi fumând ţigări una după alta. Gigurtu părea  a împărţi sincer cu mine bucuria şi nădejdea ce mi le pricinuia aşteptata reîmpăcare între cei doi şefi naţionalişti. Când, în sfârşit, uşile s-au deschis, nu am avut nevoie de nici o explicaţie; împăcarea şi înţelegerea le-am citit pe obrazul lui Codreanu şi pe cel al lui Goga, în lunga strângere de mână ce şi-au dat-o în momentul despărţirii.

 În drum spre sediu, întrerupând tăcerea şi răspunzând întrebării cu care nu voiam să-l tulbur, Căpitanul mi-a spus. “Da, desigur, ne-am înţeles.” Înţelegerea se făcuse cu atât mai uşor cu cât  Căpitanul nu vroia să fie partidul cel mai puternic în viitorul parlament. Era o situaţie de care, pentru moment, se ferea şi era gata să ajute pe Goga ca s-o câştige el pentru guvernul său.

    Acasă mă aştepta prietenul meu, Arcziczievski. Se bucura mult de cele întâmplate, dar m-a întrebat: “V-aţi gândit cumva la anumite împrejurări şi la ceva asemănător cu < Marşul asupra Romei>, al miliţiilor fasciste?” În faţa unei astfel de întrebări, vedeam oarecum cămăşile verzi ale Legiunii şi cămăşile albastre ale Partidului Naţional-Creştin, strigând “Trăiască Regele!”, în jurul unui Palat înconjurat de ele.

Am adormit gândindu-mă la cei doi agenţi de poliţie ai lui Gavrilă Marinescu, care ne primiseră la poarta lui Gigurtu.
    A doua zi, eram în casă la Goga, la 11 dimineaţa, cu ideea “Marşului asupra Romei”în gând.  Nu am avut însă timpul să deschid gura, că Goga mi-a spus: “Nu mai sunt Prim-Ministru!”. Fusese dis de dimineaţă chemat la palat, unde între el şi rege avusese loc următorul schimb de cuvinte:
    - Dragă Goga, încăierările între Mişcarea Legionară şi guvernul Dumitale sunt prea dese şi prea violente. Îmi pare rău, dar mă văd silit să-ţi cer demisia.
    - Maiestate, dificultăţile cu Legiunea s-au terminat. Aseară m-am înţeles cu Codreanu.
    - Te-ai înţeles cu Codreanu? Foarte rău, dragă Goga, foarte rău! Voi forma alt guvern.
    Goga, indignat, a priceput numai atunci păcăleala a cărei victimă fusese şi făţărnicia Regelui. I-am spus :
    - Demisia Dvoastră nu e încă dată. Sunteţi încă Prim-Ministru. Staţi unde sunteţi. Cămăşile verzi şi cămăşile albastre, împreună, şi răspunsul pe care îl vor găsi în popor, ar putea alcătui o putere greu de înlăturat”.
    - Eu uşor de zis, mi-a răspuns Goga - dar Dumneata nu ştii că sunt înconjurat de trădare. 
    Nu l-am întrebat despre numele trădătorilor, căci le ştiam. M-am despărţit de Căpitan la puţine zile după această întâmplare, plecând la Viena, spre o a patra şi destul de grea operaţie chirurgicală.

Căpitanul, crezând că citeşte o anumită îngrijorare în ochii mei, mi-a pus mâinile pe umeri, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus: “Fi liniştit. Eu ştiu : te vei întoarce sănătos şi voinic.

 Această operaţie va fi cea din urmă”. Prezicerea Căpitanului s-a îndeplinit. Îngrijorarea ce a simţit-o el, nu era pentru mine, ci pentru el, a cărui viaţă o ştiam ameninţată. Eram cu Goga, la Viena, la intrarea triumfală a diviziilor motorizate germane. “Dacă ştiam că pot veni atât de repede – mi-a spus el – nu m-aş fi lăsat răsturnat atât de uşor.       
    Pe Goga l-am văzut odată, la  reîntoarcerea lui dintr-o călătorie în Basarabia. Era bolnav, şi bolnav greu, de o boală din care din care nu s-a mai ridicat.
-    Cum vă merge, Domnule prim Ministru ?
-    “Rău de tot. Dar şi eu prost, să mă găzduiesc în aceiaşi casă unde l-au otrăvit pe fratele meu, Eugen ! “.

Continuare:

Apasă aici